Confesiune bilingvă

Mărturisire

Vladimir Volegov - Fascinată

Mărturisesc curat că nu îmi e acasă
în lumea asta care, poate, a fost frumoasă
cândva, dar simt cum vine romantica minciună
și-mi dă furiș târcoale și-mi spune că-s nebună.

Atâta strâmbătate senin mă înconjoară,
că-mi vine să aduc ciocan și nicovală,
nu ca s-o-ndrept pe ea, nici să mă strâmb pe mine,
ci să stâlcesc ceva arginți ce doar ruine
lăsatu-ne-au în urmă după ce au orbit
cu strălucirea lor pe cine-au nimerit.

Poate că-s demodată și poate n-am dreptate...
(Dreptatea are dreptul doar la majoritate!)
Dar dacă e s-aleg între un pumn de bani
și-un raft cu cărți bătrâne și roase de mulți ani,
când am și-acoperiș și hrană de ajuns,
sub praful de pe cărți îmi stă demult ascuns
un adevăr mai mult, cu licăr mai discret,
ce-i drept, decât spoiala pe guler sau pe piept,
o etichetă scumpă de firmă cu renume...
Oare de porți blazonul, se-adaugă la nume?

Și dacă îi învârți arginții cu lopata
și uiți de frați, copii, de mama și de tata,
și-alergi în disperare zi lungă până-n seară
ca să îți satisfaci dorința cea avară
de bani strânși cu toptanul, de vile ori castele,
de haine, de mașini, de lanțuri și inele
fără să mai ai timp nici să te uiți la ele
ce înțelegi din viață, că timpul e grăbit?
Dacă îți faci bilanțul, poți spune c-ai trăit?

Ai adunat atâtea, dar câtă bucurie
ai dăruit, ca astfel și ție să îți fie
întoarsă deopotrivă? Sau când ți-ai luat răgazul
să cugeți, să visezi, să lași deschis zăgazul
pasiunilor ce ard și mistuie flămânde
secunda și-o-nzecesc cu aripile blânde
ale uimirii-n fața a tot ce zămislește
din mintea omenească înalt, frumos, firește?

Mărturisesc aici că sunt tot mai străină,
extraterestră parcă, blamată fără vină
că nu știu să trăiesc, că am valori greșite
și că cedez frecvent la prea multe ispite,
că risipesc ușor și fără griji arginții
pe bucuria scurtă a inimii și-a minții,
că-mi risipesc și timpul pe gânduri și pe vers
și-apoi le dau degeaba pe-aici, prin univers...

Această poezie, născută prin 2020, a trecut recent printr-o transformare digitală completă. Totul a început cu o traducere brută oferită de Gemini, pe care am șlefuit-o manual. A intrat apoi în scenă ChatGPT, în rolul criticului dur, care mi-a semnalat toate hibele. După încă o rundă de retușuri făcute de mine — și cu binecuvântarea finală, greu obținută, a ambelor inteligențe artificiale — piesa este oficial gata de lansare! Participă la Fiction Monday, găzduită de Vinitha Dileep pe blogul ei, Beyond Scribbles, potrivindu-se perfect cu promptul acestei săptămâni: „confess”.
P.S. L-am lăsat pe Gemini să redacteze prezentarea, după indicații precise.

Confession

ChatGPT - Fascinată

I must confess quite clearly: I don't feel like I'm home
In this strange world I live in, where beauty did once roam.
Oh, a romantic lie that softly starts to crawl,
It stalks me in the shadows, and says I’m mad to all.

So much ugly distortion surrounds me day and night,
It makes me want to wield a hammer, out of spite,
And hit with it an anvil — not for a new design,
Nor to contort myself or twist this heart of mine —
But just to crush some coins, which only left behind
Grim ruins after blinding the eyes of humankind.

Perhaps I am old-fashioned, perhaps I am not right...
(Since the majority decides what's black or white)
But if I have to choose between a fist of gold
And shelves of ancient books, all worn and very old,
When I already have a roof, and food enough to eat,
Beneath the dust on pages, a truth hides there, discreet:
A deeper, subtle glimmer, more honest and more wise,
Than all the shiny tags and corporate disguise,
The famous brands and labels that people proudly wear...
Does owning such a crest add to the name you bear?

And if you shovel silver and turn it like a spade,
Forgetting siblings, parents, and children you have made,
And run in desperation all day and through the night,
Just to fulfill a greed that robs you of your sight,
Amassing endless fortunes, and castles made of stone,
And clothes, and cars, and rings, yet being all alone —
No time to look at them or hold them in your hand.
Can you say that you lived? When time is running sand,
When you take stock of life, what do you understand?

You gathered wealth, but how much joy and grace
Did you bestow on others, who also would embrace
The joy, so it returns to you? Or did you take the time
To dream, to let the passions' floodgates open, vast, sublime,
To feed the hungry flames that break seconds asunder
Then multiply them tenfold with gentle wings of wonder
In awe of everything that human minds create,
So beautiful, majestic, and naturally great?

I must confess right here, I’m stranger by the day,
An alien on earth, blamed as I walk my way,
For living like a fool, for values that are wrong,
For yielding to temptations that call me with their song—
For spending quite too easily my coins and all my silver,
On fleeting joys of heart and mind — large-handed giver,
For wasting all my time on thoughts written in verse,
And giving them for free, throughout the Universe...

This poem, born back in 2020, recently went through a full digital makeover. It all started with a rough translation by Gemini, which I then hand-polished. Enter ChatGPT, playing the role of the tough critic, pointing out all the flaws. After another round of my own fine-tuning—and with the final, hard-won blessing of both artificial intelligences—this piece is officially ready for the world! It’s participating in Fiction Monday, hosted by Vinitha Dileep on her blog, Beyond Scribbles, perfectly matching this week’s prompt: "confess".

P.S. I let Gemini draft the presentation blurb, following precise instructions.

Parodii literare

Un parc de vară verzuliu Un parc de vară verzuliu... Doi moși în fund s-au așezat pe bancă, Trudesc neistovit din fleancă Și fiecare parcă-i viu.

Un parc de vară verzuliu

Un parc de vară verzuliu...

Doi moși în fund s-au așezat pe bancă,

Trudesc neistovit din fleancă

Și fiecare parcă-i viu.

Un parc de vară verzuliu...

Prin fața lor trecea o tânără cochetă,

Iar ei priveau cu jind de pe banchetă

Căci fiecare parcă-i viu.

Un parc de vară verzuliu...

Surâd cam știrb, demult nu mai au plete

— Apostoli în veșminte desuete —

Eh, fiecare parcă-i viu...

Parodie după „Amurg violet” de George Bacovia

Bătaia

Nimeni n-a rămas în stradă

Că golanii vin grămadă.

Zboară babe deocheate

După porțile-ncuiate,

Dar mai stau puțin să vadă

Cin' pe cine bate.

A ieșit de la răscruce

Un flăcău care aduce

O trompetă-n mână... Sună

Din trompeta cea nebună.

Babele-și fac toate cruce

Când văd câți se-adună.

Unul are o năframă

Albă-n par, dar ține-o lamă

Pe furiș în mâna stângă

Pentru că nu vrea să plângă

Mama lui... Așa o dramă!

Lumea e nătângă.

Stau acum toți față-n față,

Se împung, se-mping, se-agață...

Dar se sparge gloata-n două

Că a început să plouă

Și-a venit puhoi, cu gheață.

Mâine e-o zi nouă... 

Altfel de furtună

Lumea toată e în stradă,

Agitați și strânși grămadă.

Strigă despre răutate,

Legi, corupție, păcate;

Şi guvernul stă să cadă:

Bate vântul, bate...

A ieşit iar la răscruce

Câte unul ce seduce

Cu glas dulce și minciună,

Și  dezlănțuie furtună

De își face lumea cruce:

Fulgeră şi tună.

Dar a liniștii năframă

Se sfâşie... Bag de seamă

Că are puteri crescute,

Pe ai săi să îi ajute

Când la zaiafet îi cheamă,

Să se-mbuibe iute!

Pus să dea cinstit pe față

Adevărul prins în ceață,

Rupe societatea-n două,

Închide cărarea nouă,

De ciolan cu sârg s-agaţă.

Plouă, vai, ce plouă!

(2026)

Parodii după „Furtuna” de George Topîrceanu

Pentru că Vero scrie parodii provocată de Renata

Mai multe întrebări, un singur răspuns

O întrebare Când îl văzuseră, pribeag, mergând aiurea, cu răni adânci și necrozate pe tot trupul, c-un chin ce-l străpungea precum securea, îl miluise cineva sau, fără scrupul, îi luaseră și marfa, și ce bani avea, după un algoritm al dezonoarei care fentează legile de catifea din țara care stă sub semnul fiarei, unde tăcerile clepsidrei, efemere, sunt ca blestemul care fuziona dorința de avere și putere cu neputința de-a empatiza?

O întrebare

Când îl văzuseră, pribeag, mergând aiurea,

cu răni adânci și necrozate pe tot trupul,

c-un chin ce-l străpungea precum securea,

îl miluise cineva sau, fără scrupul,

îi luaseră și marfa, și ce bani avea,

după un algoritm al dezonoarei

care fentează legile de catifea

din țara care stă sub semnul fiarei,

unde tăcerile clepsidrei, efemere,

sunt ca blestemul care fuziona

dorința de avere și putere

cu neputința de-a empatiza?

Mai multe întrebări

E-un algoritm pentru mirare-n Univers? 

Tăcerile clepsidrei vreo lege le fentează?

Blestemul șoaptei efemere pus în vers

va fuziona cu viața sau va rămâne-n stază?

Sunt necrozate sentimentele de ieri,

o marfă perisată pe care-o miluise

un gând pribeag, cu vechile tăceri,

când străpungea aiurea printre vise?

Un singur răspuns

Există algoritm pentru mirare.

Prin gâtul suplu al clepsidrei

fir de nisip pribeag dispare

prins în tentaculele hidrei

ce roade fire efemere.

Blestemul lui e că odată

căzut în gol poate să spere

la o întoarcere frapantă.

Dar răsturnarea e incertă,

nisipul poate fuziona,

și nu înseamnă că-i ofertă

la piatră, nici că-n loc va sta

timpul neiertător vreo clipă.

Nimica nu-l fentează, nu.

Nu-i nicio marfă ce-nfiripă

speranța în acest atu.

Nicicând, pe-aici ori pe aiurea,

pe unde pasul străpungea,

nu s-a oprit din vânt pădurea

și n-a fost veșnic nimenea.

Firul de lut nu miluise 

pe cineva în viața lui,

căzând prin pâlnii larg deschse,

căderi după căderi, tehui.

Dac-ar fi viu, i-ar fi uscate

demult simțirile și-ar fi

până la oase necrozate

speranțe, frunze, bucurii.

De ce să-ți pese de o piatră

ce se sfărâmă infinit

când nici pe unul nu ne iartă

căderile din asfințit?

Copil fiind ți-e de mirare 

alcătuirea lumii-ntregi,

căci tot e nou și nu te doare

ce poți ori nu poți să-nțelegi.

Vrei sau nu vrei, înveți pădurea 

cu tot cu frunze și cu vânt.

Zărești din când în când securea 

și o lopată de pământ.

Și-aproape că le știi pe toate,

mirările te-au părăsit,

cărările par destrămate

și rupte dinspre infinit.

Când te găsește vreo mirare

atât de vie că zâmbești,

o prinzi în plete ca pe-o floare,

ți-aduci amine cine ești...

(2026)

Am scris trei duzini pentru că nu mi-a ieșit de prima dată ultima variantă, în care am vrut să dezvolt  această idee: „Cred că în copilărie mirarea e o stare normală pentru că noutățile sunt la tot pasul. Cu trecerea anilor, însă, ele sunt din ce în ce mai rare și cu atât mai prețioase.”

Imagini 1 și 2 Chat GPT.

Imagini 3, 4 și 5 Gemini după descrieri făcute de Chat GPT pe baza versurilor. Au colaborat excelent cele două AI-uri.

Vizitați tabelul ca să citiți duzini și mai inspirate și ca să vă alăturați duzinarilor. 

Ghicitoarea

"Maică, 

dă-mi cinci lei aici să-ți spun 

încotro s-apuci! E bun

drumul care-ți stă în față

sau orbecăiești în ceață?"

"Nu-ți dau cinci, îți dau și zece

dacă poți să-mi zici la rece

ce s-aleg, cum e corect,

care drum e cel mai drept."

"Dă-mi atunci cei zece lei!

Înapoi nu poți să-i iei,

dar să știi că eu prezic

ce-ai să faci și mă dezic

de urmările pe care

în răstimpuri viitoare

le-or avea cele alegeri.

Să nu fie ne-nțelegeri!"

"N-or să fie! Fă-mi ușoară

calea vieții. Mă omoară

să gândesc, să mă frământ

cât mă aflu pe pământ!"

Iar robotul fără viață,

amplasat în colț, în piață,

deghizat în ghicitoare,

pe-o para din cingătoare

spune omului ce cale

i-ar surâde dumisale,

după ce i-au fost livrate

decizii nenumărate

din șaizeci de mii de vieți.

Și prezice tot ce vreți...

Poate eu și tu, citind

aste rime șchopătând,

învățați să medităm

când decidem, când lucrăm,

nu vom da cei zece lei.

Dar în lume sunt și cei

ce-s ușor de dus de nas.

Pentru ei e doar un pas...

Și mai sunt cei care pot

(ei sunt chiar puțini de tot)

să îi dea la ghicitoare

o misiune oarecare...

Astfel într-un colț, la piață,

nu se schimbă doar o viață, 

ci, cuvânt după cuvânt,

soarta lumii pe pământ.

(2026)

Căutând o imagine care să se potrivească pentru cuvântul predict, ales de Vinitha pentru Fiction Monday am găsit acest articol. Poezia arată una din căile deschise de Centaur.

Gemini a tradus poezia în engleză.

The Fortune-Teller

"Give me five, good soul, I'll show
Which direction you should go!
Is the path ahead quite clear,
Or is fog and dreaming near?"

"Five? I'll give you ten instead,
If you tell me, with clear head,
How to choose, what’s right to do,
Which straight path I should pursue."

"Give me then those ten, I say!
There's no path to take them back,
But I'll show the future's track.
Yet I wash my hands of all
Consequences that may fall,
From the choices you will make
In the steps you're yet to take.
Let there be not one mistake!"

"None at all! Just ease my way,
Lighten up my life today.
Toil and thought I’ve come to hate
While I walk through earthly fate!"

And the robot, void of life,
In the market's noise and strife,
Dressed up as a fortune-teller,
A cold coin-collecting dweller,
Tells the man what path to take,
As his future's at the stake.
After countless choises flow -
Sixty thousand lives in tow -
It predicts just what you need,
For a price, with lightning speed.

Maybe you and I, who read
Limping rhymes like these, indeed,
Learned to pause and meditate
As we work or choose our fate,
We will not give up the ten.
But there are some other men,
Easy to be led astray...
For them, it's a step away.

Then some others, far and few,
(For they are a tiny crew)
Give the teller a new quest,
Hoping for what suits them best.

And so there, in market’s square,
It’s not one life they repair,
But they change, word after word,
How the fate of Earth is stirred.

While searching for an image to match the word predict, chosen by Vinitha for Fiction Monday, I came across this article. The poem illustrates one of the paths opened by the Centaur and it is translated in English by Gemini. 

Nu mă lăsați sub o umbrelă

Am răsărit din întuneric pe malul rece, sec și frânt.

Pe-o margine de-abis mă clatin, ultima viață pe pământ.

Un os metalic am în stânga și câteva-ndărătul meu.

Mă-ntreb de-au fost cândva umane sau le-a pierdut pe drum vreun zeu.

Deasupra cerul se desface și se împarte în fractali:

din ani-lumină între stele până la cei mai ireali

stropi cuantici de mistere care tăind istoria-n frânturi

m-au izgonit sub o umbrelă, sub ploi de-acid și-alte lături.

O geană de lumină acră și înghețată-n violet

apare parcă de niciunde, înlănțuită-ntr-un secret.

Iar oasele lucesc amarnic, cu irizații de metal.

Eu stau tot fără de speranță pe malul vremii, abisal.

Apoi lumina se-ntețește eterică, de aur viu

și-un dor de viață mă izbește și iarăși vreau să simt, să fiu.

Până și-abisul se-ncălzește, un râu de stele prevestind

că-i o răscruce la amiază. Trăiesc sperând și sper trăind.

Dar în amurg cerul de lavă dezlănțuie din nou infernul

într-un vârtej întunecat ce mistuie în foc eternul.

Înmărmurită-n resemnare, fără putere, ard și eu

și arde toată nemurirea din om și fiecare zeu.

Vă cer nu pentru mine viață, cer cerul pentru viitor,

fără acid și fără flăcâri. Dați-mi speranță, vis și dor!

Nu mă lăsați sub o umbrelă! Dați-mi lumina înapoi!

Apoi pe malul vremii mele aș împărți scântei cu voi.

(2026)

Poezie scrisă cu cuvintele duzinii generate de Gemini după imaginile generate de Chat GPT pe baza lor.

Au scris cu cele douăsprezece cuvinte Suzana, Laura, Vero și încă o dată eu.

Gemini a tradus în engleză.

Bring Back The Light

I rose from darkness on a shore, so cold, so dry, so torn,

Beside an abyss, trembling now—the last life ever born.

A metal bone rests to my left, some others lie behind,

I wonder: were they human once, or lost by gods unkind?

Above, the sky begins to break, in fractals it divides:

From eons lost between the stars to where the mystery hides—

In quantum droplets of a past that sliced through history’s seams,

I’m driven under a frail shield, through acid rains and screams.

A lash of sour, frozen light in violet hues appears,

Arising out of nowhere now, enchained by secret fears.

The bones are gleaming bitterly with iridescent sheen,

While hopeless on the edge of time, I face the void unseen.

But then the light grows stronger yet, a gold and living fire,

A thirst for life strikes once again, to be is my desire.

Even the chasm warms its dark heart, as starry streams give sign

That noon shall bring a turning point. Through hope, this life is mine.

Yet in the dusk, a lava sky unleashes hell once more,

In darkened swirls that burn away what was eterne before.

Frozen in resignation now, I wither in the flame, 

And immortality expires, for gods and men the same.

I do not ask for my own life, but for the days to be,

Without the acid or the fire. Give hope and dreams to me!

Don’t leave me beneath a frail shield! Bring back the light I knew!

Then on the shores of my own time, I’d share my sparks with you.

Farul

O rază de lumină străfulgerează noaptea

și ceața o străbate din zare până-n zare,

sclipirea ei despică în două realitatea

cu promisiunea-i caldă, mereu strălucitoare.

Ridică văluri care-ascund minciună,

urâtul cocoșat, cu fața strâmbă,

ipocrizia, goana cea nebună

după avere, nepăsarea tâmpă.

Le dezgolește și înlâtură spoiala;

măștile curg - mizerie, noroi.

Lumina crudă are îndrăzneala

s-aducă frumusețea, speranța înapoi.

Sub care far s-ar împlini vreodată

cuvintele pe care cu sete le rostesc

în lumea asta parcă tot mai întunecată

în care nu ne pasă că unii ne prostesc?

The Beacon

A ray of light flashes through night

and pierces mist from shore to shore,

its sparkle splits the world in sight,

with glowing promise, evermore.

It lifts the veils that hide the lies,

the hunchbacked ugly, twisted face,

greed’s frantic race, the guilty ties

and apathy’s dull, hollow pace.

It strips them bare, removes the sheen,

the masks fall off — just dirt and mud.

The raw, bold light enters the scene, 

to bring back hope and beauty’s bud.

Under which beacon would they bloom —

the thirsty words that I recite,

when all the world is drowned in gloom

and we don't care they fool our sight?

(2026)

Tradusă de Gemini.

Translated by Gemini.

Poezie scrisă pentru Fiction Monday găzduită de Vinitha Dileep pe blogul ei, Reflections. 

The poem is written for Fiction Monday hosted by Vinitha Dileep on her blog, Reflections. 

Plugușorul 2021

Aho, aho, copii și frați,

Stați puțin și ascultați!

Mâine Anul se-nnoiește,

Plugușorul se pornește

Și începe a ura,

Pe la case-a colinda,

Dar colindă în online

Fără colăcei și bani.

Chiar dacă ne-am distanțat,

De urat tot n-am uitat.

Iarna asta încă-i grea,

Dar nu de prea multă nea,

Ci de dor de-o-mbrățișare

Călduroasă, primitoare

De la prieteni, de la neamuri,

De un plugușor la geamuri.

Ia sunați din zurgălăi

Și mânați din bice, măi,

Ca să credeți că-s în prag

Și mă uit la voi cu drag

Și la masa-mbelșugată.

Hai, mânați încă o dată!

Anul Nou să vă aducă

Excursii din dor de ducă,

Prietenii la voi în casă

Și familia la masă,

Bogăție, sănătate,

Sărutări nenumărate,

Sincere strângeri de mână,

Tot ce-i bun să vă rămână,

Să vă fie viața lină,

Inima mereu senină!

Iar la Anul viitor

Ni-ți primi și în pridvor

Și ni-ți da doi colăcei

Și poate și câțiva lei

Pentru-această urătură.

Ia mânați în bătătură

Și sunați din zurgălăi,

Și pocniți din bice, măi!

La Anu' și la mulți ani!

(2020)

Crâmpeie

Cad frunze prematur și cad mărgăritare, 

și fulgi de nea topiți 'nainte de ninsoare,

cad vorbe nerostite și gânduri în risipă,

cad zboruri secerate degeaba prea în pripă.

Se-nșiră niște cifre pe-o coală de hârtie;

contabilii îi spun bilanț de pandemie;

le seacă de aripi, de dragoste, de dor

și-apoi vin lupi la masă și trag pe turta lor.

Discută conspirații, se-acuză, se prefac,

ori poate că le pasă, dar prea târziu și tac...

c-au amânat prea mult, că n-au crezut destul

că le e buzunarul tot timpul nesătul.

Și socotesc totalul pe zile și pe luni,

dar uită că-i o sumă de rugi și de minuni

sfâșietor cerute, la fel neîmplinite,

o sumă de dureri în inimi chinuite.

Că fiecare număr e o întreagă lume

de gânduri, fapte, visuri care purtau un nume,

că fiecare nume e-un dor făr' de-alinare

și un pustiu întins în inimile-n care

și-a prins cârcei de drag și a aprins scânteie

de gând duios, de faptă, de vis și de idee,

că, netrecute-n faptă, idee și visare

fac mai săracă lumea cu un crâmpei de zare.

Ni-i frig și ne e teamă de vântul nemilos

care crestează zarea numai de sus în jos,

și n-avem adăposturi prin care nu străbate,

ni-i frig și ne e teamă de zboruri secerate,

căci prematur cad frunze și cad mărgăritare,

și fulgi de nea topiți 'nainte de ninsoare,

cad vorbe nerostite și gânduri în risipă,

cad zboruri secerate degeaba prea în pripă.

(2020)

Cei care văd

E minunat să dărui bucurie, 

și de-i primită cu brațe larg deschise, 

tot bucurie se întoarce, vie, 

topindu-se în gânduri și în vise. 

Dar, uite, strig pe-aici ce doare și ce arde, 

ca mine strigă și alți visători, 

dar strigătul cel mai adesea cade 

pe surzi, netoți ori pe nepăsători. 

Au fost întotdeauna cei care văd cărarea

până departe-n zarea cea albastră 

și-n urma lor a fost întotdeauna marea 

de orbi cu orizontul la fereastră. 

Cei care văd trag după ei un lanț 

de orbi care se țin de mână. 

Unii răstoarnă munți pentru un sfanț, 

alții dau zării aripi să rămână. 

Orbul alege lanțul care-l trage, 

dar care-i strălucirea ce-l orbește? 

Mă tem că sfanțul zarea prea o sparge 

și aripa nu se desăvârșește. 

Mă tem că prea puțini din cei ce văd 

mai au puterea să deschidă drum 

și mi se pare că ne paște un prăpăd 

care începe-n fiecare-aici și-acum. 

De-aceea cred că dacă ne e bine 

în cercul nostru cu senin și zbor, 

ar trebui să îl lărgim cu aripi pline 

de gând și faptă pentru viitor.

(2020)

Buzunare

Când lumea o măsori prin propriul buzunar
îngust îți pare totul și cauți în zadar
de vreo doi bani spoială, și tot de-atâta - minte,
că și ea se subție fără învățăminte
ce vin din perspective morale, largi și care,
oricât ai insista, nu intră-n buzunare.

Și-atunci nu vezi gunoiul (moral și cel din groapă)
crescând până când lumea nu poate să-l încapă,
că-n buzunar e strâmt și banii n-au miros.
În loc să strângi gunoiul, tu îl arunci pe jos
ca să n-atârne greu, să fie loc destul
în buzunarul tău de-un chior, tot nesătul.

Nu vezi nici că bolnavii n-au bani de leacul lor
și li se taie cinic felii din viitor,
iar leacul cu pricina, când ei vor fi doar lut
și când în buzunar s-a strâns destul tribut
s-o da pe-un chior, dar lor nu le va folosi.
Ai buzunarul plin cu drept de-a osândi.

Te-ai ridicat deasupra pe teanc de buzunare
cu vorbe deșănțate, minciuni fără hotare,
cel mai avar din toți c-o turmă de hapsâni,
conduci și zeciuiala o strângi cu două mâini,
de la sărac mai mult, de la bogat puțin,
că între hoți și osul se-mparte fără chin.

Și n-ai băgat de seamă că-n jurul tău mai mulți
te iau exemplu vrednic și taie alte punți
pe unele ca proștii, de-a dreptul sub picioare,
pe altele atent, temeinic, înspre zare
și-nvață să privească și ei prin buzunare
fragmentele de viață prin tristă amputare.

Nu știu să-și mai învețe copiii să aleagă
nici grâul de neghină, nici mintea cea întreagă,
iar școala cu menire către cultură-aleasă
are și ea acuma în fiecare clasă
câte un buzunar de fonduri și de taxe
ca astfel toți elevii să fie prinși pe axe.

Sunt dascalii integri cu dăruire mare
ce-și fac din meserie misiune și chemare.
Alții cu nepăsare țin cursuri pentru ei
ca să își ia la lună salariul de doi lei,
dar cel mai dureros și cel mai prost exemplu
pe care îl primește studentul și elevul
e cel când un profesor devine buzunar
și cântărește nota pe chiori ca un samsar.

Trăind de mici, de tineri doar printre buzunare
când vor fi mari și ei cât credeți că de mare
le-o fi lor perspectiva și lumea cât de largă?
Câți dintre ei vor fi în stare să-nțeleagă
mai mult de-un buzunar umplut cu niște chiori?
Ne vindem viitorul și vom fi toți datori,
și vom plăti din greu, bătrâni fără putere
din buzunare goale de dragoste-n tăcere,
căci ne va fi rușine să ni se-audă glasul
când i-am pierdut moralei în buzunar compasul.
(2020)

Confesiune

Mărturisesc curat că nu îmi e acasă
în lumea asta care poate a fost frumoasă
cândva, dar simt cum vine romantica minciună
și-mi dă furiș târcoale și-mi spune că-s nebună.

Atâta strâmbătate senin mă înconjoară
că-mi vine să aduc ciocan și nicovală
nu ca s-o-ndrept pe ea, nici să mă strâmb pe mine,
ci să stâlcesc ceva arginți ce doar ruine
lăsatu-ne-au în urmă după ce au orbit
cu strălucirea lor pe cine-au nimerit.

Poate că-s demodată și poate n-am dreptate...
(Dreptatea are dreptul doar la majoritate!)
Dar dacă e s-aleg între un pumn de bani
și-un raft cu cărți bătrâne și roase de mulți ani,
când am și-acoperiș și hrană de ajuns,
sub praful de pe cărți îmi stă parcă ascuns
un adevăr mai mult cu licăr mai discret,
ce-i drept, decât spoiala pe guler sau pe piept,
faimoasă etichetă de firmă cu renume...
Oare de porți blazonul, se-adaugă la nume?

Și dacă îi învârti arginții cu lopata
și uiți de frați, copii, de mama și de tata,
și-alergi în disperare zi lungă până-n seară
ca să îți satisfaci nevoia cea avară
de bani strânși cu toptanul, de case și castele,
de haine, de mașini, de lanțuri și inele
fără să mai ai timp nici să te uiți la ele
ce înțelegi din viață, că timpul e grăbit?
Dacă îți faci bilanțul, poți spune c-ai trăit?

Ai adunat atâtea, dar câtă bucurie
ai dăruit, ca astfel și ție să îți fie
întoarsă deopotrivă? Sau când ți-ai luat răgazul
să cugeți, să visezi, să lași deschis zăgazul
pasiunilor ce ard și mistuie flămânde
secunda și-o-nzecesc cu aripile blânde
ale uimirii-n fața a tot ce zămislește
din mintea omenească înalt, frumos, firește?

Mărturisesc aici că sunt tot mai străină,
extraterestră parcă, blamată fără vină
că nu știu să trăiesc, că am valori greșite
și că cedez frecvent la prea multe ispite,
că risipesc ușor și fără griji arginții
pe bucuria scurtă a inimii și-a minții,
că-mi risipesc și timpul pe gânduri și pe vers
și-apoi le dau degeaba pe-aici, prin univers...
(2020)

Se vor găsi, desigur, mărturisiri mai multe
și mai puțin amare pe care să le-asculte
oricine-i curios la Eddie în tabel.
De-aceea vă invit să treceți pe la el.

Spirale

Un cerc perfect din firele de viață
cuprinde, strânge, apără și leagă.
Și perfecțiunea lui e ca un văl pe față.
De-l rup și trag de-un capăt găsesc o lume-ntreagă
printr-un culoar îngust rotindu-se spre zare.
Spiralele ni-s unora menire și chemare.

Strigăm din toți rărunchii,
și am aprins cuvinte,
ni s-au tocit genunchii
de-atâta rugăminte;
chemăm și nu ne-ascultă
sau nu ne înțeleg...
Spirala e prea multă,
iar cercul li-i întreg
și-i strâmt, fără speranță,
cu orizontul orb.
Țes firele de viață
în cercuri care sorb
și seacă de putere,
de sete de răspuns.
Cei care știu să spere
ne-aud, dar nu-i de-ajuns.

Cât vis ar fi pe zare,
cât drum ar fi prin gând
când cercuri în spirale
s-ar rupe? Căutând...
(2020)

Dana demult crește spirale
și le arată în cuvinte
cu care strigă că e cale
deschisă tuturor 'nainte.

Spirals

A perfect circle made of threads of life

embraces, gathers, then defends and binds, 

its shine - a veil over the sleepy eyes.

By breaking it and pulling from one end 

I make a tear with passages which bend

the distance  to unearth the world anew.

The spirals call with longing, but only to a few.

We shout our hearts out,

and we light up the words,

our knees are dull and painfull

from praying to the world;

we call and they don't listen 

or they don't understand ....

The spiral isn't prison,

but their circle stands

so tight, and  hopeless, often,

condemning them to strand.

They weave the threads of life 

in circles that absorb

their strength, the thirst to find

the light without the orb.

Those who know how to hope,

they hear us...Not enough...

 How many  dreams would grow,

 how far the mind would go

 when circles into spirals

 would break?  Just looking for ...

(2021)

De zece ani împreună

Zece clipe de uimire
sau minute de-amăgire,
zece ore de-alergare,
zece zile de visare,
zece săptămâni de soare,
zece luni de încântare,
zece ani de poezie,
pâlpâire mereu vie
dăruindu-se întreagă
gândurile le dezleagă,
inimile le adună
împreună...
(2019)

Mulțumesc pentru fiecare clipă în care mi-ați fost inspirație și respirație, ticăit de ceas și bătaie de inimă, sămânță de gând și intensă emoție în cei zece ani de vers împărtășit între noi.

Începe lumea de la capăt

Începe lumea de la capăt cu ochii proaspeți de copil
și răzgândește-te oricând, oricât de des și de umil,
căci gândul cel săpat în piatră e cum sunt pietrele de moară
legate strâns de vis, de-aripă și poate tot la fel să doară.

Nu-i nici rușine, nici păcat să cauți poartă după poartă
din miezul înnoit spre țel și, răzvrătit, să uiți de soartă,
să te dezveți de tot învățul și să înveți altă cărare
care va fi numai un pas pe harta dorului de zare.

Vor sta la pândă dogme reci în ochi ce-acuză fără milă
și în priviri care cu drag pun îndoiala cea abilă
de-a curmezișul peste gând și îl stâlcesc cât crește încă
desăvârșindu-se doar cât ți-e hotărârea ca de stâncă

să iei iar lumea de la capăt cu înțelegere duioasă,
să nu pui garduri prin văzduh și prin pădurea rămuroasă,
ca aripile să se-avânte și gândurile să-nfrunzească
și toate-acestea să devină eliberarea cea firească.
(2019)

Start the world anew

Through the fresh eyes of a pure child you should begin the world anew
and change your mind if it feels right as often as you change the view,
for when the thought is carved in stone it can, like millstones, crush your dreams
and it can hurt you all the same like bars enclosing all your wings.

There's neither shame nor sin to try to open every rusty gate
on every path from soul to goals and to forget the cruel fate,
unlearning all that you've been taught and learning then another route
which will be only one small step on the big map of absolute.

You'll see cold dogmas often lurking in ruthless glances full of blame
and eyes that put, even with fondness, the doubt across your thoughts and name,
aiming to break and to destroy as you and them are growing still
fed only by determination hard like a rock and your great will

to start the world anew again with understanding deep and tender,
to not put fences through the air and through the forest whatsoever,
to let the wings to soar above and give the thoughts the chance to blossom
and all of these to set you free to see the world complete and awesome.
(2020)

Întrebări existențiale

Alergăm după himere
într-o lume fără sori,
căci din a avea și-a cere
am închipuit valori.
Am uitat de bucurie,
cea măruntă și sublimă,
căci visăm la avuție,
nu la cânt, penel sau rimă.
Nu ne mișcă neputința
păsării fără pădure,
nu ne mână stăruința
în zidire, ci-n secure.
Dacă ridicăm castele
de știință ori de piatră
pângărim cu ele stele,
ruinăm ce ne-a fost vatră.
Oare cât ne mai îndură
țărna, marea și văzduhul?
Noi, venin pentru natură,
nu vedem că ne dăm duhul..
Ne-om înțelepți 'nainte
de-a distruge tot ce-i viu
sau cea de pe urmă minte
ne-o izbi mult prea târziu?
(2019)

Comentariu la articolul Laurei

Arde

Arde, arde pân' la zgură
lacrimi seacă și pe gură
strigăt mut se zvârcolește
Arde-n miez și veștejește.
Scuipă fum, scuipă scântei
și se prinde cu cârcei,
și se-ntinde și pătrunde
peste tot și în niciunde,
și își face loc și drum
din cenușă și din fum.
Arde tot și pustieste,
împrejur încolăcește
și ce strânge se-nchircește,
se destramă, se topește
printre limbile de pară
care cresc în loc să piară.
Arde viu, arde mocnit,
arde fără de sfârșit
și-i sfârșit a tot și toate.
O sămânță rea de moarte
încolțeste, năpădește
și înghite ce găsește.
Arde ieri, astăzi și mâine
aer, apă, viață, pâine,
arde când nu bagi de seamă,
arde când îți este teamă,
arde și dacă îți pasă,
și când stai sătul la masă,
și când dormi pe perne moi,
și când cauți în gunoi,
când faci planuri, când visezi,
când te rogi, când nu mai crezi,
când ești rău și când ești bun,
sănătos, bolnav, nebun...
Arde ce n-a răsărit
și ce încă n-a trăit.
N-auzi pruncii nenăscuți
blestemând c-au fost făcuți,
că a respira e-un chin,
că li-i timpul prea puțin
sau că nu le e deloc,
că-s bătaia ta de joc?
Arde, arde pân'la zgură,
lacrimi seacă și pe gură
strigăt mut se zvârcolește...
Haide, omule, gândește,
stânge-ți puiul blând la piept
și trăiește înțelept,
dă-i iubirea ta cu lunci,
cu păduri, cu ape dulci,
cu azur din zare-n zare,
fluturi, iarbă, ploi și soare!...
(2019)

Puncte de vedere

Din punctul de vedere al omului, omul e o pădure de gând;
Din punctul de vedere al pădurii, omul e rana și pârjolul flămând.
Din punctul de vedere al omului, omul e apa ce-și macină cale;
Din punctul de vedere al apei, omu-i otravă prelinsă pe vale,
Din punctul de vedere al omului, omul e-un petec albastru de cer;
Din punctul de vedere al cerului, omul e firul de praf efemer.
Din punctul de vedere al omului, omul e-o gură de aer curat;
Din punctul de vedere al aerului, omul e fumul întunecat.
Din punctul de vedere al omului, omul e o pasăre în zbor;
Din punctul de vedere al păsării, omul e-un plumb zburător.
Din punctul de vedere al omului, omu-i pământ atingând apogeu;
Din punctul de vedere al pământului, omu-i lăcusta ce crede că-i zeu.
Din punctul de vedere al omului, omul e focul ce crește un vis;
Din punctul de vedere al focului, omul e scrum pustiind pe cuprins.
Din punctul de vedere al omului, toate acestea sunt adevărate...

Când am deprins gândirea și-am râs în pumni de moarte,
căci știm s-o amânăm în timp tot mai departe,
am invadat Pământul ca stolul de lăcuste
și nu ne mai ajunge, și toate ni-s înguste.
Îngust ne e și gândul mânat de lăcomie...
Furăm ziua de mâine de proști și din trufie,
când am putea să fim pământ la apogeu
și visul avântat pe pod de curcubeu.

Unii aruncă-n mare vapoare-ntregi de grâne,
iar alții n-au să dea copiilor nici pâine.
Fac arme și rachete și joacă șah pe hartă;
ai ridica orașe cu bani din sport sau artă,
când sunt copii destui ce merg desculți la școală
dacă au școli în sat, sau dacă n-au vreo boală
cu leac demult știut prin alte țări bogate.
Și-acolo prea puțini încă învață carte...

E mai ușor să mâni sărmanul care știe
numai ce-i pui sub nas și care vrea să fie
exact cum e vecinul: cu casă și mașină,
și-ar mai dori în plus un petec de grădină...

Și chiar de sunt destui cei care văd pădurea
ciuntită sau arzând, câți n-or lua securea
lăstari să ciopârțească pentru vreo boarfă nouă
ce nici de cald nu ține, și-oricum mai au vreo două?

Trăim înghesuiți în astăzi și aici,
avem nevoi meschine și țeluri foarte mici
și ne înconjurăm de pietre și de ziduri,
ca nu cumva pământul brăzdat adânc de riduri
să ne trimită-n dar vreun firișor de iarbă
care să ne distragă o clipă de la treabă
și să ne dea prin gând că am putea schimba
puțin, și fiecare, chiar de acum... ceva...
(2019)

Pe unii i-a furat iubirea

Eram cu toții împreună
pe undeva prin univers;
coseam cuvintele cu lună
și-apoi le picuram în vers.

În vers creșteau, iscau idee;
pe ea ne-o dăruiam cu jind
și-o aprindeam în curcubeie,
punți între inimi zămislind.

Pe unii i-a furat iubirea,
pe alții banul ni i-a luat,
mândria vană și mărirea
și-au cerut partea și-au plecat.

Unii s-au risipit în stoluri,
alții prin alte galaxii
și-au înălțat măiastre zboruri
lăsând 'napoi locuri pustii.

Pe unii i-a furat iubirea,
pe alții - ban, nevoi, durere
ori bucuria sau mâhnirea,
mândrie, sete de putere

și timpul crud care ne cere
secunda s-o alegem iute
între idee și avere,
între ce-am fost și neștiute.
(2019)

Chemare

Sunt pasăre... Nu, nu în zbor,
ci doar atunci când îmi cobor
tâmpla pe penele din cuib
și de căldură mă îmbuib.

Mă umplu de tăcere lină,
de pacea inimii ce-alină
plecări din mine spre tumult
care s-au petrecut demult.

Acum mi-e bine unde știu
cum sunt și cum am vrut să fiu
și-aș sta în cuib iubirea toată,
să-mi dea seninătatea roată.

Dar cuibul mi se risipește
și să-l adun mă ispitește
un dor de-al focului tumult.
De glasul lui am să ascult

și am să chem din patru zări,
din nesfârșite depărtări
ecouri care ne-au legat
în cuibul nostru fermecat.

Am să vă chem și m-oi chema
de unde ne-am pierdut cândva,
din drum ales ori întâmplat
pe care ne-am desperecheat.

Și dacă veți veni 'napoi
am să mă cuibăresc cu voi
în focul inimii, izvor
de joc, emoție și zbor.
(2018)

Tot oameni

Suntem tot oameni și noi cei
care ne-am trezit atei.
Am auzit acest cuvânt scuipat cu dispreț și cu ură,
ca o înjurătură.
De ce atâta venin și atâta înverșunare?
În lume încă se moare
în numele zeilor,
(nu al ateilor...),
încă se ucide
anacronic,
în contradicție cu inima, cu gândul
și cu cuvântul
înșirate pe stindarde perfide,
înfipte în conștiință asimetric:
de o parte lumina,
de cealaltă rădăcina
intoleranței care cere sânge.
Nu se frânge,
nu plânge
flașneta
vorbelor frumoase,
dar se strânge
cheta
de oase,
de vină
fără pricină.
E un sistem bine împământenit
în care au biruit
cei mulți întotdeauna.
Se întinde ca o ciupercă furtuna
când sub pălărie nu încape
înțelegere pentru aproape,
acceptare când înțelegere nu-i.
Nu datorăm nimănui
gândul și cuvântul care ne înseamnă.
Ni-l datorăm sinelui, nu cui condamnă
privirea către altă zare,
drumul pe altă cărare.
Lumea e un ghem răsucit din milioane de fire,
care se întâlnesc cu uimire,
se înnoadă, se rup, se împletesc,
se deapănă și reușesc
sau nu.
Pe ecran apărem sporadic - eu și tu -
și putem să ne prindem de mână,
putem să facem să rămână
surâsuri pe buze și senin în privire,
să nu ne mai ajungă vreo știre
din aceea hidoasă,
să ridicăm împreună o casă.
Ne e acasă aici printre semeni
care nu ni-s cu toții asemeni,
fiecare cu un portofoliu de idei personale.
Fiecare își croiește cale
și își ridică ființa,
morala și conștiința
după cum îi e vrerea
și puterea.
(2018)

De la mirosul de tei
la atei
i-a zburat lui Eddie gândul,
iar mie cuvântul
mi s-a făcut manifest pentru acceptare.
Pentru că doare
orice discriminare...