Gustul toamnei

Toamna frunzele obosesc şi coboară pe vânt,
pregătindu-se să urce primăvara în muguri.
Copacii miraţi se-nfioară jelind
în tăcere, 'nălţându-şi despuiatele trupuri.

Când un om oboseşte nu se scutură-n vânt,
nu-şi trimite cuvântul să zacă-n tăcere,
dar se-mbracă în iarnă şi ninge albind
mirări peste gânduri rămase stinghere.

Toamna-i incendiu fără fum şi cenuşă,
e iz de pământ înmuiat pe cărare.
Un om lasă-n urmă deschisă o uşă
şi urme de paşi pe inimi, pe zare.

Toamna se stinge în albul ninsorii.
Un om se aprinde printre fulgi de zăpadă.
Lumina lor blândă-i călăuză spre zorii
în care nu uită niciodată să creadă.

Mi-e toamna duioasă, cu gust de ninsoare
destrămată-n cuvinte albastre, rimând.
Mă rezem cu fruntea pe-un umăr de zare,
las inima-n cuib de zăpadă, plăpând.

Frunzele au nevoie de-o iarnă
ca să urce în muguri, lumina s-o prindă.
Un om are muguri care trec peste toamnă,
iar înflorirea i-e mereu renăscândă.

E toamna aceasta cu gust de plecare,
dar mugurii sunt şi rodul e dar.
Cu toate c-aş vrea, parcă nu doare tare,
un om ninge cald în cuvinte cu har.

C-un pas mai departe, dar cu gândul aproape
ne suntem, rămânem şi ningem cuvânt,
ea cu zăpezi potolite pe pleoape,
eu ning cu frunze peste pământ.
(2014)

Ultima psi-luneală sau prima provocare de luni, cum vreţi să-i spuneţi. Au scris sub acelaşi titlu şi se înscriu în tabelul găzduit pentru ultima oară de psi jucăuşii din Clubul cuvintelor.

O călătorie spre centrul inimii

În miezul ei speranţa mai pâlpâie, se zbate,
o singură lumină ce şi-a legat cuvântul
de viitorul neştiut. I-i stăpânit avântul
de murmurul tăcerii ce-n întuneric bate.

Am prins-o între ziduri: o ultimă cetate.
La porţi am pus zăvoare şi lacătele grele
lasă să treacă luna şi doar câteva stele
dincolo de tăcerea care statornic bate.

Mi se aştern fuioare din frunzele uscate
la umbra lor şi vântul anume le adună,
grămezi dintr-un trecut, ecou ce mai răsună
prin lungile tăceri prin care încă bate.

Îmi stau de pază răni aproape vindecate
ce-şi caută uitarea veghind pe metereze
şi-s încă dureroase şi, parcă, mult prea treze
când în cetate ritmic tăcerea-n tihnă bate.

Se-aude o chemare mai nouă decât toate
şi lacătele cad, porţi se deschid în şoaptă,
ca fumul se destramă zidirile şi-aşteaptă
al altei inimi zvon, tăcere ce-altfel bate.

Ziduri, zăvoare, toate deodată sunt uitate.
În loc, un cântec blând îşi murmură visarea
şi umple în cascade cu armonie zarea.
În necuprinsul ei, fără de zid cetate,
liniştea se aude de două ori cum bate.
(2014)

Călătorim în inimi prin poartă de cuvânt.
Îşi zămislesc povestea şi-o dăruie apoi.
Luăm ce ne dăruiesc şi cu emoţii noi,
îmbogăţiţi c-un zâmbet, vânăm acelaşi vânt...

Amurgul tăcerilor

Cad stele şi dor
în amurgul tăcerii
lacrimi lumânări.

Amurgesc tăceri.
Din sângele lor, în gând,
răsar cuvinte.

Iubiri în amurg
destramă tăcerile
fâşii de suflet.
(2014)

Răsar cuvinte
în amurgul tăcerii,
se fac psi-luneli.

Călător printre iluzii

Cărarea-i deschisă. În faţă e-un munte.
Peste vale se-ntinde, fragilă, o punte.
Sub ea, ca din ceaţă, se ridică himere.
Cei ce le văd învaţă să spere.

Dintre toate aceste fuioare
purtate de vânturi pe a vieţii cărare
câteva se-ntrupează în adevăruri concrete.
Celelalte rămân umbre reci pe perete.

Ne-amăgesc şi ne poartă pe drumuri de piatră
în căutarea noastră de vatră
şi tocim încălţări, ne tocim şi pe noi
şi nimic nu ne-aduce vremea-napoi.

Ne răzbeşte şi foamea, şi setea de vis.
Câteodată ne pare un tărâm interzis.
Ne trezeşte realul când ne ia de aripă
şi ne scutură cerul de pe zbor într-o clipă.

Dar nu luăm destul de devreme aminte.
Nu ne încântă cărarea cuminte.
De-aceea urcăm piscul tot, până sus,
şi-apoi căutăm un munte în plus.

Sărim către el (şi căderea e-a noastră).
Dacă himera ne surâde-n fereastră
printre nori, doar un petec albastru,
iar jinduim către zborul măiastru.

Vremea ne trece în urcuş, în cădere.
Iluzii se trec uneori în tăcere,
alteori adevărul se-nfruptă din ele
şi doboară un zid ca pe-un gard de nuiele.

Dau sens clipei şi vieţii în rotire de ceas
şi uităm socoteala pentru cât a rămas
înainte din drumul ce părea mult mai lung.
De aceea himerele niciodată n-ajung...
(2014)

Călători printre iluzii întrupate în cuvinte
şi avânt în vis albastru de păstrat mereu în minte
ne-au împărtăşit şi ei drumul lor păzit de stele.
Căutaţi-i tot la psi unde-nscrişi sunt în tabele.

Visul unei nopţi de vară

Uite, afară ploaia cum se cerne…
Tu picuri vorbele alene
muiate-n cântec şi-n ispită;
duios visarea mi-o alintă.

Soarele scade după munte,
noaptea se trece peste punte
făcută dintr-a timpului urzeală.
Stele se-aprind ca o spuzeală

mai sus de nori, nu le vedem,
dar ştim că sunt şi le avem
în gând şi în cuvinte moi...
Aici sunt eu. Nu suntem doi...

Şi tu eşti dincolo de nori,
pierdut de mine printre sori,
păzind visarea mea din vară
pe geana unui gând de seară.

Ploaia măsoară, clipa trece
şi tot şi toate pot să plece
când ramul cerului îmi plouă
cuvânt şi cânt din rouă nouă.

Îmi plouă printre nori cu stele,
îşi umple amfora cu ele
sufletul jinduind, chemând
un strop nerisipit de cânt ...
(2014)

Nopţile verii-s lungi şi vise
se scurg din crengi de cer pe pleoape.
Cuvintele anume scrise
de inimi le aduc aproape.

Tampoane

Totdeauna,
de unul, de una,
mereu,
mereu tu, mereu eu
şi tot timpul
ne curge olimpul,
vremea toată,
tu sătul şi eu mirată.
Toată întâmplarea,
trecutul şi zarea,
tot drumul,
pietre sub tălpi cu duiumul,
cărarea toată,
presărată
cu firmituri de pâine
pentru mâine,
pentru facere,
pentru întoarcere,
în toate zilele,
pe toate filele.
Şi dacă tot şi de toate,
pe noi cine ne mai desparte
când ni se rup zăgazuri
şi când ni se năzare,
când facem numai nazuri,
când ne lovesc necazuri,
când nu ne-ajunge-o zare,
când tot ce-mi eşti nu-mi este,
când tot ce-ţi sunt - poveste -
ne trebuie mai mult,
când vreau un alt tumult
sau setea de demult
se-ntoarce şi îmi seacă
gândul, când mă îneacă
fumul iscat de noi
de când am ars, pârjol
ce lasă miezul gol,
de când ne-am stins sub ploi?
Cerul mi-e un şuvoi,
râuri de iasomie
care mă cer, mă-mbie...
Cine ne mai desparte
dacă ni-s tot şi toate
aproape prea departe?
Pune-ntre noi o gumă
ce şterge orice urmă
de vânătăi pe gând!
Nici amintiri nu vând,
nu cumpăr niciun vis
permis sau interzis.
Pune-ntre noi o vreme
în care nu mă cheme
niciun cuvânt pe nume!
Pune-ntre noi o lume...
(2014)

Despre tot felul de tampoane au scris psilunaticii pe care ii găsiţi înscrişi, ca în fiecare săptămâna, în tabelul psipsinei.

Invitaţie la şuetă - psi-luneală după imagine

Şedem vreo trei în tabel, dar numai în aparenţă,
căci una dintre noi face de două ori prezenţă
sub identităţi diferite că poate, poate,
s-or mai înghesui şi alţii în spate.
M-aş multiplica şi eu, dar n-am dormit astă noapte
şi mi-s pleoapele grele şi minţile deşarte,
iar inima nu vreau s-o donez de mai multe ori.
În desagă-i întuneric şi mă trec fiori.
Uite că dacă tot i-am răspuns Marianei şi mi-am descărcat oful în vers
m-oi copia pe blog şi cred că nu am de-ales:
mă înscriu şi eu în tabel încă o dată
Dăm buzna amândouă (sau toate patru?) la psi pe poartă,
ne adunăm în bătătură, şi ca să ne treacă vremea uşor
închinăm cu palincă un păhărel elegant, cu picior.

Aşa discutam cu Mariana în bătătură,
Vero ne asculta în timp ce traducea pentru o editură,
cealaltă eu se făcea
că îşi pune cenuşă în cap şi râdea
de una singură de ea...

Pentru cine are inima vitează
şi cutează
să ni se alăture la şuetă
mai avem nişte palincă virtuală şi locuri libere pe banchetă.
(2014)

Au venit la şuetă: Scorpio, Vladen, Oglinda lui Erised

Pe sub uşă

Mi-ai fi strecurat pe sub uşă,
pe furiş, ultima sudalmă
ca pe-o palmă
nefăcută încă cenuşă,
dar te-ai împiedicat de prag
şi-ai strecurat-o printre dinţi
pretinzând că taci,
încercând să dezminţi
că te prefaci.
Tot pe sub uşă îţi trag
preşul de sub picioare
căutând un cuvânt, o scrisoare.
Nu-i răzbunare,
ci întâmplare banală.
Nepăsarea nu se înşeală.
Sub preş am găsit un pumn de cenuşă
îmi pun o singură mănuşă
pe mâna stângă
ca să nu se prindă trecutul ca o boală
molipsitoare şi să mă frângă.
Mâna dreaptă
era deja pătată
şi trebuie spălată.
(2014)

Uşile-s larg deschise
la fabricile de vise.
Ideile atent finisate,
diferite, dar purtând toate
aceleaşi titlu au fost înscrise
la psi ca să se-audă în cetate.

Şah mat... şi transparent

Fotografia
prinde o iluzie.
Ochiul alege.

Piese de sticlă
se aruncă pe tablă
pentr-un singur joc.

Joaca le este
unica slăbiciune
în jocul de şah.

Se lasă jocul
la voia întâmplării.
Rostul se pierde.

Durerea de cap
contra uimirii mute:
şanse egale?

Regii zac răpuşi.
Războiul continuă
după remiză.

Forţa gândului
anulată de-o toană,
ireversibil.

Albul şi negrul
închid viaţa-n simboluri.
Nedrept de simplu.
(2014)

Pisoi joacă şah
după reguli schimbate
de psilunatici.

Gândurile sunt libere?

Libere-s gândurile? Oare?
Nu le poţi prinde între ziduri?
Nu sunt zăbrele să le înconjoare?
Nici timpul nu le sapă-n colţul minţii riduri?

Libere-s gândurile când trupul se-ncovoaie
sub umilinţe, sub dureri, sub boală?

Boala şi bătrâneţea adesea nu înmoaie
doar osul şi voinţa, ci mintea o înşeală
şi-i fură ascuţiş, avânt, iuţeală...

Libere-s gândurile când trupul e închis
de ziduri şi când cerul e un pătrat cu gratii?
Prejudecăţi-zăbrele nu lasă-n necuprins
gândul să urce, să coboare, să cucerească spaţii...

Prejudecăţile-s fereastra cu zăbrele
c-un petec mic de cer, întunecat şi fără stele.

Libere-s gândurile când mintea e întreagă,
când limita de sus e cât poate înţelege,
când marginea de jos e înţeleapta lege
de-a nu răni, de-a nu ucide, de a nu irosi,
oricât ideea ar părea că leagă
un adevăr în care toţi ne-am regăsi...

Libere-s gândurile când lasă libertate
oricui să-şi poarte gânduri şi-atunci când
trecutul care-a-ntemeiat cetate
e temelie, nu închisoare, înzidind.
Libere-s gândurile când ştiu că pot greşi
şi când nu-mpuţinează, în numele ideii noi, ideea de-a iubi...
(2014)

Toţi psilunaticii ce-au scris cu-aceeşi libertate de gândire
la psi apoi primit-au găzduire.

Cer albastru

Foaie verde pe vânt dulce,
în plutire să m-arunce
din tristeţile de fier;
cer albastru de la cer.

Foaie verde pe oglindă,
cer izvorului să prindă
şi izvorul de sub pleoapă;
cer albastru de la apă.

Foaie verde pe cărare
sfărâmată sub picioare,
preschimbată în pământ,
cer albastru de cuvânt.

Cer albastru de cuvânt,
cer albastru de la apă,
cer albastru de la vânt;
cer albastru să mă-ncapă.

Dacă cer poate-oi primi...
Dacă nu m-oi mulţumi
cu albastrul meu de nor:
jos - o umbră, sus - fuior

ce se-alintă în plutire
ori mi se desface-n fire
de poveste îngânând
ropot albăstrui de gând.
(2014)

Cer albastru şi cei care
au întemeiat cărare
între ei şi o fereastră
unde şade psi a noastră.
Nu pândeşte, ci păzeşte
jocul vorbelor cum creşte.

Iris

Cerc de albastru cu miez de mister,
adânc de-ntuneric în mijloc de cer,
oglindă de gând nerostit, nepătruns,
să-ţi aflu-ascunzişul nu-i vrerea de-ajuns.

Cerc de albastru umbrit de sprâncene
adunate-n furtună sau robit între gene
pe care le tremură pleoapa sfioasă,
s-aduc iar seninul gândul tău nu mă lasă.

Cerc de albastru potopit de tristeţe,
cu stropul de mare care-ar vrea să dezgheţe
zăgazul zidit pe iertări prea târzii,
să-i sec disperarea n-am putere, să ştii...

Cerc de albastru aprins de mânie
cu fulger ce spintecă-n carnea cea vie
strălucire de gheaţă pe tăiş de cuţit,
să sting focul rece mi-e avânt irosit.

Cerc de albastru luminat de blândeţe,
cu surâsul deprins în chemări să răsfeţe,
te-aş păstra în adâncul cercului meu
din căprui întuneric. Şi n-ar fi foarte greu.
(2014)

Aflaţi despre ce fel de iris au mai scris
cei care la psipsina s-au înscris.

Inter arma silent musae?

Nicolae Grigorescu - Atacul de la Smârdan

Nu tac muzele-ntre arme,
ci plâng şi urlă din rărunchi.
Numai seninătatea lor adoarme
ori moare secerată-n jos de trunchi.

Se răzvrătesc în poze şi-n tablouri
oştenii dându-şi ultima suflare
sau mutilaţi şi-mpuţinaţi de doruri,
secaţi de dragoste şi de visare.

Versuri se scriu, cuvintele-s amare
şi crude ca o lamă de cuţit.
În ele viaţa abia de mai tresare
supusă unui prematur sfârşit,

iar prin romane nici măcar iubirea
nu are gust de fericire, ci-i sălcie
când un sărut precede despărţirea
şi teama că e pentru veşnicie.

Sunt nunţi la care moartea se-mbracă în mireasă,
mame cu sufletul răpus de-acel obuz
ce-a spulberat un fiu în ploaia lui cea deasă
de schije scrijelind însângerat apus

şi sunt copii care trăiesc în sărăcie
de dragoste pe toată vremea lor,
copii ce mâna de părinte n-or s-o ştie
în mângâieri ori sprijin pentru primul zbor.

Se tânguie viori cu disperare
şi glasul se înnoadă sugrumat
de jalea inimii, răscolitoare,
iar tobele sunt clopotele care bat.

Nu faceţi muzele să plângă!
Nu faceţi muzele să urle
şi-n cimitire să se strângă,
şi-n loc de clopote în turle!

Le-aţi auzit în vremea lungă
jelind de mult prea multe ori.
Ar trebui să vă ajungă
şi să vă umple de fiori!

Când banul sună şi vă cheamă
cu goarna lui cea poleită
fie-vă silă, rău şi teamă
de a războiului ispită!

Nu faceţi muzele să plângă
şi nu le faceţi să jelească
şi-n cimitire să ne strângă
moartea cea strâmbă, nefirească!
(2014)

Psi-luneală întârziată nu de tăcerea muzelor, ci de timpul prea zgârcit. Cum n-au tăcut nici muzele celorlaţi psilunatici aflaţi cercetând scrierile înscrise în tabel la psi.

Depărtătorul de coaste

I s-a insinuat în piept
şi i-a atins inima
într-o clipă de neatenţie...
Fără anestezie,
fără milă,
fără grabă...
Ca un zbor de aripă
şoptit în miezul cerului
i se auzea tăietura
gingaşă şi crudă,
iremediabilă,
imaterială
şi atât de reală
încât durea până şi bucuria
întâlnirii
dintre două insinuări
petrecute
în acelaşi timp...
(2014)

Despre alte intervenţii chirurgicale asupra cutiei toracice au scris sufletele frumoase din clubul psi.

O dragoste

FEDERICO BELTRÁN-MASSES 

Visul lui don juan

Motto: "Când o dragoste
La care lucram mai demult
Mi-a reuşit,
Atunci o trec pe curat,
Pe inima altei femei.

Natura a fost înţeleaptă
Creând mai multe femei
Decât bărbaţi,
Pentru că ne putem desăvârşi
Sentimentul,
Folosind un mare număr
De ciorne."
(Marin Sorescu - Don Juan)

Am fost vreoadată ciornă? Probabil că am fost...
Am învăţat ceva aproape pe de rost:
că dragostea aceasta trecută pe curat
şi luată-n râs, în joacă, se trece în păcat.
Curat de suflet, chiar dacă nu se întinează,
se tulbură, se-aspreşte sau se încătuşează
în temeri, în ascuns, în noapte fără stele
în care râd, dansează nebunele de iele
ce fură minţile, le-afundă-n disperare
le-nvârt în hora lor, cea fără de scăpare.

Mi-a spus cândva un om bătrân şi înţelept
să nu mă scriu pe ciornă. Mai bine să aştept...
Dar cine-ascultă sfaturi? În tânără uimire
le pierdem printre clipe, ori nu le-aflăm de ştire.
Nu ni se-ntâmplă nouă, că noi suntem altfel,
că ne pricepem bine să-l judecăm pe cel
cu cugetul viclean şi zâmbet plin de miere
ce-şi ţese plasa deasă cu ochiuri de durere...

O dragoste-n risipă ce scutură petale
uscate şi strivite sub paşi de nepăsare
şi pustieşte-un suflet ori iroseşte-o cale
spre caldă împlinire e poartă spre uitare:
uitare în oglindă unde găseşti un rid
înfipt adânc pe frunte, săpând un gând arid,
uitare în nimicul trăitului degeaba
când vina ce apasă-i încrederea şi graba,
când inocenţa-i floare prea repede trecută...
O dragoste-n risipă târziu, atent... se uită.
(2014)

Despre iubiri, împlinite sau nu, ne povestesc astăzi psilunaticii.

Falsidrama lui februarie

Se stinge zăpada-n noroaie
şi ceaţa plânge a ploaie.

Copacii pustii se îndoaie
sub ultimul vifor din iarnă
Stau singuri pe câmp, a dojană,
ulii înfipţi ca o rană
în alb sfâşiat de pământ.
Şi, parcă adusă de vânt,
zăpadă şi-au pus în veşmânt
pe pieptul cel mândru-nfoiat.
Tovarăş văzduhul, omătul li-i pat,
iar frica de clonţul de-oţel îngheţat,
de ochiul cel crud ce zăreşte numicul,
de gheara ce strânge până scurge şi picul
de suflet rămas după spaimă de moarte
le lasă pustiu împrejur, în departe.

O dramă? Nu cred, e foamea banală
de prădător ce nu iartă, nu-nşeală
în lupta aceasta mereu inegală.
(2014)

Eu am aruncat deja o privire pe la cei care-au fost mai harnici decât mine. Flasidramele lui februarie sunt diverse şi surprinzătoare. Le găsiţi adunate, ca în fiecare luni, în tabel la psi.

Ce frumoasă eşti...

Motto: "Şi m-am gândit: moartea, destinul, dispreţul, nu-ţi trebuie decât tinereţe ca sã le râzi în nas.
Dar patruzeci de ani! Asta e dragostea cea mare!"
Magda Isanos - Despre iubirile mari

Stăteau pe bancă într-o seară asemenea oricărei alta
şi nu ştia ce îi venise să-şi depene prin minte soarta.
O cunoscuse-n tinereţe şi sângele i s-a aprins
din clipa-n care i-a surâs, surâsul ei desprins din vis.

N-a fost uşor să-i fure dorul, nici s-o sărute prima dată.
Când s-a-ntâmplat, iubirea lor era atât de-adevărată,
deşi a lui plină de patimi, a ei - de vise de fecioară
şi de mirare c-a lui lipsă făcea ca sufletul să doară.

Ca să găsească leac la toate, potecile şi le-au legat
spre-aceeaşi casă bătrânească, dar ce minune de palat
li se părea că-i străjuieşte când se iscau dintr-o privire
scântei de aur şi lumină ce colorau întrega fire.

N-a fost uşor nici drumul lung pe care-au mers tot împreună
şi, netezindu-l şi-ndreptându-l, au căutat calea cea bună.
Ori amândoi, ori câte unul s-au poticnit din când în când,
dar celălalt era aproape c-o vorbă bună sau c-un gând.

Au fost şi nori, au fost furtuni dezlănţuite de nevoi...
Nu le-au lăsat să îi inunde, le-au domolit tot amândoi,
dar au uitat de-atâta mers de mângâieri, de vorbe multe.
Tăcerea plină de-nţeles au învăţat să şi-o asculte.

Trecuse viaţa peste ei sau ei trecuseră prin viaţă?
Răspunsul nu avea oricum acuma nicio importanţă.
Stăteau pe bancă într-o seară, ea îl privea tot cu blândeţe,
el, numărându-i printre riduri, a adunat tot frumuseţe
şi ca în cea mai minunată din câte-au fost oricând poveşti
i-a murmurat în şoaptă moale: "Femeie, ce frumoasă eşti..."
(2014)

Ce frumuseţi or fi pe lume şi le-au tăiat gândul şi calea
la psilnatici vom vedea urmând la psi cum ştim cărarea.

Merele

(Cunoaşterea a început c-o muşcătură)

Un fruct căzut în iarba verde cu valuri tremurate
din mărul cel bătrân, văratic cu ramuri prea înalte
a luat în palma-i de copil şi l-a muşcat uşor
şi-ntâia oară a aflat gust dulce-acrişor
cu care viaţa-l îmbia în mreje uimitoare
spre anii iuţi ai tinereţii întrevăzuţi în zare.

O altă clipă de poveste din timpul cel hapsân:
într-o amiază însorită şi cu parfum de fân
ţine-n rotundul palmei lui rotundul ei de măr
şi-n muşcătura de alint află alt adevăr
cu care viaţa-l îmbia în mreje de pasiune
spre anii care aşteptau pe umeri să se-adune.

Apoi în palme a cuprins un rod, un măr de pântec
în care viaţa începea să murmure alt cântec
şi din rostogolirea lui, păzită cu iubire,
a înţeles că are-un rost. O dulce-nlănţuire
îl îmbia să treacă-n viaţă prin mrejele de drag
spre anii grei de înţelept cu sprijin în toiag.

Un măr frumos cu miezul putred, dar tot plin de parfum
i se făcuse întâmplarea, iar viaţa, ca un fum,
se petrecuse prea în grabă. Şi aştepta să-i cadă
în iarba verde, mătăsoasă tâmpla ca de zăpadă.
Ca în povestea cea mai veche, muşcând mereu din măr,
a tot trăit un adevăr, apoi alt adevăr...
(2014)

Ce gust au merele la ei
şi ce idei
s-au scris din miezul lor
aflaţi la psi foarte uşor.

Un pumn de clipe

De ce m-aş risipi în lupte fără sens
când tot ce am e-un pumn de clipe?
De ce să caut înţeles ales
în arbitrar, zadarnic ori risipe?

Mai bine tac şi-mi văd de ele,
de clipele atât de greu de prins!
După un timp îmi amintesc numai de cele
care s-au aninat, mărgele, pe un vis.

De ce să-mi uit idei sau să le-alung
în loc să cresc, să-ndrept şi să zidesc?
Mai bine gândul îl cutreier lung
şi-i prind cuvântul ca un giuvaer firesc.

Pierd azi o luptă, dar câştig războiul,
pierd o secundă, nu pustiesc un veac.
Dacă usuc o baltă, nu întind noroiul
pe câmpuri, pe pădure, peste lac.

Nu cruţ o floare şi cosesc o vale,
nu tulbur apele de sus, din nori.
Izvoarele s-ar subţia şi-aproape goale
s-ar teme să mai curgă şi să ude flori.

De ce, atunci când am un pumn de clipe,
aş pierde din esenţă şi m-aş dilua
în mărunţişuri destinate spre risipe
şi înţelesul mare-al lumii l-aş uita?

Şi mai ales de ce n-am învăţat
din ce-am greşit cândva şi încă-ncerc
să spun ce simt cât pot de-adevărat?
Neînţelegerea are contur de cerc.
(2014)

În clubul psi, sper că feriţi de risipire,
ne-am întâlnit cândva pe o idee pură,
un pumn de clipe ce nu-s amăgire,
un pumn de oameni cu cuvânt măsură
la plinul cel de gând croit după trăire.

Bradul

Tu, brad venit din viforul din munte,
Pe unde-au vieţuit ai mei străbuni,
Te-mpodobim cu toate aducerile-aminte
Ce ne-au rămas din anii lor cei buni,

Poveştile la gura sobei toarse
Ne spun, din vremea de-altădată,
De nuci de aur, conuri de mătase,
De mere roşii şi de fulgi de vată.

Când ramurile verzi le-mpodobim
Cu globuri şi beteală argintie,
Noi, inmile lor le mai simţim
Cum, din trecut, cu bunătăţi ne-mbie.

Ei ne privesc din timpurile vechi,
Ne-aduc foşnetul vechi de prin colinde,
Şi-n pacea sărbătorilor străvechi,
Măcar o clipă ne răsar în minte.

Veghează sufletele lor din ramuri,
Luminile din brad le sunt priviri
Şi, dacă ascultăm la geamuri,
Colinda lor ne leagănă-n plutiri.

Pe lângă brad va poposi şi Moşul,
Cu sacul plin de multe bucurii,
Şi-i plin de dulciuri pe masuţă coşul,
Pentru că azi toţi suntem iar copii.

Învăluiţi în taina serii blânde,
Alăturea iubirea ne adună,
Cu inimile calde şi plăpânde,
Străbuni, părinţi, copii, toţi împreună.

E rândul meu să-mpodobesc copacul,
S-aduc copiilor duiosul cânt
Şi să le spun poveşti de când e veacul
Despre un moş bătrân şi-al său cuvânt.

Să pun în crengile frumos aromitoare
Podoabe-amestecate cu iubire,
Să cânt colinda-n seara trecătoare,
Dar care veşnic stă în amintire.

Şi peste ani urmaşii poate-or strânge
Din bradul lor de-atunci , la fel de verde,
Gândul meu bun care nu plânge
Fiindcă am trecut şi nu m-or pierde.
(1999)

Mi-am făcut tema acum paisprezece ani, tot cu câteva zile înainte de Crăciun, în timp ce făceam curăţenie. Spălam parchetul şi purtam după mine prin casă ligheanul, foaia de hârtie şi pixul. Am scris din tot sufletul, cu lacrimi. Nici acum n-o pot citi cu glas tare. Îmi piere vocea, înecată de emoţie.
Despre brazii din sufletele lor au scris psiriduşii din clubul psi. Lor şi tuturor celor ce citesc aceste rânduri le doresc sărbători fericite alături de oameni buni şi dragi, cu linişte în inimi şi bucurie!