Pupic

Fetiţa şi băiatul meu
mi-au spus că vor o poezie
pe care să le-o scriu chiar eu,
s-o-nveţe pe de rost, s-o ştie.

Şi n-am ştiut ce să le spun:
despre-ale lor copilării,
ori despre toate ce le-adun
în lada lor cu jucării.

Dar m-am gândit: de bună seamă,
dacă le dau un pupic
şi spun că îi iubeşte mama
n-or să mai facă botic.
(1999)

Noapte

Ascult noaptea ca pe un disc vechi
sub arcul timpului,
o aud tânguindu-se de nesomn,
de întuneric,
de umbre,
de regrete.
Plânge noaptea aşteptând
o rază de soare,
o clipă de lumină,
un bob de speranţă.
(1999)

Blestemul

În seara-n care a ştiut
că nu vei fi al ei nicicând,
s-a răzvrătit în dor, plângând,
şi-asupra ta a abătut
blestemul de-a te preschimba
în şarpe rece, auriu,
şi, condamnat până târziu,
prin lume să nu poţi umbla.

"Eu ţi-am ursit să fii pe veci
cel ce prin iarbă se strecoară
cu o atingere uşoară,
dar cu simţirile prea reci;
la soare să te-nchini mereu,
dar tu lumina să nu-i ştii
pentru că n-ai ştiut iubi
lumina sufletului meu.

Să te târăşti prin umbra deasă
a-ntunecatelor păduri, în vară,
şi somnul greu să-ţi fie o povară
în iarna lungă şi geroasă;
să-ţi şuieri lung otrava printre pietre
când simţi căldura altei vietăţi,
şi, niciodată-n timpul astei vieţi,
să nu cunoşti căldura unei vetre."

Iscat din inima-i secată,
veninul tău e doar otrava
ce-a adunat-o ea cândva
din dragoste însingurată.
Astfel frumoasa vrăjitoare
te-a-nlănţuit lângă pământ;
din vremuri vechi al ei cuvânt
te stăpâneşte şi nu moare.
(1999)

Ploi

Alerg prin ploaie,
caut mereu,
copacii se-ndoaie
sub cerul greu.

Caut în ploaie
dorul apus
când ape şuvoaie
se scurg de sus.

Tulbure, iară,
hohot de ploi
se-aude-afară,
se-aude în noi.

Spală cu lacrimi
norii cei suri
suflete, inimi,
dealuri, păduri.

Şi laolaltă,
inimi, pământ,
uşor tresaltă
sub nori şi vânt.

M-alin cu gândul
că-i doar un vis,
dorul curmându-l,
cerul s-a-nchis.

Şi, de iubirea
s-a frânt în noi,
coasem ruptura
cu fire de ploi...
pân'la venirea
altui şuvoi.
(1999)

Aş mai crede?

Am fost şi pasăre, şi cer,
în zborul nostru spre iubire
şi n-am ştiut că-i rătăcire
să-ţi cred cuvântul şi să sper.

Dacă mi-ai spune că, nebună,
lăsat-am totul să se frângă,
că n-a fost joc şi-a fost adâncă
ciudată vrajă-n colb de lună,
că n-am ştiut să caut jarul
ascuns sub pulberea-ngheţată
oare-aş mai crede înc-odată?

Aş mai aprinde felinarul,
lumina blândă care leagă
cuvinte calde şi plutiri?

Aş vea, din nou, să fiu întreagă,
şi pasăre şi cer, deodată,
să te învălui în lumini
când aripile îmi alini?

Oare-aş mai crede, viaţa toată?
(1999)

Oamenii mă vor judeca

Peste cuvintele mele se vor apleca
Oamenii şi mă vor judeca:
De ce adună laolaltă
Inimi şi pământuri ce tresaltă?
Cum creşte copacul iubirii în ea?
Şi de ce e, uneori, rea?
De ce se avântă cu părul vâlvoi
Prin vânturi turbate şi prin ploi?
De ce sarută cu dulceaţă
Ploaia de vară în fiece dimineaţă?
N-o fi găsit pe nimeni s-o sărute,
Să îi aducă multe flori, multe,
Să o sature de iubire,
Să nu mai vorbească-n neştire?
Doar e ca noi, nu-i nici din rouă, nici din oţel...
Şi să ne spună dacă-i altfel!
De ce toamne şi ierni amestecă în cuvinte
Şi ne îneacă în lacrimi, şuvoaie despletite?
De ce vorbeşte despre moarte şi lumină
Printre fire de iarbă, frunze veştede şi ploi
Şi nu caută în ţărână
Pe cei ce-au trecut în lumea de-apoi?
Nu poate să lase lucrurile la locul lor:
Mai întâi viaţa şi moartea în timpul următor?
Să stea în casă când ninge şi când plouă!
Să se ferească de rouă!
Să nu mai aducă nori peste capetele noastre!
Să nu privească spre astre!
Să nu ne inunde cu tot cu umbrele!
Să facă mâncare şi să spele!
(1999)

Zi de toamnă

Va fi o zi de toamnă, poate,
când ai să ştii că nu mai sunt.
Sufletul meu fi-va departe
şi n-ai să-l mai auzi cântând.

Să nu mă cauţi printre pietre
şi să nu plângi peste ţărână,
firele ploii vor fi drepte,
voi sta prin ele în lumină.

Priveşte crengile aprinse
de focul toamnei cel târziu,
rugina frunzelor cuprinse
în mine, când n-am să mai fiu.

Ascultă vântul ce vuieşte
şi tandrele lui adieri
ţi-or domoli, atunci când creşte,
regretul că nu-s cea de ieri.

Şi, tot mereu, din toamnă-n toamnă,
prin ploi şi ramuri vestejite,
prin vânturi triste ce te cheamă,
de mine-ai să-ţi aduci aminte.
(1999)


O emoţie mare... lacrimi... Some day next fall
Nu mai ţin minte de acum 11 ani cum am simţit versurile acestea, dar sunt sigură că acum, citind poezia tradusă de Andrei, am avut parte de trăiri mult mai intense.

Şi nu e nimeni

Şi nu e nimeni s-alunge norii,
Albastre vise să dezvelească,
Cu-aripi de doruri să mă plutească
În stoluri albe, iar, cocorii.

Şi nu e nimeni ploaia s-o-ncete
Şi gânduri oarbe să le adune,
Din toamna mea, ca o genune,
Să le înece-n hăuri bete.

Şi nu e nimeni s-oprească vântul,
Să ducă lung pe văi secate
Tot ce-am greşit, cele păcate
În care m-a purtat cuvântul.

Şi nu e nimeni să îmi aducă
Visarea, cântul şi lumina
Şi să alunge, tandru, vina
Că dragostea mi-a fost poruncă.
(1999)

O poezie veche... o emoţie nouă, reînviată de varianta ei în engleză There's no one cu care Andrei m-a lăsat din nou fără cuvinte.
Sper să vă bucuraţi de muzica acestor versuri la fel de mult ca mine.

Chopin, ceai negru şi-o ţigară

Iubirea noastră a trăit
Un timp… un an sau poate-o seară
Chopin, ceai negru şi-o ţigară
Ne-au fost prieteni, ne-au păzit.

Când, mai întâi, ne-am întâlnit
Intr-o odaie amândoi
Am stat de veghe-ascunşi de ploi
Privind în noi spre infinit.

Ne-am încălzit în seara lungă
Cu un ceai negru şi amar,
În aburi de mărgăritar
Lăsând iubirea să ne-ajungă.

Am mai aprins şi o ţigară
Şi fumul albăstrui ne-a dus
Prin clipele de la apus
Într-a visării dulce ţară.

Şi răsuna ca într-o vrajă,
De peste tot, de nicăieri,
Chopin în blânde adieri,
Iar noi stăteam iubirii strajă.

Demult în lume ai plecat,
Ţigara-i stinsă, ceaiul rece,
Iar la pian nu mai petrece
Chopin în valsuri de-altădat’.

Odaia inimii-i pustie
Şi numai amintiri sihastre,
Un abur cald, fumuri albastre,
Cântecul vechi sunt pe vecie…

Din amintiri va să-mi răsară
Şi dor trecut să-mi reînvie,
Cât mi-ar fi ora de târzie,
Chpin, ceai negru şi-o ţigară...
(1999)

Veste

Am venit dintr-o lume ascunsă
În spatele norilor,
Să-ţi aduc ţie clipa de linişte.

Am venit printre păsări albe,
Hohotind în zbor,
Ca să-ţi aduc bucuria.

Am venit, iarăşi şi iarăşi,
În fiecare dimineaţă,
Ca să-ţi spun vestea cea bună:
Încă o zi ne scaldă în lumină.
(1999)

Nu cere gândului să se supună

Nu sunt a ta! Şi nu voi fi decât din întâmplare.
Nu cere gândului să se supună,
Poate doar inima, nebună,
Va fi a ta, odată, cu mirare.

Să mă iubeşti, dar să nu-mi ceri
Să fiu femeia ta cuminte,
Aşa cum îţi aduci aminte
Din ce-am trăit în alte primăveri.

Iubeşte-mă! Şi te-oi iubi şi eu,
Dar lasă-mi aripa să zboare,
Să se înalţe pân’la soare
Şi, dezlegată, lângă tine-oi sta mereu.
(1999)

Don't ask my thoughts to flounder

I am not yours! I'll never be by any chance.
Don't ask my thoughts, so free, to flounder.
Maybe my heart in crazy dance
will be all yours, someday, with wonder.

Love me, but never ask of me again
to be your woman, dutiful and wise,
as you remember (and you hope in vain),
from what we've lived under those clear skies.

Love me!  And I'll love you, too, you know,
but let my wings to fly and raise
until they'll touch the sun and glow,
and then, I'll stay beside you. Always...
(2020)

Din neguri

N-ai să te-ntorci,
Nici o privire în urmă, nicicând,
Nici un cuvânt.

Arareori
Îi dăruieşti
Un gând.

Iscată din uitare,
Imaginea se ţese
Pierdută-n neguri dese,
Sub zile adunate
Ca rânduri negre dintr-o carte,
Ca ziduri grele de cetate.

Zăreşti un ochi ce râde şi altu-nlăcrimat,
Iar fruntea ce-i veghează amar s-a încruntat.
Dar iată că pe buze apare un surâs.
E cald… şi trist… şi obosit… şi stins.

Urâtă amintire! Şi-atunci stârneşti un vânt
Ce lung i-aduce părul pe chipul cel plăpând.
S-a estompat, din nou, sfioasa arătare
Ascunsă printre vremuri, sub neguri de uitare.
(1999)

Vino în iarna mea geroasă

Vino în iarna mea geroasă
Şi spulberă zăpezile în vânt,
Adu cu tine, tumultuoasă,
Ninsoarea albă ca pe-un cânt.

Dintr-o colindă fă-mi o haină,
Îmbracă-mă cu ea ca să nu mor,
Din frigul aprig scoate-mă în taină
Şi du-mă-ntr-un iglu ca într-un dor.

Ascunde-mă de lume şi de geruri
Ascunde-mă de lupi, de urşi, de furi
Şi construieşte din zăpezi şi gheţuri
Grădini albastre şi păduri.

E numai alb pe sufletele noastre
Şi-i numai alb în lumea ce-am creat,
Ne vor pazi, de-acum, albastre astre
De viforul din noi, de mult iscat.

Ne-or încălzi în iarna noastră doruri
La focul viu al dragostei aprins
Când geruri, şi ninsori, şi vânturi
Un dans sălbatic joaca pe cuprins.

Vom învăţa durerea şi uitarea
Şi-ntr-un târziu, în gheaţă prefăcuţi,
Iubirea vom simţi, aievea,
Topindu-ne, izvoare ptintre munţi.

Şi vom afla de-a fost să fie,
Pentru noi doi, cei îngheţaţi în ger,
Noapte polară pe vecie
Ori soare răsări-va-n zori pe cer.

Căci, dacă dorul ce ne leagă
Colindele le-a zămislit din noi,
E spulberată iarna-ntreagă
Cu vânturi şi ninsori în roi.

Vino în iarna mea geroasă
Şi scutură troienele din drum,
Adu cu tine, tumultuoasă,
Deszăpezirea ta de-acum.
(1999)

Bradul

Tu, brad venit din viforul din munte,
Pe unde-au vieţuit ai mei străbuni,
Te-mpodobim cu toate aducerile-aminte
Ce ne-au rămas din anii lor cei buni,

Poveştile la gura sobei toarse
Ne spun, din vremea de-altădată,
De nuci de aur, conuri de mătase,
De mere roşii şi de fulgi de vată.

Când ramurile verzi le-mpodobim
Cu globuri şi beteală argintie,
Noi, inmile lor le mai simţim
Cum, din trecut, cu bunătăţi ne-mbie.

Ei ne privesc din timpurile vechi,
Ne-aduc foşnetul vechi de prin colinde,
Şi-n pacea sărbătorilor străvechi,
Măcar o clipă ne răsar în minte.

Veghează sufletele lor din ramuri,
Luminile din brad le sunt priviri
Şi, dacă ascultăm la geamuri,
Colinda lor ne leagănă-n plutiri.

Pe lângă brad va poposi şi Moşul,
Cu sacul plin de multe bucurii,
Şi-i plin de dulciuri pe masuţă coşul,
Pentru că azi toţi suntem iar copii.

Învăluiţi în taina serii blânde,
Alăturea iubirea ne adună,
Cu inimile calde şi plăpânde,
Străbuni, părinţi, copii, toţi împreună.

E rândul meu să-mpodobesc copacul,
S-aduc copiilor duiosul cânt
Şi să le spun poveşti de când e veacul
Despre un moş bătrân şi-al său cuvânt.

Să pun în crengile frumos aromitoare
Podoabe-amestecate cu iubire,
Să cânt colinda-n seara trecătoare,
Dar care veşnic stă în amintire.

Şi peste ani urmaşii poate-or strânge
Din bradul lor de-atunci , la fel de verde,
Gândul meu bun care nu plânge
Fiindcă am trecut şi nu m-or pierde.
(1999)