Seamănă vis

Alergam pe deasupra cărților cu un zâmbet agățat de-o mirare

că pe-un râu liniștit se făceau ca un pod arcuit dinspre zare.

Și era zarea albastră tăiată de visuri înalte, noi, ascuțite - pe-o parte.

Pe cealaltă dormea pe un codru bătrân care renăscuse din moarte.

Rochia albă, învolburată de vânt zbura ca o aripă peste fire.

Cu umbletul sprinten se scrie pe pagini de clipa de fericire.

Repede vine, mai repede trece, gând în derivă, cuvânt...

Visul se sparge în patru, în opt și seamănă vis pe pământ...

(2026)

Am cerut de la modul AI de la Google să îmi dea douăsprezece cuvinte, părți de vorbire diferite, în forma de bază sau conjugate/ derivate. Am primit ce am cerut, adică: zambet, alergam, albastra, repede, cartilor, scrie, noi, linistit, deasupra, gandind, fericire, opt.

Dacă aveți chef de joacă, m-aș bucura să preluați duzina.

Am scormonit printre poeziile vechi și am găsit  o Ploaie de vară care n-a fost scrisă pentru duzină sau pentru provocarea de luni, dar la care comentariile merită citite mai mult decât poezia de la care au pornit. Dulci amintiri despre atmosfera de cenaclu din grupul care duzinea împreună. Vă invit să citiți sau să recitiți.

Luna

Umbra se așază și se adâncește.

Ușa se deschide și prin ea nălucă

mirosind zefirul în amurg zvâcnește.

În misterul nopții cată să se ducă...

E-un secret pe care nu-l vom ști vreodată,

o călătorie în necunoscut -

pândă, vânătoare, pradă devorată

de-un călău feroce, monstru absolut.

Iarna vânătoarea e ades scurtată,

(vara se lungește pân'la răsărit).

Ușa-i fără cheie, monstrul se arată

pretinzând intrare cu un miorlăit.

Se așază-n poală și frământă-alene

scărmănând și haina, dar și pielea mea

monstrul se răsfață, ghem cuprins de lene,

dragoste de sine și huzur sadea.

Toarce-o melodie simplă, monotonă

cum e sfârâitul unui fus grăbit.

De când moruncește-ar fi sfârșit o tonă

de lână de oaie pentru împletit.

Dacă-i foc în sobă iar se tolănește

ignorând pe-oricine și orice în jur.

Eu citesc o carte, ea-și rostogolește

blănurile moi, fără de cusur.

Dacă-i dai oglinda boiul să-și admire,

își lipește nasul de-al sosiei nas

cu mirare-adâncă prinsă în privire

trece precaută îndărăt c-un pas.

Se numește Luna. Dintre pisicuțe

ea e cea mai blândă și cuminte fată.

Avem mărturie șoareci, vrăbiuțe,

grauri și, desigur, pielea mea cea spartă.

(2026)

Vero a adăugat o altă duzină cu ajutorul lui Grok. 

 P.S. 

Sunteți cheie ce deschide portativul astei lumi,

melodie-n miez de iarnă plin de semne și minuni,

foc mocnit la care numai cin' nu vrea nu se-ncălzește,

dragoste lăsând pe suflet umbra ce sublim îl crește,

răsărit prins în oglinda apelor nestrămutate,

prima literă din carte, după care-s celelalte,

o călătorie care nu sfârșește niciodată

fiindcă viața n-are ușă și iubirea n-are poartă,

un secret destăinuit oricui poate să-nțeleagă

de ce lumea fără voi nu poate să fie-ntreagă.

După ce motanul Titi ne-a făcut așa urare

măiestrită și cu suflet plin de drag și de candoare,

recitindu-i poezia pentru-a nu știu câta oară

am făcut și eu cu Luna (prea târziu) poezioară.

Ne alăturăm lui Titi și vă spunem la mulți ani,

să fiți, doamnelor, iubite de oameni și de motani!

Lene

Printr-o ramă fermecată, ferecată-n plumb cu semne

care leagă pe vecie lumea dinăuntrul ei

într-un vis cu începuturi în ceremonii solemne

și sfârșitul scris pe margini de-o stafie în condei,

poți privi ca prin minune la o umbră-ndurerată,

târâindu-se în beznă și sub hobote ascunsă,

rătăcită într-o ceață, de un abur greu vânată,

o auzi scâncind în șoaptă, scârțâind - roată neunsă -

și te-aștepți s-auzi un strigăt sfâșiind tăcerea rece,

izvorând, poate, din vină sau dintr-o durere veche

și stârnind fiori de groază și-o rafală care trece

și îngheață răsuflarea când ajunge la ureche.

Știi - de unde, nu-ți dai seama - că ființa chinuită,

de s-ar ridica din beznă și-ar păși pe prima treaptă,

pe sub candela aprinsă peste scara arcuită,

spre fereastra luminată ar urma cărare dreaptă.

Te întrebi dacă răzbate, cum te-ai întrebat devreme

ce tristețe-a doborât-o, ce pedeapsă ispășește,

dar cum vine miezul nopții, patul pare să te cheme

și cu nesfărșită lene caști și-adormi... nu iepurește.

La sfârșitul anului trecut am scris o poezie doar ca să nu treacă anul fără o postare pe blog. În seara aceasta am intrat să văd ce mai face blogul meu prăfuit și am găsit o surpriză foarte plăcută: un comentariu lăsat de Vero. Așa că m-am întrebat ce-o mai fi făcând ea prin blogosfera ei (că scrie pe destule bloguri cât să aibă bula ei de internet). Și am găsit:

O minune de idee,

bună de-așezat în ramă,

de "strigat" și din condeie,

(neapărat de luat în seamă)

și cu plumb pus pe hartie,

ori cu degete pe taste,

proză, cântec, poezie,

zâmbete entuziaste,

vis curat și fără vină,

treaptă către nou și veșnic,

fără umbră în lumină,

candelă aprinsă-n sfeșnic

și cărare redeschisă

fără lene, fără abur,

de la Vero întâi scrisă,

- gând și inimă de aur,

căci ea ne aduce-aminte

iarăși inițiativa:

e Duzina de cuvinte

rediviva.

Vero a cerut Chat GPT să genereze cuvintele din duzină, iar eu am căutat inspirația tot acolo și, după trei încercări, am reușit să obțin de la același Chat GPT imaginea de mai sus, pe baza cuvintelor din duzină.

(2026)

Contrast

Uitare de-acasă, ieșire în lume,
cărări fără nor ce n-au niciun nume,
o mască pe față purtară cu artă
acum și mereu, schimbare de soartă,
cu zările-nchise în urmă, 'nainte
deschise culoare înguste în minte,
învață cu greu să respire cenușă,
trecutu-i o notă uitată pe ușă...

***

Prin artă se scutură suflet de mască
și zări neumblate-nainte se cască,
uitare de sine, întoarcere-acasă,
ieșire în lume cât timp i se lasă,
cărări fără nor cu furtună în pas,
culoare întinsă pe cer la popas,
învață acum să respire senin
c-o notă de-nalt în sufletul plin.
(2020)


Ieșire în lume la Eddie acasă,
duzina de vorbe țesute în plasă...

Vis de Făurar

Un castel de cleștar ca o lance străpunge,
înălțat pe o stâncă, până-n mijloc de cer
și dansează lumina ce se-adună și curge
limpezimi ca de apă în vâltori de mister.

Cu pasiune nespusă o cuprinde cleștarul
și apoi o despică în scântei ca de foc,
iar în turn orologiul și-a pierdut minutarul.
Bate-un ceas nesfârșit, ține timpul în loc.

Vântul fluieră molcom prin coloane de gheață
întrupate-ntr-o orgă de-un dibaci Făurar
melodie cu dor de lumină și viață,
însoțindu-l în dansul cel voios și sprințar.

Împrejur îi cresc aripi de omăt în cădere
și-l învăluie tandru în mătase de nor,
destrămată subit de-o firavă-adiere,
sfâșiind și lumina în frântură de zbor.

Iar căderea în gol până-n fundul genunii
unde n-a străbătut vreo privire în veac
e-un secret de temut și pe care nebunii
fulgi de nea îl păzesc și cu grijă îl tac.

În trecut s-au șoptit ușuratic cuvinte
în vârtejuri de zvon cu traseul precis,
dar nu-i nimeni să-și poată aduce aminte...
Din omătul de-atunci a rămas doar un vis.

Nu știu fulgii cei tineri că-n zadar li-i tăcerea,
nici c-au fost doar zvâcniri într-un glob de cleștar
scos din scrin, șters de praf și de toată durerea
unui vis ne-mplinit de beteag Făurar.
(2020)

Alte duzini de cuvinte și alte visări
transpuse în scrieri de făurari de castele
clădite din gânduri cu țintă spre-ntinsele zări
citiți căutând la Eddie în două tabele.

Adevăru-i părere, din iluzii încep adevăr

Penelul pe pânză aprinde culoare spre zare.
Se aruncă un pod ca un fald de mătase de soare
dinspre el către cer după cernerea blândă de apă,
cu dorul hai-hui depărtarea cea vastă s-o-nceapă.

Cu dalta un semn deschide în spațiu hotare.
Lumină și umbră dansează-mpletit cu ardoare.
Ochiul buimac, rătăcit printre formele vii
alintă mirat tăceri niciodată pustii.

Cuvintele cer înalt și cădere în sine,
creând dependență-ntre ele și fulgere pline
de jindul furtunii la lutul ce poate s-o-nvie.
Creionul le prinde - mesaj de grafit pe hârtie.

Arcușul pe suflet alunecă-n note de pur,
fărâmă și mare le spulberă jur-împrejur,
le strânge-napoi în podul cel neted de palmă,
le prinde în plasă în marea-i imensă și calmă.

Penelul și dalta, creionul, arcușul îndură
durerea și dorul, talazuri, furtuni și arsură.
A priori tării, ne sunt slăbiciuni în răspăr.
Adevăru-i părere, iluzii încep adevăr.
(2020)

Duzini de cuvinte, iluzii desprinse din joc,
își caută timpul și-și află în lume un loc.
Creioanele scriu adevăr în furtuni sau sub stele
și el se înscrie așteptând cititori in tabele.

Sub clar de lună

Copii cu suflet aburind,
visăm și azi sub clar de lună
că lumea încă ne e bună,
visăm cu-atâta dor și jind...

Visul din lună se întinde
înspre pământul ce ni-i miez,
un carusel de-argint, un crez
că mai putem cu el cuprinde

nemarginirea tinereții,
uimirile care ne-au fost
izvor de drumuri și de rost,
cânt și poveste-n zarea vieții.

Ne fulgeră o stea-n cădere
și blând ne umple o dorință
să scuturăm de neputință
gândul și pasul când se cere

în leagăn agățat de astre
să fim alegere, schimbare
și să alegem viitoare
uimiri pe drumurile noastre.

Și-n chip de dar, cadou ascuns
în sensul ce învârte roata,
să-mbrățișăm, primit de-a gata,
dorul de-a ști ce-i nepătruns.
(2019)

Sub clar de lună se-adună împreună duzinarii la Eddie.

Rapsodii de suflet

La ceainăria de la stradă
îmbie cu arome-amare
aburi prelinși dintr-o licoare
și prefăcuți subit în nadă.

Prin vălul lor cel efemer
se-nfățișează siluete:
domni cu joben, doamne cochete,
contururi stinse în eter.

O divă cântă la pian,
mângâie clapele în fugă,
i-e trupul flacără și rugă,
unduitor și diafan.

Cu glas lasciv ca de sirenă,
ca în legenda lui Ulise,
intră în suflete și-n vise
și-și face cuib, oglinzi și scenă.

Cântecul crește-n cotropire -
mare de sunet și culori -
stârnește lacrimi și fiori,
surâs și-un strop de fericire.

Apoi pe banca din alee,
în loc umbros, ferit de lume,
pe-un colț de ziar rămâne-un nume
și un boboc de azalee.

Un trecător îl ia și-l prinde
indiferent la butonieră.
Floarea aceea efemeră
petalele și le desprinde

ca rapsodiile născute
și destrămate într-o seară,
iluzie incendiară
scrisă cu litere mărunte

sau fapt divers într-o lectură
din care prea puțini extrag
pilde în chip de rămășag
cu timpul care dă și fură.

La ceainăria demodată
e-un paznic cu joben la ușă.
Lângă pian stă o mătușă
cu o artrită deformantă

și glas lasciv de vrăjitoare
ce farmecă la fel și-acum.
Din cești ies visuri cu parfum
de azalee răpitoare.
(2019)

La ceainăria cu cuvinte
e paznic Eddie înc-o dată.
Sunt eu pe-aici întârziată
sau am ajuns de toți 'nainte?

O gutuie și-un dovleac

O gutuie și-un dovleac
au o boală fără leac.
E un fel de gălbinare
dobândită de la soare
sau, poate, o alergie
la lumina aurie
strecurată prin rugina
ce le-a invadat grădina.

Au chemat o doftoreasă,
o ciupercă albă, grasă,
ce purta pe cap un șal
din frunziș de loldilal
peste pălăria roasă
de-un colbec în drum spre casă,
care-a flămânzit subit.
(Ciuperca l-a otrăvit.)

Doftoreasa i-a cătat,
i-a rotit, i-a scuturat
și le-a spus că-i boală grea,
sfârșeală la lingurea,
că-s în stadiul terminal
și că le va fi fatal
soarele care i-a copt,
și le-a dat zile - vreo opt.

Dar ca să își ia răsplată
le-a prescris, detaliată,
o rețetă inutilă:
dimineața, o pastilă
și o cremă pe la prânz,
din extract curat de spânz,
iar seara un degetar
de must dulce de arțar.

Gutuia a ascultat
sfatul ei documentat,
dar dovleacul, mai căpos,
și aflat ceva mai jos,
deci lipsit de perspectivă
și cu mintea în derivă
n-a luat niciun tratament
că-i părea incongruent.

În a cincea zi gutuia
s-a desprins de ram că nu i-a
mai ținut nici pețiolul
și-a căzut de-a rostogolul
tocmai până la dovleac.
- Măi gutuie, și cu leac
ai picat din înălțime
și-ai ajuns lângă prostime?

- Măi dovlece, tu mă iartă,
că nu-mi arde-acum de ceartă!
Am făcut o încercare,
că ziceau că moarte n-are.
Ea poate n-o fi având,
dar nouă ne fac comând
cât de repede, se pare.
Nu-i speranță de scăpare!

Nici n-a terminat de spus,
că a fost luată pe sus
într-o mână. În cealaltă,
întinsă și răsfirată,
stătea în balans dovleacul
mai să cadă că, săracul,
era umed și lucios
și aluneca vârtos.

Gutuia a fost spălată
și i-a fost înlăturată
coaja ei cu gălbinare.
Dată crud pe răzătoare
a fost pusă cu blazare
pe-aragaz, să clocotească
de mânia ei firească.
A făcut întâi o bulă,
pe urmă, de tot sătulă
de atâta maltratare
și plină de indignare,
a umplut oala cu spumă,
că ea nu-i de luat în glumă!
Când a stat zeama mărgea
în apa de la cișmea,
cu nespusă nepăsare
au depus-o la păstrare
în borcane în cămară
lângă gemul cel de pară.

Cu cuțitul în dovleac
întâi au tăiat capac,
i-au scos miezul și l-au ras
pe urmă l-au pus la ars
(lui așa i s-a părut)
învelit în așternut
moale care îl alintă
și l-au denumit plăcintă.
L-au întins pe farfurie.
Numai bine n-o să-i fie!

În carcasa lui cea goală
(cu capac, precum o oală)
au săpat ochi, nas și gură.
L-au dus pe-un buștean, în șură,
când e bezna mai adâncă
și teroarea îl mănâncă.
I-au înfipt o lumânare
în găoacea din dotare
și-o aprind pe la chindie.
A ajuns o jucărie!

O gutuie și-un dovleac
au o boală fără leac.
Sunt în stadiu terminal,
mai precis, autumnal,
de plăcintă sau dulceață.
Iar în șură, când e ceață,
agățat sus, într-un par,
se zărește-un felinar
cu lumina sângerie,
tremurată și pustie,
chip lugubru ce-nfioară...
Sau e frigul de afară?
(2019)

De dovleac şi de gutuie
ştiţi cu toţii fiindcă nu e
o poveste aşa nouă.
Ca să mai citiţi vreo două
căutaţi aici tabel
cu duzinile în el.

Simplitatea bucuriei

Un far pe țărm stâncos de mare,
ghid pentru bravi corăbieri
ce spintecau prin val cărare
cu vântul prins în vele, ieri,

e azi, asemenea, un astru
în calea altor marinari
când zarea pierde din albastru
și aripi de-ntuneric mari

se-ntind pe cer noapte de noapte.
El luminează debordant
când se croiește drum din șoapte
între cârmaci și comandant.

Când valul spart la țărm de stâncă
rostogolește un ecou
în noaptea tainică, adâncă,
acea lumină cu halou

din aburi destrămați din mare
e pacea inimilor lor
pe apa neîndurătoare
care li-i drum amăgitor.

Nu-i joc și nu-i loc de blazare,
voința nu se lasă roasă
când e atâta depărtare
între covertă și acasă.

Un trai anost și-un dans de iele
se-nlănțuie zi după zi.
Deasupra dorm aceleași stele
și-acum, și când ei n-or mai fi.

Se schimbă farurile totuși,
și porturi... care par la fel.
Sunt delte unde printre lotuși
surâs pe chipuri de oțel

mai înflorește câteodată.
Dar cel mai trainic din surâsuri
și cel din care-i adăpată
speranța - paznic peste-abisuri -

e cel iscat când prin eter
sau pe-o hârtie parfumată
sosește-un gând plin de mister
într-o misivă așteptată

de unde doru-și are leac,
de unde farul luminează
astăzi la fel ca peste veac
și dragostea e veșnic trează.
(2019)

O scânteie aprinsă de Diana a iscat poveste cu duzina de cuvinte în ea și răspuns la provocarea acestei săptămâni.

Concentrat de duzină

Viitor

Artizan ascuns,
cu speranța în palme
și timp drept sprijin.

"Te iubesc"

O emoție,
mesaj repetat divers,
alb de-atât zâmbet.
(2019)

Duzina de cuvinte

Zâmbet repetat,
artizan emoției,
divers ca mesaj.

Arome de toamnă

O revărsare de-arămiu sub pași și-n zare,
purtată-n vânt, în zbor teribil de banal,
și oglindită-aidoma pe cerul matinal
ca într-o anodină provocare,
mă trece peste punte înc-o dată
din astăzi și aici într-o poveste
în care o gutuie se-aude cum jelește
împrăștiind arome toamna toată.
Și-i simt parfumul ca pe o ispită
cu milă stinsă-apoi de ploile ce scurg
în tină un potop de frunze în amurg
de viață repede prelinsă, risipită.
Cum ulmii și stejarii se despoaie
și-și macină sub pașii vremii cerul
cel jilav, rămuros și-așteaptă gerul
cu un alai de flăcări și șuvoaie
de frunze veștede întinse prin văzduh,
și eu mă scutur de cuvintele uscate,
le duc la moara sorții deolaltă cu păcate,
cu tresăriri rebele și vorbe moi de duh.
Le macină pe toate și-mi picură în oase
sămânța frigului de după destrămare;
eu mă adun, mă caut în fuioare
de fum iscat din hornuri de pe case
prin care-mi așternusem întâmplare.
(2019)

Târziu răspuns la astă provocare
nu mai ajunge la Eddie în tabel,
dar vă invit să-l răsfoiți la fel,
cu drag de vorbe și de cugetare.

Necugetare

Cineva cântă o melodie în mine,
cineva are acces la un gând,
cineva trece prin vise și vine,
un tunel străbătând.

Cineva scrie pe pagini curate
și le pune metodic în plic.
Le trimite prin poștă pe toate
și primește nimic.

E un teatru întreg, mi se pare.
Personaje apar și dispar în decor.
Le adun și le leg pentru-a lor temperare
în interior.

Sunt o sumă din ieri și din mâine
și din cei ce m-au scris pe curat.
Mușc din viață ca din codrul de pâine,
tot necugetat...
(2019)

Ne jucăm cu duzini de cuvinte
și ni-i poftă de joc.
Ne adună spre-aducere-aminte
Eddie, la un loc.

Nu te părăsi!

Tot alergând prin viață,
cotrobăind prin lume,
ca negustor în piață,
cea mare, fără nume,
în căutare-alertă
de lucruri ce îți par
de trebuință certă
și nu ți-s în zadar,
ba chiar îți e validă
și bine-argumentată
poftirea cea avidă
de piața reputată,
dorind să fii asemeni
vecinului cel vrednic,
chiar dacă tot ce semeni
s-a dovedit vremelnic,
te pomenești deodată
cu supraîncărcare
de sarcină purtată
fără vreo partajare.

Ai cere altă lege
pentru negoț cu timpul
ca să îți poți alege
balastul și-anotimpul,
ai vrea o permutare
de vârstă spre devreme,
când îți erau mirare
și zâmbete poeme
iscate dintr-o floare
sau jocuri de lumină
în iarba visătoare
cu sens în rădăcină.

Ce tristă adaptare
te-a îndemnat să uiți
de razele de soare
de cântece, de punți
între un ochi de geam
și ochii ce priveau
spre codrul tău de basm
în care înfloreau
atâtea întrebări
cu-aromă de vecie
și-ți răspundeau visări
ce așteptau să fie?

Azi te-ai redefini,
chiar dacă e târziu,
'nainte de-a orbi,
cât încă îți e viu
din codrul des un ram,
cât încă-ți înfloresc
uimirile pe geam
și nu te părăsesc
poeme din lumină
și vis iscat din iarbă
cu sens în rădăcină
și dorul să îl soarbă.

Tot alergând prin viață
pierzându-te aproape
vândut pe-un ban la piață,
când îndărăt de pleoape
te-ai regăsit în tine
tu nu te părăsi,
căci sunt și-așa puține
cărările-argintii
pe care timpul trece
încet cât tu îți ești.
Negoțul se petrece
atâta cât clipești
și nu-i cinstit vreodată,
și fură pe sub mână,
dă rid în chip de plată.
Pe chip surâs rămână...
(2019)

Un joc de cuvinte
e-o simplă scânteie
ce-aprinde în minte
oricui o idee.
Eddie păstrează iască și-amnar
și pentru idei tabel inventar.

O tâmplă de-nstelare plină

La asfințit vitralii de lumină
transformă zarea într-un port spre vis.
Pe-un nor pe care noaptea 'nainte l-a trimis
îmi sprijin tâmpla de-nstelare plină.

Un râu de flăcări împrejur se-ntinde,
m-adună iertător în curgerea lui calmă,
în cerc de raze mă cuprinde-n palmă
pe mine, cea de lut, cu ramuri aburinde.

Nu-s ramuri glorioase de laur, ci au spini
crengile mele de trăiri în floare
ce se înfing cu sete în culoare
și o absorb compact prin visuri rădăcini.

La asfințit vitralii de lumină
se sting în nicăieri și în mereu.
Pe cerul nopții, ei, și tu, și eu
culcăm o tâmplă de-nstelare plină.
(2019)

Prezent în portul nostru către vis
Eddie a mai deschis o pagină pe care
duzinei de cuvinte să-i sufle fiecare
o viață, o idee, poveste, gând, înscris.

Desferece porți

Suspendat între clipe, pe-un acord de chitară
cu sufletul strâns într-un murmur de cânt,
cu o voce șoptită, pătrunsă de seară,
păstrează în el întregul Pământ.

Și-l inundă cu marea ce-i curge pe strune
când gândul izbește în țărmuri de piatră.
Desferece porți în noapte și-adune
din talazuri o perlă, să-nceapă o vatră.

În casă, pe cer arc de stele-și aprinde.
Îl culege și-l dă pe-un surâs și pe-un zbor.
Surâsul îl ține, iar zboru-i desprinde
de colbul anost pe cei care vor.

Un lanț de secunde împreună ne leagă
mai liberi în noi, mai aproape de miez.
Par jocuri, dar cei care pot să-nțeleagă
își fac din talazul acesta un crez.

Când strunele tac și vraja se stinge
ecoul răsună din palme ce dor,
mulțumire de-o clipă ce totuși atinge
și lasă în urmă un dor de alt zbor...
(2019)

Oceanul sau un strop de rouă

Vladimir Kush

S-ar umple inima prin vreme de iubire,
de dor, de supărare sau mânie oarbă.
Atâtea sentimente ni-s în fire
și ea le stăpânește și li-i roabă.
Și-atunci pe unele le risipim tăcut
în marea nesfârșită a uitării.
Păstrăm prin colțuri din acest tumult
ecouri din aripile visării.
Și bucurie, și durere deopotrivă
rămân înfipte-n amintire ca un ciob
pe când ce-i anacronic, în derivă,
din sine se destramă, scrum și colb.
Căci e uman balastul ce apasă
să-l uiți, să-ți scuturi cerul să respire,
iar răsuflarea-i poartă care lasă
să-l umple altă lume de trăire.
Și fiecare lume nouă
puternic și tulburător descrie
oceanul sau un strop de rouă,
clipă cu miez ori veșnicie.
(2019)

Alte scrieri (mai puțin anacronice) cu aceleași douăsprezece cuvinte s-au înscris ca de obicei la gazda jocurilor noastre.

Regăsirea

Poate că mâine nu mai suntem tineri,
poate că ieri am pus pe orizont un semn.
Era spre seară într-o zi de vineri
și spre duminică simțeam îndemn.

Eram ca totdeauna împreună,
mânați de vânt, de val, de amintiri,
să răscolim pământul în furtună
în căutări de diamante și iubiri.

Dar lunea ne-am întors acasă
unde mocnește-n vatră o scânteie.
Un semn pe zare încă ne veghează
și încă ne mai mână o idee.
(2019)

Chiar dacă unde îmi era acasă
astăzi mă simt un pic străină,
o amintire cheamă și-i frumoasă,
și dac-o pierd doar eu voi fi de vină.

Îndemn la viață

Tu știi vreun arbore în larga depărtare
cu inima pulsând frenetic de-ncântare
în fiecare anotimp ce trece în derivă,
ca un îndemn la viață peste moarte,
ca și cum el ar fi aparținut deopotrivă
și verii aurii, și iernii înghețate,
ca și cum primăvara și toamna l-ar împlini la fel,
crescând și-apoi arzând emoția în el?

Caut și eu un rost în temelie
atemporală de cetate, cu chirie.
Cu pace-n suflet ca un absolut balsam,
în temelie rădăcini adânci să am,
să îmi înalț câte o ramură pentru înfăptuire,
să scutur câte-o frunză întru amintire.
(2019)

Duzină de cuvinte amânată,
de la-nceput de mai abia schițată
în proză și rămasă fără de final,
ajunsă la soroc sau agățându-se de mal.

Tot oameni

Suntem tot oameni și noi cei
care ne-am trezit atei.
Am auzit acest cuvânt scuipat cu dispreț și cu ură,
ca o înjurătură.
De ce atâta venin și atâta înverșunare?
În lume încă se moare
în numele zeilor,
(nu al ateilor...),
încă se ucide
anacronic,
în contradicție cu inima, cu gândul
și cu cuvântul
înșirate pe stindarde perfide,
înfipte în conștiință asimetric:
de o parte lumina,
de cealaltă rădăcina
intoleranței care cere sânge.
Nu se frânge,
nu plânge
flașneta
vorbelor frumoase,
dar se strânge
cheta
de oase,
de vină
fără pricină.
E un sistem bine împământenit
în care au biruit
cei mulți întotdeauna.
Se întinde ca o ciupercă furtuna
când sub pălărie nu încape
înțelegere pentru aproape,
acceptare când înțelegere nu-i.
Nu datorăm nimănui
gândul și cuvântul care ne înseamnă.
Ni-l datorăm sinelui, nu cui condamnă
privirea către altă zare,
drumul pe altă cărare.
Lumea e un ghem răsucit din milioane de fire,
care se întâlnesc cu uimire,
se înnoadă, se rup, se împletesc,
se deapănă și reușesc
sau nu.
Pe ecran apărem sporadic - eu și tu -
și putem să ne prindem de mână,
putem să facem să rămână
surâsuri pe buze și senin în privire,
să nu ne mai ajungă vreo știre
din aceea hidoasă,
să ridicăm împreună o casă.
Ne e acasă aici printre semeni
care nu ni-s cu toții asemeni,
fiecare cu un portofoliu de idei personale.
Fiecare își croiește cale
și își ridică ființa,
morala și conștiința
după cum îi e vrerea
și puterea.
(2018)

De la mirosul de tei
la atei
i-a zburat lui Eddie gândul,
iar mie cuvântul
mi s-a făcut manifest pentru acceptare.
Pentru că doare
orice discriminare...