Se afișează postările cu eticheta fotografii personale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta fotografii personale. Afișați toate postările

miercuri, 10 iunie 2026

Amenințarea

E pufoasă ca o vulpe cenușie și pătată cu zăpadă pe lăbuțe, pe gâtuț și burta toată. Are coada puțin scurtă, dar atâta de stufoasă că adună toți scaieții și îi seamănă prin casă.
Pisica Luna, ilustrând o poezie despre o pisică de șapte ani și un motan tânăr care încearcă să fie acceptat în casa ei.
Luna
E pufoasă ca o vulpe cenușie și pătată
cu zăpadă pe lăbuțe, pe gâtuț și burta toată.
Are coada puțin scurtă, dar atâta de stufoasă
că adună toți scaieții și îi seamănă prin casă.


Luna are șapte ani și-i o pisicuță dulce
care stă la mângâiat înainte să se culce
ca un bebeluș în poală, cu căpșorul inocent
sprijinit pe brațul mamei. Eu, adică, evident.

Pisica Luna, ilustrând o poezie despre o pisică de șapte ani și un motan tânăr care încearcă să fie acceptat în casa ei.
Luna

Cu gheruțe ascuțite îmi frământă prin maieu
tot ce nimerește-n zonă. Aoleu și văleleu!
că n-o pot opri vreodată nici din tors, nici din împuns
până nu e mulțumită că a perforat de-ajuns.


Dar din joacă, de mânie sau din vreo sperietură
niciodată n-a scos gheara, și n-a prins nicicând în gură
vreo bucată cât de mică dintr-un om, ori bun, ori rău.
Dac-o superi stă și rabdă, apoi pleacă, să știți, zău!


Uite, mint! Câteodată, dacă îi ataci burtica
pedalează, dar ușor, cât să-ți spună mititica
să respecți niște cutume vechi de când e lumea lume
și de cănd o ții în casă, o hrănești și-o strigi pe nume.


Motanul Stelică, ilustrând o poezie despre o pisică de șapte ani și un motan tânăr care încearcă să fie acceptat în casa ei.
Stelică
De când a venit la noi n-a avut viața amară.
S-a împrietenit sporadic cu pisici de pe afară,
au hălăduit, pe unde, ele știu, dar s-a întors
singurică înapoi la păpat, dormit și tors.


Doar că de vreo lună-ncoace vine cu un alt motan
tânăr, lung, negru ca noaptea, cu un cap de cotoman,
ochi boldiți, subțire coada și doi stropi de nea: pe piept
și pe burta cea ascunsă, așa cum e înțelept.


Dup-un pic de tatonare și mânat de-o foame rară
și-a luat inima în dinți, temător c-are să moară,
și-a intrat la noi în casă, și-a mâncat, și-a tot mâncat...
Eu m-am speriat că moare, că plesnește de umflat.


Motanul Stelică, ilustrând o poezie despre o pisică de șapte ani și un motan tânăr care încearcă să fie acceptat în casa ei.
Stelică
De atunci ne vizitează, dar mănâncă mai puțin,
doarme-n paturi, ne curtează și devine mai blajin,
stă la mângâiat cât cioara sus în par, dar toarce des
și ar vrea să fie-al noastru, după cum dă de-nțeles.


I-am pus nume, e Stelică după steaua de pe piept.
Deja știe cum îl cheamă, că e un motan deștept.
Îl găsesc stând pe pervaz, așteptând intrare-n casă —
ochii mari, privirea blândă, cu speranța-n ei sfioasă.


Însă Luna e stăpână pe tarlaua lui cea nouă
și are de spus cuvinte? Nu, are cel mult vreo două
labe sprintene-aruncate ca din zbor pe coaja lui
și priviri întunecate ca din fundul iadului.


Pisica Luna, ilustrând o poezie despre o pisică de șapte ani și un motan tânăr care încearcă să fie acceptat în casa ei.
Luna
Cât mănâncă îl ignoră sau stă sus pe taburet
și din înălțimi abate câte un croșeu concret
tot la cinci-zece secunde-n capul bietului motan
care rabdă și mănâncă fiindcă n-a mâncat de-un an.


Când îl vede prin odaie se repede către el.
El nu stă, ci fuge iute dinainte-i, că de fel
i-a recunoscut mereu dreptul primului venit
sau poate-i respectă vârsta de care-am mai pomenit.


Apoi, amenințătoare, se așază pe covor
și în fața lui și-ascute ghearele de prădător
și se arcuiește falnic, ea — micuță, el — nu chiar.
El face doi pași în spate, ea-și zburlește coada iar.


Luna însă-i supărată și pe mine că-l primesc,
se simte amenințată, crede că n-o mai iubesc,
nu mai stă la mângâieri, nu mai doarme-n pat cu mine
și profită că pe-afară e de de-acuma cald și bine.


Pisica Luna și motanul Stelică, ilustrând o poezie despre o pisică de șapte ani și un motan tânăr care încearcă să fie acceptat în casa ei.
Luna și Stelică
În acest război mocnit, eu încerc să negociez
și conflictul dintre părți cu tact să îl arbitrez
în așa fel ca la iarnă să pot ține la căldură
două mâțe drăgălașe fără nici un pic de ură.


C-am citit că e pe lume un sistem așa deștept
care-mparte către oameni mâțe care au un drept
din născare să-și aleagă domiciliul și-un biped
care să le deservească pe vecie, așa cred!



The Threat

Luna the cat, an illustration for a poem about a seven-year-old cat and a young tomcat seeking acceptance in her home..
Luna

Like a spotted, gray-furred fox, she is fluffy, soft, and sweet,
With white snow upon her face, on her belly, throat, and feet.
Though her tail is somewhat short, it's so bushy that it roams,
Gathering up all the burrs just to seed them through the home.


Luna is already seven, such a sweet and gentle soul,
Who demands a cozy cuddle as her nightly bedtime goal.
Like a baby in a lap, her gray, fluffy head will rest,
Leaning on her mother's arm—that is me, as you have guessed!


With her sharp and tiny claws, kneading fast upon my vest,
She pokes everything she touches—oh, my goodness, I'm distressed!
There is no way I can stop her, as she purrs and digs away,
Till she's happy with the punctures she has given me today.


Luna the cat, an illustration for a poem about a seven-year-old cat and a young tomcat seeking acceptance in her home.
Luna
Yet in play, or out of anger, or when startled by a fright,
She has never bared her talons, and she'd never choose to bite
Even just a tiny fraction of a human, good or bad.
If upset, she bears it meekly, then walks off, a little sad.


Wait, I lie! But if you dare to attack her belly soft,
She just pedals for a while, to remind you that you oft
Must respect the ancient customs as old as the world you see,
Since you keep her in your home, and you hold her on your knee.


Starry the tomcat, an illustration for a poem about a seven-year-old cat and a young tomcat seeking acceptance in her home.
Starry
Since she came to live with us, her whole life was never sour,
She made friends with outside cats for a casual, lazy hour,
They would roam around together, where they went they only know,
But she always came back home to eat, sleep, and purr just so.


It's a month or so since when she brings home another guest,
A young, long, night-black tomcat, a big-headed tom at best,
With wide, staring eyes, thin tail. In his fur two white spots gleam:
One upon his chest, and one on his belly, like a dream.


After hesitation, driven by a hunger rare and deep,
He just took his heart in both hands, secrets no longer to keep,
And he walked right into our house, and he ate and ate so fast...
I was scared that he might burst from that giant, wild repast.


Starry the tomcat, an illustration for a poem about a seven-year-old cat and a young tomcat seeking acceptance in her home.
Starry
Since that day he always visits, but he eats a little less,
Sleeping in our beds and courting, gentler, fearless, I confess.
He won't let us pet him long, but he purrs with frequent glee,
And he’d love to be our own cat, from what we can clearly see.


I have named him Starry now, for the chest star that he bears,
He already knows his name, such a smart cat, no one dares!
On the windowsill he sits still, waiting to come in and dine—
With his big eyes, gentle look, and a shy, sweet hopeful sign.


But Miss Luna is the master of this brand-new territory,
Does she have some words to say? No, she ends the verbal story
With two swift and flying paws thrown right onto his skin,
And with dark and fiery glances coming from the hell within.


Starry the tomcat, an illustration for a poem about a seven-year-old cat and a young tomcat seeking acceptance in her home.
Starry
While he eats, she just ignores him or sits high upon the stool,
And from up above she strikes him, like a boxer, heavy, cruel,
Every five or seven seconds, right upon the tomcat’s head,
Who just bears it and keeps eating, as if for a year unfed.


When she sees him in the room, she rushes at him dead straight,
He won't stand his ground, he leaves in acceptance of his fate,
For he always recognized the right of the first-come guest,
Or he must respect her age, of which I have just confessed.


Then, with threatening intent, she sits on the living mat,
Sharpening her cutting claws right in front of the big cat,
Arching proudly—she so small, while he is rather grand,
He takes two steps backward now, she stays puffed to make a stand.


Luna the cat and Starry the tomcat, an illustration for a poem about a seven-year-old cat and a young tomcat seeking acceptance in her home.
Luna and Starry
Luna is upset with me just for letting him inside,
She feels threatened and believes that my love for her has died.
She no longer stays for cuddles and avoids my bed at night,
And she’s happy that outside the weather is warm and bright.


In this smoldering, quiet war, I try hard to negotiate,
And with tact between the sides, I just try to arbitrate,
In a way that when the winter comes, I'll keep inside the glow
Two sweet kitties side by side, with no hatred left to show.


Luna the cat, an illustration for a poem about a seven-year-old cat and a young tomcat seeking acceptance in her home.
Luna
For I read that in this world, a smart system does exist,
Handing out to chosen people cats that simply will insist
On their birthright to select a biped they call their own,
To serve them forevermore, as is universally known!
(2026)

Poezie scrisă pentru Fiction Monday, găzduită de Vinitha Dileep pe blogul ei, Beyond Scribbles.
Traducere făcută de Gemini în colaborare cu mine pe post de cârcotaș corector. 

A poem written for Fiction Monday, hosted by Vinitha Dileep on her blog, Beyond Scribbles.Translated by Gemini in collaboration with me as the nitpicking editor.

miercuri, 25 martie 2026

Flori de primăvară


Mănunchiuri, toporași cu rouă
s-au răspândit lângă cărarea nouă
și-și etalează în amiaza mare
culoarea asfințitului de soare.

Alături, cu o șchioapă mai înalte,
zambile cu parfumuri delicate
aduc cu o nesăbuință oarbă
un curcubeu împrăștiat în iarbă. 

Narcisele-s aprinse felinare
în fața casei printre pomi în floare;
magnoliile hohotesc din ramuri
pline de stele tremurând sub geamuri.

Lalelele își umplu de lumină
cupele strâmte și închină
pentru frumos și pentru bucurie
petale crețe în culori o mie.

Privighetori doinesc la asfințit
același dor cu tril desăvârșit
și-n timp ce luna-și face-n cer cuibar
florile trec al somnului hotar.

Unele poate s-or trezi și mâine...
Dar altele se vor preface-n zâne
și-or mai aduce primăvara și-altădată
în curtea mea și-apoi în lumea toată.
(2026)

miercuri, 11 martie 2026

Luna

Umbra se așază și se adâncește.
Ușa se deschide și prin ea nălucă
mirosind zefirul în amurg zvâcnește.
În misterul nopții cată să se ducă...

E-un secret pe care nu-l vom ști vreodată,
o călătorie în necunoscut -
pândă, vânătoare, pradă devorată
de-un călău feroce, monstru absolut.

Iarna vânătoarea e ades scurtată,
(vara se lungește pân'la răsărit).
Ușa-i fără cheie, monstrul se arată
pretinzând intrare cu un miorlăit.

Se așază-n poală și frământă-alene
scărmănând și haina, dar și pielea mea
monstrul se răsfață, ghem cuprins de lene,
dragoste de sine și huzur sadea.

Toarce-o melodie simplă, monotonă
cum e sfârâitul unui fus grăbit.
De când moruncește-ar fi sfârșit o tonă
de lână de oaie pentru împletit.

Dacă-i foc în sobă iar se tolănește
ignorând pe-oricine și orice în jur.
Eu citesc o carte, ea-și rostogolește
blănurile moi, fără de cusur.

Dacă-i dai oglinda boiul să-și admire,
își lipește nasul de-al sosiei nas
cu mirare-adâncă prinsă în privire
trece precaută îndărăt c-un pas.

Se numește Luna. Dintre pisicuțe
ea e cea mai blândă și cuminte fată.
Avem mărturie șoareci, vrăbiuțe,
grauri și, desigur, pielea mea cea spartă.
(2026)

Vero a adăugat o altă duzină cu ajutorul lui Grok. 


 P.S. 


Sunteți cheie ce deschide portativul astei lumi,
melodie-n miez de iarnă plin de semne și minuni,
foc mocnit la care numai cin' nu vrea nu se-ncălzește,
dragoste lăsând pe suflet umbra ce sublim îl crește,
răsărit prins în oglinda apelor nestrămutate,
prima literă din carte, după care-s celelalte,
o călătorie care nu sfârșește niciodată
fiindcă viața n-are ușă și iubirea n-are poartă,
un secret destăinuit oricui poate să-nțeleagă
de ce lumea fără voi nu poate să fie-ntreagă.

După ce motanul Titi ne-a făcut așa urare
măiestrită și cu suflet plin de drag și de candoare,
recitindu-i poezia pentru-a nu știu câta oară
am făcut și eu cu Luna (prea târziu) poezioară.
Ne alăturăm lui Titi și vă spunem la mulți ani,
să fiți, doamnelor, iubite de oameni și de motani!

Și Suzana a intrat iar în jocul înnoit
și cuvintele duzinei inspirat le-a folosit,

vineri, 9 martie 2018

Eu n-am să mor

Eu n-am să mor cât timp ai să ții minte
din gândurile mele vreo câteva cuvinte,
n-am să mă risipesc cu totul în țărână
cât ai să-ți amintești că te-am ținut de mână
când învățai să mergi, când învățai să zbori
când visul tău cânta cu capul printre nori.

Eu n-am să mor, ci-am să rămân în tine -
fărâme de iubire și zâmbete senine,
n-am să mă risipesc cu totul în tăcere
cât am să îți șoptesc din petrecute ere
de pașii mei prin gânduri, de zborul meu prin vreme,
cât dorul tău putea-va la tine să mă cheme.

Am să rămân - o floare presată într-o carte
pe raftul cel mai mic și cel mai de departe,
închisă între file sau filă-ngălbenită
și am să-ți fac cu ochiul, teribilă ispită...
Am să rămân în vorbe de miere și pelin
și, totuși, printre ele cred c-am să mor puțin.
(2018)

marți, 24 octombrie 2017

Toamnă

Păduri în flăcări,
incendii stinse de ploi,
miros de humă.
(2017)

miercuri, 31 decembrie 2014

Imposibilă mlădiere

"Şi fiecare cusătură e-o nervură de oţel."
Vrei să despici încă o rană, dar te loveşti de el.
Oţelul scoate o scânteie sub lama ce nu-l frânge.
N-o las să izbucneasc-afară cu toate că îmi plânge

o amintire pe sub pleoape, un timp din altă viaţă
când trandafiri înrouraţi vesteau o dimineaţă
şi când din rouă răsăreau cuvinte-adevărate.
Ce-oi fi greşit de ţi se par acum minciună toate?

Te-aş întreba, dar nu mă lasă nervura de oţel
să mă mlădii pe cât aş vrea... Nu, nu mai sunt la fel,
dar sunt aşa de mai demult; şi alţii au tăiat
în carne vie cu cuvinte rostite cu păcat.

Când scuturi trandafiri ce-aveau încă de înflorit,
ştiu că, de fapt, prin anotimpuri, cumva, te-ai rătăcit.
Şi ţi-aş întinde, totuşi, mâna, dar simt că ai, la fel,
şi tu prin suflet petrecute nervuri de dur oţel.

Cum două săbii ar putea să spintece-n tăcere
când nici nu au ieşit din teci? N-a fost numai părere?
Nu-nchid în urmă uşi, nu le încui cu lacăt
şi nu cred că-ntre oameni un drum îşi are capăt.
(2014)

marți, 11 februarie 2014

Într-o dungă...

Soarele stă într-o dungă,
tăcerea se scurge prelungă
în culori pe marginea zării.
Pe undele ei plutesc cocorii mirării.

Tăcerea stă într-o dungă,
zarea se scurge prelungă
în întuneric. Conturul de cer
se topeşte în lutul iubirii, mister.

Din zare n-a mai rămas decât o ghicitoare,
cerul şi lumea sunt o menghină mare
din care-au scăpat în departe, în sus
stele şi lună. Apoi s-au stins, au apus

când lumina apare subţire-ntr-o dungă,
tăcerea rămâne în noapte, prelungă,
soarele stârneşte un murmur banal,
iar ochii visează deschişi, ireal...
(2014)

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Treceri

Asfinţit

Pânzele albe sfâşiate de vânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
străvezie pictură ce de mult nu mai miră.

Purtate pe raze strălucind dinspre soare,
spre seară se sting cenuşiu în orbire,
când apa se tulbură-n verde şi are
tiv destrămat în gălbui, irosire...

... în dulcele zării aprins înainte
de moartea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiorii-nserării prin oase se ţes.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul lăsat de soare-n cădere.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, fără vrere.

Când toate au ars jarul nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din flacăra-i dusă,
se scufundă în sine, amintire adâncă
a luminii învinse, de-ntuneric străpunsă.

În urmă rămâne ca după oricare
incendiu veridic, înnegrit şi obscur,
din care-a pierit firul viu de culoare,
peisaj scris cu umbre destrămând din contur.

Şi când ceru-i ca smoala şi iarăşi e noapte,
când nimicul se face stăpân în privire,
printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire.


Răsărit

Printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire,
când ceru-i ca smoala în sfârşitul noapte,
când nimicul e încă stăpân în privire.

Peisaj scris cu umbre, înnegrit şi obscur
rămâne în urmă, spulberat de oricare
incendiu veridic destrămând din contur
în care se naşte firul viu de culoare.

Când toate se-aprind noaptea nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din umbra-i apusă,
se scufundă în sine, bezna adâncă,
amintire învinsă, de lumină străpunsă.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul iscat de soare-n urcare.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, cu mirare.

În dulcele zării aprins înainte
de ivirea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiori se deşiră ca un palid eres,

se dizolvă, dispar cenuşiu şi orbire,
se tubură-n verde apa cerului şi-are
tiv destrămat în gălbui, irosire
înecată în raze strălucind dinspre soare.

Străvezie pictură ce de mult nu mai miră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
pânzele albe sfâşiate de vânt.
(2013)

Pictează tablouri cu duzina culorii,
apoi se adună la club autorii...

vineri, 27 septembrie 2013

Lumină pieziş

Soarele pieziş în brazi îşi trimite răsăritul.
Scara crengilor lumina o despică în argintul
şi în verdele cel strâns în şuviţe-ngemănate.
Stropi de rouă din lumină picură apoi din toate.

Tot pieziş, prin aer clar, peste dealuri ruginite,
prin pădurea cea aprinsă de dor mult şi de ispite
soarele îşi face joc printre norii albi de spumă,
pune pete peste iarbă ori luceşte viu în humă.

În oraşe, răsăritul luminează ziduri 'nalte,
râde colorând şăgalnic cenuşiul din cetate.
În ferestre străluceşte înmulţit acelaşi soare:
mii de faruri, mii de stele, fulgere ori felinare.

Cum ar fi lumina blândă tot pieziş să se strecoare
şi în sufletele noastre, să le umple de mirare?
Ce ar scoate la iveală dintre umbre nepătrunse
şi păstrate în trecut, sub uitări prelungi, ascunse

de lumina de deasupra, cea pe care-o ştim şi-o cernem
printre dinţii strânşi ai grijii să nu afle că ne temem
şi furiş, în întuneric, ţinem urma de durere
şi am vrea asupra ei să se lase doar tăcere?

Poate că lumina nouă s-ar desface într-o scară
şi argintul ei ar creşte unde umbra grea coboară.
Poate că ar face joc din dor mult şi din ispite,
petele în nori de spumă le-ar spăla, pe veci albite.

Poate-ar pune iar culoare pe cenuşă şi pe humă
şi-ar deschide-n ziduri vechi poftă fragedă de glumă,
ar aprinde felinare, faruri, fulgere şi stele
unde-au fost odată lacrimi. Le-ar aprinde şi pe ele

şi în ochi ar înflori un surâs ca o zi nouă,
lacrimile deja plânse poate s-ar preface-n rouă,
iar lumina cea piezişă, când s-ar ridica spre cer,
ar lua asupră-i umbra. Fiindcă totu-i efemer...
(2013)

joi, 12 septembrie 2013

Haiku înaintea tăcerii

Dacă nu-mi pasă
nu înseamnă că urăsc,
ci că nu-mi pasă.

Dacă îţi pasă,
dincolo de cuvinte
înfăptuieşte!

Nu mă judeca
după tiparul croit
ţie de tine!

Mai bine de-atât:
nu mă judeca deloc!
Eu nu te judec.

Vreau să înţeleg,
dar, limitată cum sunt,
reuşesc mai rar.

Sigur am şi eu
de unde mă priveşti tu
vreun neînţeles.

Zarea mea-i scurtă
către sud, a ta spre nord;
între noi ocean.

Peste oceane
avioane, vapoare
şi cuvinte trec.

Când cuvintele
poartă neînţelesuri
se ivesc tăceri.

Tăcerile lungi
sunt prologul uitării
dintre om şi om.

Între uitare
şi privire clipitul
e diferenţa.
(2013)

joi, 15 august 2013

sâmbătă, 11 mai 2013

Flori de miere?

Ştiţi mirosul acela dulce de miere din fâneţe
scăldate în lumină în fragedele dimineţe
după ce roua se preface în abur nevăzut
sau poate-n fluturi care ţin pe aripi polen de flori cusut?

Azi am găsit mănunchi de flori albe, mărunte
fragile, tremurând de frică să nu zboare unde
le-ar duce vântul deşirat de vară timpurie
mai înainte ca mirosul lor vreo gâză să îmbie
ca să îşi împlinească menirea, să rodească
şi din sămânţa lor întreaga seminţie să li se înmulţească.

Şi ştiţi în vârful cui erau acele flori
ce miroseau atât de dulce că îţi stârneau fiori
şi parcă mierea ţi se prelingea pe buze?
Când veţi citi, aş vrea să vă admir privirile confuze
dacă acum afaţi întâia oară şi-aveaţi altă părere...
Ştiţi? Florile de hrean miros frumos a miere.
(2013)