Eu n-am să mor

Eu n-am să mor cât timp ai să ții minte
din gândurile mele vreo câteva cuvinte,
n-am să mă risipesc cu totul în țărână
cât ai să-ți amintești că te-am ținut de mână
când învățai să mergi, când învățai să zbori
când visul tău cânta cu capul printre nori.

Eu n-am să mor, ci-am să rămân în tine -
fărâme de iubire și zâmbete senine,
n-am să mă risipesc cu totul în tăcere
cât am să îți șoptesc din petrecute ere
de pașii mei prin gânduri, de zborul meu prin vreme,
cât dorul tău putea-va la tine să mă cheme.

Am să rămân - o floare presată într-o carte
pe raftul cel mai mic și cel mai de departe,
închisă între file sau filă-ngălbenită
și am să-ți fac cu ochiul, teribilă ispită...
Am să rămân în vorbe de miere și pelin
și, totuși, printre ele cred c-am să mor puțin.
(2018)

Toamnă

Păduri în flăcări,
incendii stinse de ploi,
miros de humă.
(2017)

Imposibilă mlădiere

"Şi fiecare cusătură e-o nervură de oţel."
Vrei să despici încă o rană, dar te loveşti de el.
Oţelul scoate o scânteie sub lama ce nu-l frânge.
N-o las să izbucneasc-afară cu toate că îmi plânge

o amintire pe sub pleoape, un timp din altă viaţă
când trandafiri înrouraţi vesteau o dimineaţă
şi când din rouă răsăreau cuvinte-adevărate.
Ce-oi fi greşit de ţi se par acum minciună toate?

Te-aş întreba, dar nu mă lasă nervura de oţel
să mă mlădii pe cât aş vrea... Nu, nu mai sunt la fel,
dar sunt aşa de mai demult; şi alţii au tăiat
în carne vie cu cuvinte rostite cu păcat.

Când scuturi trandafiri ce-aveau încă de înflorit,
ştiu că, de fapt, prin anotimpuri, cumva, te-ai rătăcit.
Şi ţi-aş întinde, totuşi, mâna, dar simt că ai, la fel,
şi tu prin suflet petrecute nervuri de dur oţel.

Cum două săbii ar putea să spintece-n tăcere
când nici nu au ieşit din teci? N-a fost numai părere?
Nu-nchid în urmă uşi, nu le încui cu lacăt
şi nu cred că-ntre oameni un drum îşi are capăt.
(2014)

Într-o dungă...

Soarele stă într-o dungă,
tăcerea se scurge prelungă
în culori pe marginea zării.
Pe undele ei plutesc cocorii mirării.

Tăcerea stă într-o dungă,
zarea se scurge prelungă
în întuneric. Conturul de cer
se topeşte în lutul iubirii, mister.

Din zare n-a mai rămas decât o ghicitoare,
cerul şi lumea sunt o menghină mare
din care-au scăpat în departe, în sus
stele şi lună. Apoi s-au stins, au apus

când lumina apare subţire-ntr-o dungă,
tăcerea rămâne în noapte, prelungă,
soarele stârneşte un murmur banal,
iar ochii visează deschişi, ireal...
(2014)

Treceri

Asfinţit

Pânzele albe sfâşiate de vânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
străvezie pictură ce de mult nu mai miră.

Purtate pe raze strălucind dinspre soare,
spre seară se sting cenuşiu în orbire,
când apa se tulbură-n verde şi are
tiv destrămat în gălbui, irosire...

... în dulcele zării aprins înainte
de moartea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiorii-nserării prin oase se ţes.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul lăsat de soare-n cădere.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, fără vrere.

Când toate au ars jarul nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din flacăra-i dusă,
se scufundă în sine, amintire adâncă
a luminii învinse, de-ntuneric străpunsă.

În urmă rămâne ca după oricare
incendiu veridic, înnegrit şi obscur,
din care-a pierit firul viu de culoare,
peisaj scris cu umbre destrămând din contur.

Şi când ceru-i ca smoala şi iarăşi e noapte,
când nimicul se face stăpân în privire,
printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire.

Răsărit

Printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire,
când ceru-i ca smoala în sfârşitul noapte,
când nimicul e încă stăpân în privire.

Peisaj scris cu umbre, înnegrit şi obscur
rămâne în urmă, spulberat de oricare
incendiu veridic destrămând din contur
în care se naşte firul viu de culoare.

Când toate se-aprind noaptea nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din umbra-i apusă,
se scufundă în sine, bezna adâncă,
amintire învinsă, de lumină străpunsă.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul iscat de soare-n urcare.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, cu mirare.

În dulcele zării aprins înainte
de ivirea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiori se deşiră ca un palid eres,

se dizolvă, dispar cenuşiu şi orbire,
se tubură-n verde apa cerului şi-are
tiv destrămat în gălbui, irosire
înecată în raze strălucind dinspre soare.

Străvezie pictură ce de mult nu mai miră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
pânzele albe sfâşiate de vânt.
(2013)

Pictează tablouri cu duzina culorii,
apoi se adună la club autorii...

Lumină pieziş

Soarele pieziş în brazi îşi trimite răsăritul.
Scara crengilor lumina o despică în argintul
şi în verdele cel strâns în şuviţe-ngemănate.
Stropi de rouă din lumină picură apoi din toate.

Tot pieziş, prin aer clar, peste dealuri ruginite,
prin pădurea cea aprinsă de dor mult şi de ispite
soarele îşi face joc printre norii albi de spumă,
pune pete peste iarbă ori luceşte viu în humă.

În oraşe, răsăritul luminează ziduri 'nalte,
râde colorând şăgalnic cenuşiul din cetate.
În ferestre străluceşte înmulţit acelaşi soare:
mii de faruri, mii de stele, fulgere ori felinare.

Cum ar fi lumina blândă tot pieziş să se strecoare
şi în sufletele noastre, să le umple de mirare?
Ce ar scoate la iveală dintre umbre nepătrunse
şi păstrate în trecut, sub uitări prelungi, ascunse

de lumina de deasupra, cea pe care-o ştim şi-o cernem
printre dinţii strânşi ai grijii să nu afle că ne temem
şi furiş, în întuneric, ţinem urma de durere
şi am vrea asupra ei să se lase doar tăcere?

Poate că lumina nouă s-ar desface într-o scară
şi argintul ei ar creşte unde umbra grea coboară.
Poate că ar face joc din dor mult şi din ispite,
petele în nori de spumă le-ar spăla, pe veci albite.

Poate-ar pune iar culoare pe cenuşă şi pe humă
şi-ar deschide-n ziduri vechi poftă fragedă de glumă,
ar aprinde felinare, faruri, fulgere şi stele
unde-au fost odată lacrimi. Le-ar aprinde şi pe ele

şi în ochi ar înflori un surâs ca o zi nouă,
lacrimile deja plânse poate s-ar preface-n rouă,
iar lumina cea piezişă, când s-ar ridica spre cer,
ar lua asupră-i umbra. Fiindcă totu-i efemer...
(2013)

Haiku înaintea tăcerii

Dacă nu-mi pasă
nu înseamnă că urăsc,
ci că nu-mi pasă.

Dacă îţi pasă,
dincolo de cuvinte
înfăptuieşte!

Nu mă judeca
după tiparul croit
ţie de tine!

Mai bine de-atât:
nu mă judeca deloc!
Eu nu te judec.

Vreau să înţeleg,
dar, limitată cum sunt,
reuşesc mai rar.

Sigur am şi eu
de unde mă priveşti tu
vreun neînţeles.

Zarea mea-i scurtă
către sud, a ta spre nord;
între noi ocean.

Peste oceane
avioane, vapoare
şi cuvinte trec.

Când cuvintele
poartă neînţelesuri
se ivesc tăceri.

Tăcerile lungi
sunt prologul uitării
dintre om şi om.

Între uitare
şi privire clipitul
e diferenţa.
(2013)

Blog în vacanţă

Flori de miere?

Ştiţi mirosul acela dulce de miere din fâneţe
scăldate în lumină în fragedele dimineţe
după ce roua se preface în abur nevăzut
sau poate-n fluturi care ţin pe aripi polen de flori cusut?

Azi am găsit mănunchi de flori albe, mărunte
fragile, tremurând de frică să nu zboare unde
le-ar duce vântul deşirat de vară timpurie
mai înainte ca mirosul lor vreo gâză să îmbie
ca să îşi împlinească menirea, să rodească
şi din sămânţa lor întreaga seminţie să li se înmulţească.

Şi ştiţi în vârful cui erau acele flori
ce miroseau atât de dulce că îţi stârneau fiori
şi parcă mierea ţi se prelingea pe buze?
Când veţi citi, aş vrea să vă admir privirile confuze
dacă acum afaţi întâia oară şi-aveaţi altă părere...
Ştiţi? Florile de hrean miros frumos a miere.
(2013)