Orbire

Spune-mi de ce, atât de des,
îţi scriu pe ramuri şi pe vânt,
din lacrimă şi dor, un cânt
pe care nu l-am înţeles,
de ce prin versul lui ciudat
am străbătut cărări de fum,
un vis cu aripi de pe-un drum
ce-n gândul meu s-a arătat
când mâna ta pe ochiul meu
s-a aşezat ca-ntr-o orbire
şi n-am ştiut că-i amăgire
tot ce-am cântat de-atunci mereu.
Spune-mi de ce am adormit
cu fruntea grea în palma-ţi rece
şi n-am ştiut că visul trece
chiar dacă frigul m-a trezit,
de ce tăcerea ta de gheaţă
prin ramuri şi prin vânt a nins
şi-a pustiit ce-i neatins
în înfrunzita-mi dimineaţă.
(1990)

Am să te învăţ

Am să te învăţ un cântec prelung
pe care-ai să-l uiţi odată,
printre şoapte străine,
un cântec şoptit cu vorbe puţine.
Am să te învăţ când cerul se-adună
pe inimi, pe gânduri, în glas, în priviri,
când vântul domol se-aşterne pe drumuri
şi-alungă surda tăcere de piatră
uitată de timp între noi.
E-un cântec uşor cu scurgere lină,
cu sunete stinse, cu albe plutiri,
din care culegi numai gânduri senine
şi-nveţi că limanul neliniştii tale
e-aproape de tine şi nu-i în uitare.
(1990)

Risipă

Mi s-a spus de multe ori
că florile înşeală,
că timpul lor e scurt.
Ştiu că dorul de tine
va fi o ofilire tăcută,
atâtea frunze şi flori
căzute fără rost pe alei,
strivite de paşi nepăsători,
atâtea ramuri de vis
smulse de mâini neştiutoare,
lăsate vântului şi ploilor străine.
Câtă dorinţă de lumină în ele,
câtă speranţă de tandre adieri
n-ai vrut să ştii şi n-ai avut
nici gândul trist şi blând
să nu zâmbeşti
la toată această risipă.
(1990)

Descântec de dragoste

Dă-mi cuvintele tale
să fac din ele un poem despre fericire,
dă-mi mâinile tale
să fac din ele o casă pentru iubire,
dă-mi ochii tăi
să-i fac oglindă de doruri curate,
dă-mi paşii tăi
să-i aştern pe drumuri neumblate,
dă-mi răsuflarea ta
s-o simt vibrând în sufletul meu,
dă-mi inima ta
s-o pun să bată pentru mine mereu,
dă-mi gândul ascuns,
dă-mi ochiul nepătruns,
dă-mi tot ce n-ai dat nimănui,
dă-mi lacrima dorului.
(1990)

Dacă fluturii

Dacă toţi fluturii mei au zburat înspre tine,
dacă toate crengile au înverzit a primăvară
în mâinile mele cu degete aprinse,
dacă toţi norii şi-au plouat ploile vii
peste dragostea mea uscată în aşteptare
şi toate acestea în zadar s-au întâmplat,
dacă toţi fluturii mei au zburat înspre tine
şi toţi în zadar au zburat,
atunci eu mă sprijin pe-o geană de zare
cu tot sufletul uitat între vorbe străine,
atunci eu mă rezem de-o umbră de nor,
atunci eu uit că trăiesc încă.
(1990)

Iarăşi toamnă

Iarăşi toamnă,
ploi încâlcite între mine şi vreme,
anotimp mirosind a iubire
şi-a frunze jilave.
Pustiită sunt de acest anotimp;
răscolind cugetul, moartea e dătătoare de viaţă.
Sentiment repetat prin ani,
dorinţa regăsirii prin iubire
într-un anotimp mirosind a iubire.
(1990)

Copacul

Ai crescut în mine ca un copac
cu rădăcini, şi frunze, şi păsări,
umbra ta ai pus-o între ochii mei şi soare,
rădăcinile le-ai prins de umerii mei,
cu vântul din frunze m-ai mângâiat,
cu ochii păsărilor mi-ai privit sufletul,
cu ramurile mi-ai atins inima
şi te miri că sângele meu curge în seva ta,
şi seva ta curge în sângele meu.
Ne vom căuta la nesfârşit unul în celălalt,
nu ne vom regăsi niciodată întregi cum am fost,
eşti grădina mea, sunt pământul tău,
până la noi nu străbate nici lumina.
(1990)

Verde

Dacă mi-ai spune că mă iubeşti
te-aş crede numai dacă
mi-ai da ochii tăi zălog,
ochii tăi verzi pe care nu-i pot crede.

Irezistibil mă cheamă marea
cu privirile ei verzi
care nu se mai termină.

Pentru că îmi place iarba,
ultima haină pe care o voi îmbrăca
va fi verdele câmpului.
(1990)

Frunză galbenă

Frunză galbenă, răzvrătită,
Urând somnul impus,
Mă doresc reîntoarsă la viaţă.
Caută-mă printre firele ploii!
(1990)

În ochii mei, marea

Marea cu braţele întinse
spre zborul liber al pescăruşilor...
În ochii mei,
gândind la tine,
stropi de mare.
Marea cu braţele întinse...
(1990)

Şarpe

Eşti ca un şarpe
Alunecos şi rece
Ce-nveninat mă muşcă
Cu o privire verde
Otravă în privire
Venin care ucide
Dorinţa mea de viaţă
Dorinţa de iubire
Eşti ca un şarpe verde
Ce mă încolăceşte
Suflarea-mi se sfârşeşte
Şi-aş vrea să fug de tine
În locuri neumblate
Dar paşii tu mi-i legi
Cu-nveninate mâini
Cu gheare-nveninate
Mă sfâşii şi mă zgârii
Şi-aş vrea să ştiu de ce
Ai inimă de şarpe
Ce-omoară frumuseţea
Acum mă simt învinsă
Acum tu m-ai învins
Dar nu uita otrava
Ce-ai picurat-o-n mine
Îmi dăruie plăcerea
Să văd că te târăşti
(1990)

A fost o rătăcire

Tot ce a fost, a fost o rătăcire,
O întrebare fără vreun răspuns,
Un dor prea aprig pentru-a fi ascuns
Sau alungat de prin cuvinte şi privire.

Nu te-am uitat în zilele străine
Ce-nsingurată le-am trecut în vis
Şi-am nins din ramuri albe de cais
Zadarnice petale peste tine.

N-aş vrea să risipeşti vreodat-atâta viaţă
Într-o iubire tristă, fără început,
Chiar dacă flori uscate în suflet mi-au crescut
Şi ochii-ades s-au cufundat în ceaţă.

Parte să ai, la vremea când dorului te pleci,
Nu de amara rătăcire-ndelungată,
Ci doar de-o clipă crâncenă şi îngheţată,
Cu lacrimi grele-n suflet şi cu ochii seci.
(1990)

Aş vrea

Aş vrea să adormi
Cu ochii la stele,
Să mă visezi printre ele.
Aş vrea să uiţi
Toate cuvintele
Pe care nu ţi le-am dat eu în grijă.
Aş vrea să te cuprinzi
În râul meu de doruri
Ca într-o mlaştină care nu ucide.
Aş vrea să fii,
În tot ce eşti,
Numai eu
Şi nimic altceva
Să nu rămână în tine.
(1990)

Gânduri în frig

În tristeţe cuvintele sunt greu de rostit.
Cât de uşor pot vorbi despre bucurie!
Mai dă-mi şi tu câteva cuvinte
Din când în când!

Să scriu despre flori când sufletul meu tânjeşte,
Când afară e zăpadă, nu pot.
Pe lângă albul zăpezii florile sunt impure.

Dor de tine printre crengi uscate,
Pădure de toamnă a sufletului.
Dor de tine şi de verde.
(1990)

Păsări albe

Dacă vreodată,printr-o minune,
Cuvintele noastre s-ar atinge,
Ar deveni păsări albe
Şi ne-ar părăsi,
Lăsându-ne muţi,
În aşteptarea clipei în care
Vom înţelege
Că ne iubim.
(1990)