Poveste cu zar

A fost odată
ca niciodată,
(spun cu mirare)
o întâmplare
adevărată
şi minunată:
ochii cu soare,
inima mare,
în aşteptare.
Poveste veche,
fără pereche,
se scrie iară
ca prima oară.

O întrebare
stă să răsară
atât de clară,
atât de rară,
şi, totuşi, mare
înceţoşare
face s-apară.

Zi-mi în ce se ţine
clipa care vine,
spune-mi despre mâine,
despre vise pline,
despre nopţi cu lună
şi cu multe stele.
Să-mi ghiceşti în ele!

Eu şi-aş spune ţie
cuvinte o mie,
să îţi dea speranţă,
să te ţin-o viaţă
fără mătrăgună,
dar ar fi minciună,
că nu ştiu nici eu
nici sorocul meu,
nici norocul tău.
Ştiu numai să-ţi spun
atât cât adun:

Fără dor
e mai uşor…
că tristeţe
(de pe feţe)
pleacă, vine
şi cu mine
nu rămâne,
iar din suflet
(cu răsunet)
se ascunde
nu ştiu unde,
poate-o clipă
cu aripă,
poate-o vreme,
să nu cheme.

Şi de leac
rămas din veac
ţi-am adus
mai de sus
bob de rouă,
apă nouă,
apă pură,
cu măsură
şi noroi
să o îndoi.
Decantez ce duc la gură
şi aleg ce spun 'napoi.
De n-ajunge,
tot împunge
câte-un spin
crescut în tină,
câte-o vină
din venin.

Vreau să-ţi îndulcesc
visul tineresc,
dar zahăr - mai rar,
când nu mi-e amar
destinul avar,
împrejur găsesc
şi ţi-l dăruiesc,
iubiri să îţi furi,
ielele de nuri,
poate, de gâlceavă...
Şi-ai să ceri zăbavă
un bob să-ţi rămână
în fuior de lână,
al lunii-hoinar,
să ţi-l faci cuibar
când îţi e prea jar.

Iar ultimul zar
(de ce? - n-am habar)
e tocit de tot
şi muchii dispar.
Atunci nu mai pot
rotiri să-i opresc,
îl rostogolesc
şi din plânsul lui,
plânsul nimănui,
plânsul timpului,
apele se cresc
şi pietre cioplesc.
(2012-2013)

psi dialog

Incandescenţe (V)

La moară

Noi îmbrăţişări
învelesc vechi mângâieri -
iubiri palimpsest .

Iubirea-i morar.
Învârte înţelesuri,
le macină fin.

Şirag de clipe,
rouă din miez de suflet,
curge pe gene.

Din mici bucurii
colecţionate zilnic
strângi fericire.

Mai sus de firul ierbii

Ocean de gânduri
obosit de furtună
uneori seacă.

Gând înghesuit
potriveşte distanţa
din cer la pământ.

E perfecţiune
în amândouă: în gând
ca şi în cuvânt.

Pe drumul cel nou
găseşti urme vechi de paşi.
Tot ale tale.

Când înveţi să zbori
mai sus de firul ierbii
cerul e-aproape.

Almanahe, dordefemeie, psi, SimonaR dialog

Nouă

Nouă porţile timpului ne scârţâie spre neuitare,
să nu ne fugă mintea prea mult spre infinit
şi să ne scape în secunda călătoare
a visului dat nouă cu aripi dăltuite în stânca de granit.

Un vis, un dor sau nouă şi fiecare-şi are zborul lui cioplit,
o dată cu un fulger, de nouă ori cu dalta de oţel,
mai des cu degetele goale, din ce în ce mai scurte,
dar pline de pasiune care se trece-n el
şi-i sfarmă piatra ce-i ţine înlănţuite frumoasele volute.

Un vis, un dor sau nouă le-avem de împlinit
şi-apoi, pe poarta timpului, uitând de scârţâit,
scăpăm din lanţ de piatră în zbor spre infinit…
(2012)

"Nouă" a fost temă pentru psi-luneli. Atunci am lipsit, acum... un psi-dialog.

Când ai să vii...

Când ai să vii dintre cuvinte
doar câteva rămâne-vor în minte.
Chiar dacă nu ne sunt cuvintele puţine,
nu-s toate şi mereu de înţelesuri pline.
Pe când tăcerile, când stau să le ascult,
îmi spun întotdeauna mult mai mult...

Când ai să pleci pe-alte poteci
ca urme ai să laşi cuvinte seci,
aşa de goale, aşa fără de miez,
că n-am să înţeleg şi am să-mi pierd din crez.
N-am să mai ştiu cum e să-mi fii acasă,
iar amintirea de demult se tulbură şi lasă
doar un fuior de abur de gând în locul ei.

Când ai să pleci, să ştii că asta vrei!

Când ai să te întorci dintre tăceri,
cele de azi, cele de ieri,
vreo câteva din ele ţi se vor părea
că le cunoşti de undeva şi de cândva,
că te-ai mai întâlnit cu ele
în lumea noastră fără stele,
unde ne-a fost odată limpede şi pace.
Azi liniştea încet şi blând încă ne toarce
fuior din gânduri şi din întâmplări
şi-apoi ne desenează luna pe cele patru zări.

Ştii, nouă nu ne-au lipsit cuvinte
care să certe sau să ne alinte,
dar nici de trebuinţă nu ne-au fost vreodată.

Când vii de orişiunde, s-aduci tăcerea toată!
(2012)

De ce chiar de Crăciun?

Cum e când de Crăciun
îţi moare Moş Crăciun,
omul acela blând, bătrân, cu zâmbet în privire,
c-o glumă şi c-o vorbă înţeleaptă mereu la îndemână,
omul ce ţi-a ţinut cândva copiii mici de mână,
din palmele trudite întinzându-le un vis din care a rămas doar amintire?

Cum e când de Crăciun
îţi moare Moş Crăciun?
Cum să se stingă la fel ca orişicine
cel care a purtat manta cu poale de zăpadă
şi, sprijinindu-se-n baston ca să nu cadă,
abia ducea desăgile prea pline?

De ce chiar de Crăciun
să moară Moş Crăciun?
(2012)

Vrajă de Crăciun

Azi dimineaţă am crezut că-s zână.
Am prins o panglică în mână
Şi-am învârtit-o, roşie spirală,
Şi-n miezul ei iscat-am cu sfială
Câteva stele.

Apoi am pus în vrajă şi globuri aurite,
Şi-o urmă de beteală cu bucle încâlcite;
Am descântat puţin, dar nu pot să vă spun
Anume ce cuvinte mi-a fost dat să adun
De pe la iele.

Panglica s-a topit în roşu ca de foc
Şi-n geruri de albastru, iar în loc
Au izbucnit scântei şi-au conturat doi brazi
De câte o culoare. Dar mie, tocmai azi,
Îmi trebuie doar unul.

Am descântat din nou sperând că am să dreg
Farmecul cel greşit cu altul mai întreg,
Dar n-am avut succes, că-n brazi mi s-au ivit
Şi globuri tot la fel, iar eu n-am descâlcit
Crăciunul.

Am căutat prin cărţi şi prin tratate vechi,
Am răscolit tot praful din stelele perechi,
Şi parcă s-a legat o vrajă mai de soi
Şi-a zâmislit un brad unde au fost cei doi,
Dar tot nepotrivit.

Căci bradul meu de-acum înfipt în vârf îmi şade,
Parcă ar fi făcut din glume şi şarade
Şi nu ştiu Moş Crăciun, când are să-l zărească,
De n-o uita cumva desaga să-şi golescă
De prea uimit.

Un cântecel suav avea o listă scurtă
Cu tot ce mi-aş dori... Moşule, stai şi-ascultă!
(2012)

Postarea participă la jocul Happy weekend - Ediţia 40!
Sărbători fericite!

După ploaia de stele

După ploaia de stele, cerul pare pustiu.
Întunericul blând ocroteşte ce-i viu
înăuntru, la urmă. După arderi şi scrum
doar lumina din mine îmi arată, iar, drum.

După ploaia de ape, valul e mai înalt.
Mă cuprinde cu sete să mă ducă spre alt
ţărm sau spre stânci, dar, deşi pare moale,
îmi e braţul de-ajuns ca să spintece cale.

Dacă-s singură-n drum şi mi-e traista prea grea,
dacă azi întâmplarea mi se pare mai rea
las în praf, pe cărare ce povară-i în plus
şi merg înainte. Ţin mereu fruntea sus

chiar cu lacrimi în ochi, cu durere în oase,
cu durere-n adânc unde-au fost prea frumoase,
alte dăţi, ploi de stele şi au fost roditoare
ploi suave de ape peste tânără floare.

După timp tors şi drumuri întreţesute prin viaţă
durerea se uită şi rămâne povaţă:
nu-i nicicând întâmplare ce-ar putea să oprească
pasul pe drum să se-nşire şi lumina să crească.
(2012)

Veşnicul flămând

Pe ţărmul vremii măsuram distanţe,
prin cenuşiul timpului schimbam coloratura,
descoperind şi răsăritul şi apusul ca pe vechi restanţe
la care n-am ştiut nici ritmul, nici măsura.

Şi, chiar fără să ştiu, tot n-am avut răgaz
de primeneală ori de repetiţii ca să-mi ascund uitarea
ori ignoranţa şi să-mi flutur pe pervaz
un zâmbet inocent şi-n ochi, sclipind, mirarea.

Tot cu un zâmbet mi-am motivat absenţa
la câteva examene şi reexaminări
în faţa timpului. El mi-a bifat prezenţa
şi-a acceptat tacit că m-am pierdut în zări.

Am să revin cândva căci examinatorul,
deşi e jovial, e de calibru mare
şi a văzut în infinit că ne-ncetat poporul
de clipe se-nnoieşte fără vreo repetere.

Cred că, în timp ce mestecă, atât de-apetisant
îi e festinul care n-a încetat nicicând,
că mă întreb: ce-ar fi destul de important
să stea în loc o clipă veşnicul flămând?
(2012)

Ultima lună din an aprinde stelele în brazii adăpostiţi de ger în case.
Cuvintele duzinei, mai întâi, m-au dus cu gândul la serile frumoase
de după primeneala odăilor, de după colinde la fereastră descântate,
când masa-i plină şi sub brazi cresc bucuriile-n cutii nenumărate.

Dar când să scriu, cuvintele s-au nesupus şi-au luat altă cărare...
La psi mai multe căi se întretaie... apoi pe fiecare
de-o cerecetăm cu luare-aminte şi cu surâs în gând
ne-apropiem de bucurii uitându-l pe flămând: 
Arcon, dor, Some Words, Scorpio, tiberiu, Dictatura justiţiei, Dia na, Abisurile

Oceanul gândurilor

Zări nu-l îngrădesc.
Oceanul gândurilor
naşte val în timp.

***

Ocean de vorbe
oceanul gândurilor
nicicând nu-l cuprind.

***

Ocean de gânduri
în spatele pleoapelor
frământă furtuni.
(2012)

Atât de multe ar mai fi de spus
că nu-s cuvintele de-ajuns!
Oceanele de gânduri dintre noi
să abă valuri line şi surâsuri moi...
psi, dordefemeie, almanahe

Unii spun că eşti încă frumoasă...

Unii spun că eşti încă frumoasă,
alţii cred în tăcere,
oricât greu le e dat şi-i apasă
n-au uitat cum să spere.

Unii-s duşi mai departe în lume,
dar li-e sufletul gol
şi l-ar umple tăcut cu-al tău nume,
s-ar întoarce fără ocol.

Unii cred că nu le mai pasă,
dar o fac pe grozavii,
au aceeaşi pâine pe masă
şi le fac umbră tot brazii.

Unii spurcă iubirea de ţară
când o fură şi-o mint,
dar la urmă, pe uşă afară,
din popor se desprind.

Unii îşi văd statornic de treabă,
treburi mărunte, ai spune,
dar atunci când oricine-i întreabă
se mândresc doar cu bune.
(2012)

psi-dialog
La mulţi ani!

Cuvinte încrucişate

A dat în clocot când s-a îndrăgostit,
reacţie firească, lesnicioasă şi din obişnuinţă.
N-a pus la adăpost nimic din ce-a găsit
că i-ar fi fost cândva de trebuinţă.

Fără vreo îndreptare şi cu puţină minte
credea că nu-i un rebus greu, ci doar o integramă
pe care-o descâlceşti din câteva cuvinte.
De-aceea n-a avut nici pic de teamă.

A descifrat noţiunile în şir orizontal,
dar când trecut-a la verticalitate,
din ameţeala înălţimii, a văzut că în fundal
şi litere, şi înţelesuri erau împuţinate.

Punctele negre, ca pete mici de întuneric,
puneau condiţii şi-i furau din libertate.
Pesemne că decorul nu i-a părut feeric
şi-a vrut să plece din chenare şi pătrate.

Mulţi cred c-a reuşit, că nu e pe hârtie
vreo literă să-i desconspire prezenţa încadrată,
cât timp hârtia veche n-aduce mărturie,
şi stă pe rafturi prăfuite, şi e demult uitată.

Atâta timp cât neatingerea rămâne lege,
căci dacă ştergi cu radiera ori c-o răsuflare
urmele galbene-ale vremii, dedesubt se-alege
un palimpsest în care existenţa îi e nemuritoare.
(2012)

Cuvintele duzinei s-au încrucişat 
în multe feluri, adăugând în sumă înţeles,
de fiecare dată altul, dar adevărat
pentru cel care din duzină l-a ales: psi, dordefemeie, Vero, Scorpio, Dia na, Dictatura justiţiei, almanahe, cammely

Nu sunt ce par a fi

Când îmi citiţi cuvântul,
Partea aceea din mine ce vrea să se arate,
Poate adevărată ori spoită jumătate,
Uneori înfrunzită, alteori împletită cu cântul,
Voi ştiţi că nu-s întotdeauna aşa cum par a fi.

Când îmi citiţi printre cuvinte gândul,
Uneori întreg, alteori scântei repede stinse,
Scăpând privirilor neatente, prinse
Numai de cei ce-l vânează înţelegându-l,
Voi ştiţi că nu-s întotdeauna aşa cum par a fi.

Când printre gânduri îmi citiţi în inimă adâncul şi întinsul,
Ori lacrima, surâsul sau vreo bătaie rătăcită
Pe care-o simte numai cel ce poartă-n suflet oglinda potrivită,
Netulburată cât îi ţine necuprinsul,
Voi ştiţi atunci că sunt ce par a fi.
(2012)

Cine ori ce nu e ce pare-a fi
Aflaţi urmând cărările la psi.

Încă n-au venit cei care ar trebui să-mi instaleze netul. Mă chinui citind pe un telefon, dar îmi lipseşte dialogul cu voi. 

Al cincilea anotimp

În primavară înfloresc speranţele pe gând,
din muguri cresc plăpânde aşteptări
şi promisiuni se-apleacă pe ramuri fremătând
de dor de împlinire în cele patru zări.

Vara se coc în arşiţă iubirile promise
şi se aprind în zboruri flăcările vii,
ploile-s repezi şi nu sting din vise,
ci numai norii la apus în ape sângerii.

Din când în când furtunile aduc şi toamna
cu rodul greu sau cu tristeţe cenuşie,
cu dor de foc pictat de vânt în goana
dupa foi veştede, iubire ce n-a fost sa fie.

Iarna nu vine totdeauna. Uneori mai blândă
e vremea care stăpâneste inimă şi dor.
Dar daca se întâmplă, dragostea plăpândă
îngheaţă-n ger, se spulberă în vifor neîndurător.

Mai e un anotimp, ramas fara de nume,
iar timpul lui e totdeauna şi oricând,
e anotimpul împăcării între dor şi lume
al liniştii din sine, al gândului visând.
(2012)

Din anotimpuri de cuvânt ne-am adunat
şi cred că nu ne-ajung nici cinci cu-adevărat.
Câte-s de toate să le numărăm la psi,
acolo unde gândul e rost pentru a fi.

Poate că ţi se pare

Poate că ţi se pare că mi-e iarnă în simţire,
Că m-am închis în crisalidă ca-ntr-un adăpost
Alcătuit din fire pe care le rotesc fără oprire
Şi, dacă nu poţi înţelege, parcă fără de rost.

Poate că ţi se pare că mi-e linişte-n simţire,
Că datorită nemişcării coconul mi-e închis
Şi-s imposibile şi sunetele când strunite fire
Vibrează sub atingeri mai mut decât în vis.

Mi-s bine deghizate sub zâmbete faţadă
Ascunse tulburări. Deasupra nicio undă
Nu se cutremură atât cât lacrima să cadă
Şi nu ghiceşti furtuna-n prăpastia profundă.

Firele firii mele cuprinse de zvâcnire
În nesfârşită agitaţie vibrând în tonuri joase
Nu-s pentru ochi străini cu vifor în privire
Când par subţiri, fragile şi tremură sfioase.

De crezi că n-am curaj să risc dezvăluirea
Şi caut într-o carte ce n-a fost scrisă încă
Reţetă pentru antidotul ce mi-ar deschide firea
Din firele ţesute cu patimă adâncă,

Am să-ţi răspund că ascunzişul meu e o părere,
Că n-ai ştiut privind în apa mea să treci de suprafaţă,
Că nici măcar oglindă nu ţi-am fost, că nu mai ai ce cere
Acum, când ochii tăi oglinda mi-o îngheaţă.
(2012)

Din cauza unor probleme cu internetul voi fi mai mult absentă. Voi încerca să nu lipsesc de la întâlnirile săptămânale ale clubului psi, dar nu voi avea timp (la serviciu) să răspund la comentarii. Vă mulţumesc anticipat pentru vizită şi voi reveni atunci când voi avea din nou o conexiune activă la internet.
Ca de obicei, la psi găsiţi cărare către ceilalţi muncitori-gânditori la d'uzină.

Aşteptând fericirea

Mi-au spus poveşti cu zâne, feţi-frumoşi şi zmei
Mi-au spus că dragostea învinge şi timp, şi depărtare,
Că nimeni şi nimic nu stă în calea ei,
Că într-o zi nici dorul nu mai doare.

L-am cunoscut pe Făt-Frumos, dar a trecut o vară.
Ploaia de toamnă sinceră, cuminte
A curăţat spoiala, lăsând, puţin amară,
Cunoaştere de oameni şi noi învăţăminte.

Mi-au spus apoi că, totuşi, nu-s poveşti,
Că, dacă-ţi pui în palmele cuiva tot dorul,
Afli cum poţi să fii mai mult decât chiar eşti
Şi din poveste ţi se rupe viitorul.

Mi-am aşezat cu grijă în palme moi şi blânde
Nu numai dorul, ci aproape tot ce-am fost:
Înfiorări, dorinţe, speranţele plăpânde.
Dar printre degete s-au scurs şi s-au pierdut de rost.

Acum, cu pieptul încuiat şi dorul alungat spre zare
Un gând s-a aşternut pe pagină firesc:
Tot aşteptându-mi fericirea am obosit de aşteptare
Şi-am hotărât că e mai bine să trăiesc.
(2012)

Abia aştept să aflu ce fac şi ce gândesc în timp ce-aşteaptă fericirea: psi, Vero

Port fericirea

Port fericirea din port în port...
Nu-s sclavul ei. Dacă rămâne-n urmă
Îmi încropesc pe valuri înc-un cort,
Corabie pierdută pe ape fără spumă.

Luna-mi păzeşte miez adânc de noapte
Când, fără teamă, se scufundă în adâncuri:
Adânc de mare ori adânc de şoapte,
Adânc de întuneric vopsit cu stele cercuri.

Cu nici un chip nu-mi adâncesc trecutul între valuri.
Cu nici un chip, chipul nu mi-l împodobesc.
Marea îmi e oglindă doar pentru idealuri,
Chipul mi se sfărâmă în coaja ei firesc.

Îmi amintesc o vreme când locuiam în lume
Şi când sub paşi mi se zdrobea pământ,
Când dragostea purta un singur nume
Şi nu puteam s-o ţin departe de cuvânt.

E-o amintire veche dintr-un album cu poze
Făcut după model... Acum s-a demodat.
S-au scuturat deasupra îngălbenite roze
Şi praful le-a-nvelit ocrotitor şi mat.

Acum e strălucire în cale de la soare
Şi se aprind luminile pe fiecare val.
Braţul determinat strecoară nişte mare
Care s-a întâmplat în jur... în larg... la mal...

Port fericirea-n gând şi-n viitor,
Chiar dacă îmi lipseşte într-o clipă.
Nu-s sclavul ei fiindcă nu mi-e dor.
Când nu-i, n-o caut; când e, îmi e aripă.
(2012)

În porturi cu fericire să le ancoreze corăbiile: psi, Vero, Scorpio, virusverbalis, dordefemeie, incognito, Dictatura justiţiei, almanahe, cammely

Aproape catrene

Unui alegător

De atâta trăit bine
n-a rămas piele şi os,
că şi pielea i s-a ros
şi-a rămas doar oase... pline.

Unui pescar

La pescuit prin bălţi cu stuf
vara, încins de-atât zăduf,
să nu ai parte de năduf...
Cu peşti să umpli un burduf!

Dovlecel

Un dovelcel scobit pe dinăuntru şi împodibit,
nelămurit de soartă, s-a dumirit când i s-a spus
că-n acea seară, adăpostind lumină la apus,
menirea vieţii lui s-a împlinit.

Nedumerire

Prea greu e la muncă! Don Juan e tentant...
că are palate şi i-a dat o hortensie.
Dar mă întreb: e destul de galant,
când trece la alta, să-i lase şi pensie?

Nu da vrabia din mână pe cea de pe... raft

Vrăbii fără T.V.A. şi fără etichetă
prin toate magazinele se vând.
Până acum n-a fost însă nici una defectă
la zbor şi nici n-are să fie curând.

Culinară

Furculiţa şi cuţitul s-au înscris la dans sportiv
sau la scrimă ca duelul să le fie cu motiv?

Mânuite vitejeşte, în războiul cu friptura
şi mâţa a câştigat... c-a sărit îmbucătura
jos din strachină şi-acuma o vânează şi o saltă…
Poate crede că-i un peşte proaspăt pescuit din baltă!

Toamnă de mâţ

Pisica n-are-n plan o desfrunzire.
Ea năpârleşte mult mai natural.
Dovada? Pe covor sunt multe fire...
Fire de mâţ cu mieunat teatral.
(2012)

virusverbalis, Scorpio, jora, Silving dialog
Fotografiile le aparţin celor care m-au stârnit la vers.

Copilul ei

Era ea cea mai fericită, purta viaţă în pântec.
Pe faţă-i înflorise zâmbet, în suflet numai cântec.
În aşteptarea unui prunc era atâta dor!
Până atunci n-ar fi crezut... Acum părea uşor
de îndurat tot ce-i fusese şi tot ce-are să-i fie.
Acum ştia că are-un rost, că e iubire vie
pentru cât timp, pentru cât loc şi pentru câtă zare
îi stau în faţă, şi ştia că e nemuritoare.

Când l-a pierdut, copil frumos, copilul ei cel mic,
sufletul ei, înnebunit, nu a mai vrut nimic
şi-a păşit oarbă-n întuneric spre-o noapte-aşa deplină!
Palmele mici, întinse-abia, nu mai ţineau lumină
şi nu se mai prindeau cârcei de degetul flămând,
iar plânsul lui îi răsuna fără sfârşit în gând.

Peste pământ şedea plecată şi pasul i s-a frânt.
Fiori o scuturau adânc ca cel mai aprig vânt.
În ea se-nlănţuiau furtuni. Cu cât se răzvrătea
mai mult în faţa sorţii crude, cu-atât era mai grea
uşa pe care-o închisese în urma lui cu tunet
de piatră seacă în cădere pe trup şi peste suflet.

Degeaba răsărea iar soare, că nu avea un rost
nici dimineaţa şi nici seara. Nimic nu i-a mai fost
la fel, la loc, la inimă, la timpul potrivit.
De-atunci surâsul din privire în gheţuri i-a pierit.
Lacrimi le-a plâns pe toate pe care le-a avut
I s-au uscat ori au secat, ori poate au dispărut
din lume fiindcă nu-i mai curg. De-aceea îi e sete
că marea sufletului ei i s-a umplut cu pietre.

Prea mult amar, prea greu suspin i-a îngheţat în piept.
Nu poate nici să înţeleagă, a fost mult prea nedrept
că i s-a smuls din braţe moi alintul şi iubirea
şi că acum nu mai e mamă şi şi-a pierdut menirea.
(2012)

Încă un motiv pentru a participa la campania "Salvaţi copii", eveniment organizat în Kristal Club de All Time Clubbing.
În fiecare an 1900 de familii cunosc această durere. Banii adunaţi în campanie vor fi folosiţi pentru dotarea cu incubatoare a cincisprezece maternităţi.

Mesajul ascuns

Doar o boabă de vreme după colţ singur şade.
Când dau peste el încâlceşte şarade.
E tot o enigmă. Mă întreb ce îl face
Şi de unde îi vine chef să se joace,
Să pândescă, s-aştepte şi apoi să surprindă
Cu un rid când îl afli privind în oglindă.
După colţ şade singur, dar stingher nu-i nicicând
Că se prinde de gura omului şi de gând,
Se înalţă pe frunte şi mereu în privire,
Punte spre inimă, către ea dăruire.
(2012)

Almanahe dialog, potrivit pentru psi-luneala acestei săptămâni. Alte mesaje ascunse dezvăluie Scorpio, dordefemeie, Luiza Daneliuc, Silving, incognito, Irealia, cammely, almanahe, Some Words, dagatha

Nălucă

Îmi murmur trecutul în apa oglinzii ,
Partea din el făcută din ploi,
Vânând valuri mici către tâmple, apoi
Ascund întuneric şi-o clipă întârzii
În spatele pleoapei aştepând împlinirea
Unui vis încolţit din toată iubirea
Ivită în mine cu zâmbete noi.

Nălucă rămasă din inimă tânără,
Aleargă prin vise târziu...
O prind de o urmă de pas,
De surâs sau de umbră.
Apoi când s-a dus nu mai sunt, nu mai ştiu
Despre inimă, pe unde-a rămas.

Restaurarea ei ar fi pricepere fină,
Iar a iubirii aproape c-ar fi vină
După ce am lăsat-o căzută-n praf, la colţ de drum.
Am ars şi-am scuturat-o blând şi s-a dus... scrum
Din trăiri (nu numai emoţie, ci şi viaţă).
Am renunţat într-o zi, mi se umpluse visul cu gheaţă.
Nu-s totuşi fără nicio speranţă
Înţepenită într-o eră glaciară
Fiindcă am construit din iubiri
Trecute şi oarecum terminate
Iglu pentru adăpostiri
Repezi de singurătate
Şi plănuiesc, în noaptea polară
Să îl transport mai spre sud.
Deja la picioare simt că e ud
Iar pe deasupra se strecoară
O rază solară.
Am să caut un muzeograf sau un arheolog
Şi am să-l rog
Să mă înveţe să modelez din lut
Părţile lipsă din plafonul de gheaţă
Şi din fiecare sărut
Dispărut, apărut, recunoscut
Când mi se făce iarăşi de viaţă.

Privesc de-o vreme spre zarea sângerie
În care s-a pierdut lumina la apus.
Deasupra tâmplei, semn că încă-s vie,
Răsare gând, întotdeauna nesupus.
Văpăile lui cred c-au înroşit şi cerul
Când am deschis uşiţa la visare.
Dacă îmi este... acesta e secretul
Ce se dezleagă dincolo de zare.
Dar n-aş schimba culori adevărate
Cu altele măiastre, rupte din curcubeu
Şi, chiar dacă la urmă cenuşa-mi cade şoapte,
Ştiu că am fost aceeaşi mereu şi numai eu.

Nu pomenesc de tristeţe şi moarte
Cât încă-s pe scenă jucându-mi misterul.
Surâsul mi-l ţin în privire şi-n toate
Cuvintele... şi încerc să înfrâng efemerul.
(2012)

SimonaR, psi, almanahe, NG's dialog