Mărţişor

Prima zi de primăvară
Scoate din zăpadă flori,
Delicat le înfăşoară
Şnurul în două culori:

Alb şi roşu împletetite,
Prinse-s florile pe aţă,
Cu ele-s împodobite
Fete cu lumini pe faţă.
(2011)

Mereu acelaşi

Priveşte dincolo de cute şi dincolo de riduri,
Şi cearcăne nu le băga în seamă,
Priveşte în adâncuri fără teamă
Prin ochii limpeziţi de râul de surâsuri.

Copilul fericit aleargă-n depărtare;
Mama iubirea-i dăruie, duios alint,
Păzind cu străşnicie jocul sfânt,
Seninul din privire şi zâmbetul cu soare.

Apoi, peste imaginea firavă
Se-aşază altă umbră cu aripi mari, întinse,
Un visător cu zboruri necuprinse
De pământeana zare, de nesfârşita slavă.

În jurul lui, vicleană, îşi potriveşte laţul
Iubirea zbuciumată cu dorurile grele,
Cu sărutări cu miere, îmbrăţişări de iele
Şi promisiuni cum n-au fost vreodată pentru altul.

În faţă-i, cu înţelepciunea ninsă pe la tâmple,
Cu linişte-aşternută din vise împlinite
Şi plin de dor de viaţă, cu lupte şi ispite,
Tot el şi altă vârstă ce va să se întâmple.

Acolo, printre cute, şi cearcăne, şi riduri
Sunt toţi şi stau ascunşi numai de pleoape,
În timp, unul de altul par că-s atât de-aproape...
El a rămas acelaşi, şi numai unul singur.
(2011)

De neiubire vinovată

Când i s-a sfărâmat castelul ei de piatră
A vrut să ştie când şi cine a greşit
Şi pentru care vină a fost condamnată
Şi i s-a dat atât de mult de ispâşit.

A hotărât să îşi deschidă singură proces
Ca probe inima şi-a prezentat şi întâmplări trecute,
Cu grijă mare martorii şi i-a ales:
Şi prieteni buni, dar şi persoane mai necunoscute.

A despicat firul în patru, în opt, în cât mai multe,
L-a pus apoi sub lupă şi sub microscop,
Firul poveştii ei pe care s-o asculte,
Din timp, nu i-ar ajunge nimănui un strop.

A luat în mâini balanţa acordată fin
Şi s-a legat la ochi cu noapte,
Şi faptele le-a împărţit în miere şi venin,
Lăsându-le pe cele fade sau prea nesărate.

A stat cât a putut de dreaptă,
Să nu încline talerul cu vechi dureri de oase,
A încercat din răsputeri să fie înţeleaptă,
Să judece doar cu simţiri frumoase.

Tot cântărind a înţeles că nu au importanţă
Oameni şi întâmplări ce i-au croit cărarea,
Dacă a hotărât cândva că nu-i mai trebuie speranţă
Şi nu mai vrea pe nimeni să-i întretaie calea.

La urmă, deşi binele precumpănea în toate,
Nici martorii nu-i aduseseră învinuire,
Greşeli recunoscute-i fuseseră iertate,
A fost găsită vinovată doar de neiubire.

Dar, tot înţepenită, cu talerul în mână,
Cu ochi legaţi cu noapte şi vina asumată,
Ştia că alt sfârşit nu are să-i rămână,
Pentru castelul ei zidit cu-aceeaşi piatră.
(2011)

Limpede

Să nu îmi tulburi apele adânci,
Lasă-le să curgă limpezi peste stânci,
Nisipul de sub pietre şi de lângă mal
Să nu-l stârneşti, să nu-l ridici în val.

Să nu îmi tulburi nici cerul şi nici norii
Pe unde zboară lin sau aprig visătorii,
Să nu dai drumul vântului aripi să-ncătuşeze
Sau negura s-o laşi lumina s-o reteze.

La fel, să nu îmi tulburi sufletul, căci în străfunduri
Sedimentate stau mistere rânduri, rânduri.
Dacă le risipeşti, cum sunt, învolburate de simţire,
Mi se va preschimba, ştiu sigur, altfel întreaga fire

Şi n-am să mai găsesc prin mâluri ori prin ceaţă
Unde mi-am pus iubirea ieri, dis-de-dimineaţă,
Şi unde adăposteam visări şi alte sentimente…
Cred că or să rămână cu toate repetente.

Ar trebui atunci să le învăţ încă o dată,
Să le adun din firele de praf cu grijă şi-apoi toată
Arhitectura inimii-n ruină, castelul de nisip
Să îl zidesc din nou, cam în acelaşi chip

Ca să mă recunoşti şi să nu-ţi fiu străină
Când iar ai să mă tulburi fără să am vreo vină.
(2011)

Nu mi-e acasă

Mi-am petrecut viaţa prin locuri în care nu mi-e acasă,
Nu mi-a încăput inima între pereţii străini
Oricât am îndoit-o, oricât am stâns-o şi oricât de frumoasă
Mi-a fost dorinţa să o strecor cu grijă printre spini.

Arareori mi s-a potrivit vreo odaie
Şi vreme puţină mi s-a îngăduit să mă alint în aroma ei,
De fiecare dată timpul nemilos îmi taie
Din bucurii, din împăcări, din clipe dăruite cu scântei.

Am încercat să îmi găsesc un colţ ferit
În care să ridic un cort ori o colibă din viitoare amintiri,
Un loc în care mi-ar fi mai uşor şi plin sufletul regăsit
De-atâtea ori de câte l-am pierdut în aspre pustiiri.

Aride , mereu străine şi neîmblânzite, reci,
Am vrut, nesăbuită, să le preschimb după tiparul meu,
Locuri în care am croit şi am bătătorit poteci
Fără să ştiu că zidurile dimprejur atârnă aşa greu.
(2011)

Colindă-mă

Colindă-mă-n Ajun cu clinchete de fulgi,
Adună-i în troiene albastre la fereastră
Şi spulberă-i apoi cu adieri prelungi,
Ca să înalţe trilul de pasăre măiastră.

Aripi muiate-n ger ce n-au uitat să zboare,
Şi viscolul cântând din buciumele iernii,
Şi încâlcite-n cer pufoasele fuioare,
Colindă-mă cu toate la vreme de vecernii.

Colindă-mă cu geruri, colindă-mă cu nor,
Întunecând pământul nemărginirii mele,
Colindă-mi limpezimi din lacrimi de izvor
Ce-au îngheţat demult şi s-au schimbat în stele.

Colindă-mi portative albastre şi întinse
Cu notele din stele înlănţuite-n zbor
Şi în căderea lor aşterne-le pe vise,
Colindă-mi nesfârşite ninsorile de dor.

Şi la sfârşit cu focul nestăpânit şi iute
Ce mistuie flămând materia umilă,
Dansând bizar pe ritmuri numai de el ştiute,
Colindă-mă aprins şi stinge-mă cu milă.
(2011)

Despre iubire

Despre iubire mi-au rămas vorbe puţine,
Sunt folosite, vechi şi-n minte nu-mi mai vine
Vreo vorbă nouă, frumoasă, care să înfioare
De fericire sau tristeţe dacă iubirea moare.

Nici nu mai arde, nici nu lumineză
Flacăra ei şi poate că nu-i trează,
Poate că jarul ei s-a stins înăbuşit sub scrum,
Cum i s-au risipit şi urmele de fum.

Caut prin amintiri la zile zbuciumate
Când încă mai credeam că eu le ştiu pe toate,
Că nimeni şi nimic din calea mea nu poate
Să spulbere iubirea, s-o poarte prea departe.

Mi-aduc aminte de prea puţină fericire
De când tânjeam, nesăbuită, după o iubire,
Era speranţă, dar erau şi lacrimi
Era şi dor curat, şi-nnebunite patimi.

Acum aproape că nu mai înţeleg
De ce mi-era prea greu să fiu ca un întreg,
De ce credeam că înc-o jumătate
Mi-ar trebui să mă ferească de singurătate.

M-am întâlnit târziu, din nou, cu mine
Şi nu mi-a fost urât, ba m-am simţit chiar bine
Să-mi sprijin gândul obosit pe umărul meu drept,
Să îl adorm c-un cântec, pe urmă să-l deştept,

Să îmi rezem visările pe umărul meu stâng,
Să le păzesc, să le păstrez, să nu le frâng,
Să mă adun întreagă din gânduri şi visări
În suflet, înăuntru şi-n cele patru zări,

Să fiu una cu mine, să-mi fie împlinită
Pacea, şi bucuria, şi câte o ispită,
Să nu-mi atârn de nimeni speranţele şi dorul
Şi să-mi croiesc din vise albastre viitorul.
(2011)

Pentru Blog Power, ediţia a treia, cu tema Cântecul iubirii propusă de Little Thoughts

Călcaţi cu milă prin inima mea

Călcaţi cu milă prin inima mea,
Nu vă crestaţi prea adânc întâmplarea în ea,
Nu prindeţi, nu strângeţi, nu zdrobiţi
Cu degete prea iuţi, prea fierbinţi.

Lăsaţi în urmă semne cât mai puţine
Sau ştergeţi amprentele cât mai bine
Dacă sunteţi în trecere din întâmplare…
Şi un semn mic uneori tot mai doare.

Dacă n-aţi venit cu senin în cuvinte
Nu vreau de la nimeni aduceri aminte.
Puneţi printre file semne de carte
Când plecaţi o vreme în altă parte.

Când reveniţi nu daţi din coate
Dacă găsiţi odăi încuiate,
Urme necunoscute, parfumuri mai noi…
Când aţi plecat nu v-aţi luat şi locul cu voi.

Cu cât trece timpul cu atât mai uitucă
E inima mea, totuşi nu se usucă,
Nu-i secetă încă, de la nimeni nu cer
Transfuzii de viaţă cu sentiment efemer.

Călcaţi cu milă prin inima mea,
Păşiţi cu sfială ca şi cum v-ar fi grea
Îndrăzneala de-a trece printre două bătăi
Tulburându-i cadenţa fiorilor săi.
(2011)

Harap Alb

Tremuri tot ca un cutremur şi eşti plin de promoroacă.
Focul nu te încălzeşte, ba mai mult, îngheaţă toacă.
Hai cu mine, măi Gerilă! Dacă mergi te-i încălzi.
Poate că mi-o prinde bine să-mi fii prieten într-o zi.

Uite ce-mi fu dat să văd: înfuleci ogorul tot
Şi strigi cât te ţine gura: “Vai, de foame nu mai pot!”
Nesătulul Flămânzilă! Tu eşti, haide, spune drept!
Te-aş lua la drum cu mine, dacă aş fi înţelept.

Cu nesăţios gâtlej şi c-un burdahan pe care
Nu-i izvor să-l poată umple, iată altă arătare!
Fiul Secetei, vestit, cel ce prăpădeşte ape,
Unde merg acum, Setilă, vrei să-mi fii şi tu aproape?

Ia uitaţi, mai minunat de atât poate să fie?
Are-un ochi şi, ca să vadă, trebuie închis să-l ţie.
Şi atunci vede Pământul şi pe-o parte şi pe alta,
Însoţeşte-mă, Ochilă, să m-ajuţi, dacă eşti gata!

Am găsit şi vânătorul ce prinde păsări cu mâna,
Ori lăţit cât tot Pământul, ori lungit de-atinge Luna,
Tu eşti Păsări-Lăţi-Lungilă, parcă n-ai urmă de os,
Împăratul Roş ne-aşteaptă, iar tu mi-i fi de folos.
(2011)

În ochii tăi

În ochii tăi frumoşi parcă se face seară,
În ochii tăi senini vin umbre să mă doară,
În ochii tăi cu vise s-au prins şi ale mele,
Apusul a întins întunecimi în ele.

Din ochii tăi lumina n-are să-mi mai răsară,
La colţul gurii tale surâsul îmi coboară
Şi se încheagă aspră atâta nemişcare
Şi îmi scufundă chipul în noaptea cea mai mare.

În ochii tăi cu noapte abia mă mai zăresc,
O umbră printre umbre care dispar firesc
Când mi-ai uitat de nume şi ţi-am uitat de tot,
Când nu mai ştiu lumina şi visul nu-l mai pot.
(2011)

O iarnă pe care n-o aştept

Iubesc cu patimă toamna aprinsă,
Lumina ei de flăcări în păduri,
Aerul umed, pământul jilav, norii suri,
Haina de frunze sub paşi întinsă,
Ploi nesfârşite,
De vânt despletite,
Neguri stăpâne pe zori,
Cerul plângând pe aripi de cocori.

Mi-a fost secetă şi întuneric; întâi prea fierbinte
şi-apoi mi-a fost de îngheţ,
Toamna aceasta m-a minţit fără cuvinte
Şi s-a sfârşit înainte să-mi fie de preţ.

Vine o iarnă pe care n-o aştept,
Sau poate-i deja pe la poartă,
Ştiu că ar fi înţelept
S-o primesc şi pe ea pe-a timpului hartă…
Cu geruri, cu viscol, cu ameţite ninsori,
Argintul împletit pe ramuri şi fiori
De gheaţă prin suflet şi uimită încântare
Când atât de frumos natura îşi moare.
(2011)

Era devreme

Era devreme şi nu puteai să ştii
Şi n-aveai cum nici înţelept să fii,
Că nu-ţi era aproape decât o singură măsură
Pe care-o apărai cu inima ta pură,
Era măsura visului aprins
Şi-a idealului întins în necuprins.

Era devreme şi iubeai frumos,
Iubirea îţi intrase în suflet pân'la os
Şi îţi făcuse inima să cânte
Acorduri necântate înainte,
O muzică iubită şi de zei
Din note ce scriau numele Ei.

Era devreme şi erai erou,
Fără să înţelegi ai inventat din nou
Pe Făt-Frumos ce-l ucidea pe zmeu,
Pe cavalerul dârz, cu inimă de leu,
Pe cel care a încercat fără vreo ezitare
Aripa să-şi întindă şi să zboare.

Era devreme... şi-i la fel şi-acum
Când ţi-ai tocit pantofii şi tălpile pe drum.
(2011)

Printre ramuri de tăcere

Printre ramuri de tăcere
Trec silabe efemere
Şi se scutură pe rând
Din cuvinte câte-un gând,
Se încheagă în văzduh
Vorbele adânci de duh
Şi închipuie un nor
Alb, pufos, strălucitor,
Apoi norul se destramă
Şi îşi ninge floarea calmă
Peste ramuri şi mai dese,
Peste gânduri neculese.
(2011)

Dicţionar

Mi-am numărat cuvintele aseară
Mi se părea c-or să dispară
Vreo câteva mai vechi ce se temeau
Că le-am uitat şi că nu le mai vreau;
Şi unele mai noi care-au crezut
Că, nebăgate-n seamă, s-au pierdut
Prin colţuri neatinse de lumină
Şi se codeau: să plece ori să vină.

Le-am aranjat apoi în ordine perfectă
Ca într-un dicţionar cu viaţa pe copertă
Şi am găsit la fiecare sensul potrivit
Cu întâmplarea din care s-a ivit,
Iar celor ce s-au repetat mai des
Mai multe înţelesuri le-am ales
Şi nu mai ştiu nici eu să descâlcesc
Povestea lor şi cursul ei firesc.

Acum, dacă am terminat de explicat,
Mă tem că dicţionarul meu e complicat
Şi-ar trebui tradus măcar în limbile străine
Vorbite de cei care trec pe lângă mine.
(2011)

Un strop de fericire mereu la purtător

De ce să-mi ţin în palma altcuiva speranţa?
De ce să las un gând străin să-mi stăpânească viaţa?
De ce s-aştept de firmitura mea de împlinire
O altă inimă, când vrea, să-mi dea de ştire?
De ce să îmi ridic palate din cărămizi de suflet
Punând la temelie frânturi dintr-un alt cuget?
Dacă acestea toate s-ar dovedi firave
Ce ar rămâne-n urmă ar fi triste epave
Şi clipe risipite aiurea în furtună
Închipuind şiraguri întinse de minciună.

N-am fost şi nici nu sunt destul de înţeleaptă,
Le-am încercat pe toate, crezând că-i calea dreaptă.
Mi-a fost odată rău şi altădată bine,
Iluzii ce îmbată acum sunt mai puţine,
Dar într-un colţ de suflet pe care-l ştiu doar eu
Am s-o păzesc atent şi-am s-o păstrez mereu,
De are să mă prindă vreodată înc-un dor
Un strop de fericire să am la purtător.
(2011)

Am scos de la naftalină pentru provocarea de luni.

Fluturi de stele

Nu-mi place frigul, dar astăzi vreau puţină iarnă,
Ca de pe frunte să îmi cearnă
Fluturi de rouă,
Fluturi de stele,
Şi să-i aştearnă
Ca pe o perspectivă nouă
Pe toate câmpurile mele.
(2011)

Prea deplină tăcere

Câteodată se face înăuntru pustiu,
Câteodată, când caut, s-ar putea să nu fiu,
Câteodată nu e mai nimic de găsit,
Iubirile toate demult au murit,
Dar de-o vreme nici să mă doară nu ştiu,
Aş vrea să mai am un cuvânt încă viu.

Dacă smulg o iubire cu totul din mine,
Dacă în urmă îmi rămân mai puţine
Pe ramuri de suflet frunze de dor,
Dacă şi-acelea întristate mai mor
Prin neguri în zile de toamnă blajine
Şi rănile scad şi deprind să se-aline,

După durere şi zbucium apoi se întâmplă
Să ningă pe suflet şi puţin pe la tâmplă,
Şi poate că e prea deplină tăcere
Când, mută, nici inima nimic nu mai cere.
(2011)

Întâmplare de Crăciun

Era femeie, era mamă... ca miliarde de femei,
Povara dragostei purta şi nu-i erau umerii grei,
Cu fruntea sus, cu ochii blânzi, când mai senină şi când tristă
Povara dragostei purta, fără să creadă că există.

Îşi săruta dulce copiii de dimineaţă şi pleca
Spunându-şi ei şi lor povestea în care lupul rău murea.
Se întorcea după amiază mai obosită, dar zâmbind
Şi-n loc de cheie descuia inima lor cu un colind.

Era o seară înstelată, şi prin copaci, şi sus în cer,
Era fierbinte dor în inimi şi nu simţeai c-afară-i ger.
În casă mirosea a brad, a cozonac şi-a portocale
Şi o durea puţin mijlocul, dar nu-i era de-aceea jale.

Umblând tiptil şi pe furiş împodobise bradul 'nalt
Având în suflet bucuria copilului nevinovat
Şi-n ramuri dese încâlcise lacrima trecerii prin lume
Căci an de an bradul acesta venea la ea anume.

Când scutura de praf trecutul şi-l prefăcea-n lumină
Vedea Crăciunul de demult şi se simţea regină.
In fiecare glob lucea o altă amintire vie
Şi-n astă seară hotărâse încă un glob să-l scrie.

Doar că-n povestea de acum comori sclipeau mai tare:
Un prinţ de-un an şi şase luni şi sora lui mai mare.
Şi tot tiptil şi pe furiş îngrămădise într-un sac
Daruri alese să le fie copiilor pe plac.

În timp ce pruncul mic plângea că nu-şi găsea mămica
Şi sora lui îl alina şi-i alungase frica,
Şi-a pus mustăţi şi barbă albă şi haina roşie cu glugă
Care-o-ncurca puţin la mers, că îi era prea lungă.

În clinchete de clopoţel, cântând cu glasul îngroşat
Colinda Moşului venit din nordul alb şi îngheţat
Şi-a luat în braţe băieţelul; el s-a oprit din plâns
Căci nu ştiu cum a înţeles că mama-l ţine strâns.

Apoi glumind şi cu blândeţe a îndemnat-o pe fetiţă
Să îi recite poezia, cea de la grădiniţă,
Dar din greşeală i-a scăpat o notă mai înaltă
În hohotul adânc de râs ce-l ştie lumea toată.

Fetiţa s-a mirat puţin cu ochii mari, căprui
Dar glasul ei n-a încetat să-i spună Moşului
Despre flori dalbe ce curgeau de-o vreme la fereastră
Şi aşterneau covor ţesut de iarna cea măiastră.

Moşul a înghiţit un nod şi a ascuns în palmă
O lacrimă ce-ar fi părut un nor în seara calmă.
Iar când băiatul năzdrăvan a tras încet de barbă
În mare taină l-a rugat răbdare-un pic să aibă.

Apoi s-a ridicat cu greu uitând sacul deschis,
Iar când mămica s-a întors era ca într-un vis:
Lumini clipeau, iar dedesubt lucrau mânuţe curioase,
Din daruri creşteau bucurii pe feţele frumoase.

Fetiţa ei cu un surâs a întrebat sfios
"A fost acela Moş Crăciun, ori te-ai făcut tu Moş?"
N-a fost prea greu să o convingă căci ea voia să creadă
Că şi la anul va veni Moşul cel Bun s-o vadă.

În bradul verde străluceşte încă un glob de-atunci
Şi-n el s-au prins zâmbete calde şi bucurii de prunci.
Dar Moş Crăciun va-ntârzia venind mai către zi
Prin vise unde e stăpân cuvântul a iubi.
(2011)

Înscrisă la concursul Nopţi magice în miez de iarnă

Foi

E-un veac sărac acesta-n care
Din plopii cei fără de soţ mai moare
Câte un ram sau câte un copac întreg şi-un lemn
Întins pe jos rămâne din trunchiul drept şi demn.

Mă rog de tine, lume, nu-l arde şi nu-l lăsa să putrezească
Şi miezul lui fă-l carte ce-n vorbe să-nfrunzească!
Atins cândva cu har şi poezie,
Ar trebui sfârşitul tot literă să-i fie.

Şi de-or muri din ramuri, şi de-or muri alţi plopi,
De n-ar avea de unde să-şi plângă toamna stropi
De frunze răscolite atunci vom plânge noi,
Ne-or răscoli cu rime foşnind acele foi.
(2011)

Căderea din toamnă

Căderea din toamnă din crengi cu rugină,
din inima plină prea mult de sfârşit
e ca să transforme imposibila vină
din flacără vie în scrum liniştit.

E zbor pe miresme de jilavă humă
cu aripi ce dor şi se zbat fără rost
făcute din frunze căzute în glumă
din inima mea care parcă a fost.

Căderea-i plutire pe-o urmă de vânt
căderea din ramuri, căderea din mine
mă scutur în flăcări de pe ram în cuvânt,
mă sting mai apoi în ploi reci şi străine.
(2011)