Pacea uitării

De ce atâtea aripi îmi zboară prin gânduri,
Prin aprige vânturi?
De ce atâtea furtuni dezlănţuite
Se leagă din vorbe mereu nerostite?
De ce nu-i linişte, nu-i pace în marea
Prin care-ntâmplarea-mi deschide cărarea?
De ce niciodată nu-i seara lină
Şi umbre mă bântuie făr’de lumină?
De ce se înlănţuie şi frunze, şi ploi
Şi cioburi de soare se-opresc în noroi?
De ce nu mi-e dată, măcar pentru-o clipă,
Pacea uitării, de care risipă
Fac minţile simple şi suflete seci?
Pacea uitării n-oi şti-o în veci.
(2001)

La izvoare

Vino pe malul apei despletite
Unde se-aşază încâlcite
Răchite şi sălcii curgătoare.
Vino pe malul apei, la izvoare.

Priveşte prin frunze la aurul zării
Şi lasă lumina să-i sune visării
Cântarea din aripi de păsări înalte,
Când umeri de aburi vin să ne salte

Spre lumea din care, uituci, am plecat.
Hotare de zgură ne-au încercănat,
Cenuşa şi praful sunt grele zăvoare.
Vino pe maluri de sat, la izvoare.
(2001)

Nisip

În aurul zării,
La marginea mării,
Aripi ascuţite
Ca nişte cuţite,
Catarge înalte,
Priviri sfâşiate,
Zgomot de spumă,
Scoici ca o urmă,
Melci cu ursite,
Ţiganci despletite,
Culori ţipatoare
Aprinse de soare,
Nisipul ca stare
Lipit pe picioare.
(2001)

Izbânda

Noi nu mai suntem copii,
Încet, ne depărtăm de cei vii
Şi semănăm cu umbra nemişcată
A celor trecuţi într-o lume uitată.

Unde-am lăsat florile şi lumina din zori?
De când nu mai ştim să zburăm peste nori?
Unde-a plecat ciocârlia nebună,
Cântându-i iubirii? În care furtună?

Noi nu mai suntem copii,
Uităm, tot mai des, să fim vii,
Drumul devine povară pe trupul secat
De apele care l-au învolburat.

Inimi de piatră, cochilii de melci,
Şi broaşte ţestoase pe suflete seci,
Zidiri reci de stâncă ne-au împrejmuit,
Nicicând să nu treacă vreun zâmbet tihnit.

Noi nu mai suntem copii,
Uşor am deprins să fim doar stafii,
Doar umbre de simţuri şi umbre de gând.
Şi, dacă-s mai multe, ce bine se-ascund!

Actori fără scenă, viaţa e-un rol,
Ni-i jenă de-apare sufletul gol,
Dezvelindu-se clar din ceaţă şi nor.
Şi-atunci alungăm sentimentu-n decor!

Noi nu mai suntem copii,
Deghizaţi în tipare strâmbe, saşii,
Nu mai ştim ce e bine şi ce e frumos,
Am uitat de tot zborul şi mergem pe jos.
În lumea aceasta, de iubire flămândă,
Ne ducem pedeapsa şi-o credem izbândă.
(2001)

Cu altă femeie

Cu altă femeie
Te-ai plimbat pe Marea Egee
Într-o seară.
Cânta o chitară
Din altă eră
Efemeră.

Era o bizantină frumoasă
Ca o împărăteasă.
Ochii ei negri visau în noapte
Stoluri de şoapte.

«De pe pleoape, umbre prelungi
Să îmi alungi»,
Îţi spunea
Şi glasu-i de mătase se făcea.
«Ca o liana pe suflet să te înfăşori,
Să nu mai fie nori,
Şi-apoi să vina
O lumină
Divină.»

Cu altă femeie
Te-ai plimbat pe Marea Egee
Într-o seară.
Cânta o chitară
Din altă eră
Efemeră.
(2001)

Vulpea

Mă cunoaşteţi, nu-i aşa?
Sunt vulpiţa cea roşcata
Despre care se spunea
Că ar fi cea mai şireată.

Şi să ştiţi că n-au minţit,
Căci, ca mine, hoaţă, nu-i;
Coteţul, eu l-am golit
De cocoşi, găini şi pui.

“De-aia n-are ursul coadă.”
Zice un proverb bătrân;
La baltă s-a dus, odată,
După peşte-acest jupân.

Că tot eu l-am invăţat
Din coadă să-şi facă nada;
Gheaţa-ndată l-a-ncleştat
Ori i-au mâncat peştii coada?

Mi-am dorit, iarăşi, s-ascult
Al corbului cânt delicat;
Şi n-a croncănit prea mult.
Caşcavalul?! L-am mâncat!

Şi-altele se povesteau
Despre mine, cea şireată,
Dar, c-atâţia minte n-au,
De ce-aş fi eu vinovată?
(2001)