Împărăţia

"The Kingdom" de Andrei Timofte (traducere)

Departe, peste mări şi ţări s-a ridicat,
întinsă şi semeaţă, o împărăţie,
unde sălăşluiau cu fală şi mândrie
doar cei ce-aveau sorginte la palat,

un loc în care bogăţii se înmulţeau
ca-n basm, cum n-a fost niciodată,
un loc fără tristeţe, lacrimă ori pată,
în care prinţi veneau pe lume şi creşteau.

O copiliţă dulce cu un zâmbet mare,
sosind la porţi într-o rochiţă stacojie,
mirată, taina locului ar fi voit s-o ştie,
şi taina lumii-ntregi, din zare până-n zare.

Nu bănuia ce jertfe şi nici câte strădanii
această lume-i cere ca să-i facă parte.
Ea învăţase tot ce-i scris în carte,
dar cum sfărâmi zăgazuri i-or arăta doar anii.

Şi a răzbit în viaţă cum nu mulţi au răzbit.
A prins un vis în braţe şi-a fost pe totdeauna.
Nu i s-au descâlcit cărările întruna
ca-n ziua când la porţi un tânăr a sosit,

un cavaler, pe umeri purtând armuri de fier,
încrezator, puternic şi mândru, cu virtute.
"Un nou venit, acesta... E-aicea ca s-ajute,
dar ne pândesc primejdii... e-un aspru caracter."

Tânăr, şi plin de viaţă, şi nevinovat -
aşa şi-l amintea din fragedă pruncie.
Cine pe lume-ar fi putut să ştie
ce căi spre viitor destinul le-a creat?

"Preabunule domn, oare-ai păţit ceva?"
"Sigur că nu. Doar că m-am rătăcit.
Am fost chemat la curte şi-ar fi trebuit
ca pân-acum să fi ajuns deja.

Dar te salut, domniţă... chiar şi-aşa."

Trecut-au zile, săptămâni şi luni
făr-un cuvânt, fără să se zărească.
Împărăţia continua să crească.
Vremea purta când soare, când furtuni.

Apoi l-a întâlnit din întâmplare.
Precum un leu în cuşcă alerga pierdut,
pe faţă i se desenase-un strigăt mut,
plin de mânie, teamă, disperare.

"Preabunule domn, oare-ai păţit ceva?"
"Sigur că nu! Sunt, doar, un cavaler! "
şi se-arăta neînfricat, cu inima de fier.
Ea, dincolo de mască, sufletu-i iscodea.

"Să nu mă minţi... pe mine, din toţi din viaţa ta!
Pari dârz şi fără teamă, cu inima de stei,
dar eşti copilul de-altădat' în ochii mei...
Aşa că zi-mi ce ai pe suflet şi poate-oi ajuta..."

"De fapt..." şi-apoi povestea se rostogolea...

Ea l-a privit c-un zâmbet agăţat de gene.
"Îmi pare că te temi să te arunci în joc 
şi să-ţi câştigi dreptatea şi dramul de noroc,
sau poate că îţi e lehamite ori lene...
Să crezi în tine şi-n izbânda ta, curtene!"

El sfatul i-a urmat şi, cu mirare,
şi-a regăsit cărarea împlinindu-şi soarta
şi, întregindu-se pe sine, a descuiat şi poarta
spre libertatea inimii şi-a minţii către zare.

Într-altă zi, după ce un oştean
de stirpe îndoielnică trecuse prin grădină,
sfioasă, ruşinată şi în ochi cu vină,
domniţa tresări zărindu-l pe curtean.

"Ţi-e sufletul deschisă carte-n faţa mea.
Încerci să fii puternică, şi sinceră, şi dreaptă,
dar văd copilul de-altădat' cum, speriat, aşteaptă 
o mână de-ajutor. Mi-i spune jalea ta?"

"Să vezi..." şi-apoi povestea se rostogolea...

"Domniţă, nu ai minte..." îi zice el cu frică
de-a nu-i stârni mânia cu vorbele-i tăioase,
"Ţi-am scris cândva poeme cu rime-armonioase...
Mai mult de-atât, eu nu mai spun nimică..."

Secrete-ncredinţate şi griji împărtăşite
când nenorocul i-a adunat la sfat,
cum piatră peste piatră ridică un palat,
au zămislit o prietenie din cele neclintite.

Îngemănate minţi şi suflete pereche,
calea împărăţia le-o adună, le-o desparte,
Ei tot copiii de-altădat' sunt şi, din toate,
sub vremuri i-a păzit o prietenie veche.
(tradusă în 2017)

Visul şi răzbunarea Penelopei

Anacondeiere după Matilda

Se apropie de mine (drumu-i i-e deschis de-un paj)
cu pas mândru, trupul zvelt, ochi adânci. Are-n siaj
un alai de dansatoare tropotind în sarabandă,
cu sâni goi sub şal din voaluri şi mascaţi cu o ghirlandă,
evantaie sul în stânga, când cu dreapta, graţios,
îşi alintă mijlocelul subţirel şi mlădios.
Se opreşte-n loc şi ele râd şi îşi aruncă şaluri.
Împrejurul lui se-aştern coloratele lor voaluri.
Streaşină îşi face mâna peste ochi întunecaţi
şi se uită prin mulţimea de femei şi de bărbaţi
către mine. În privire i se-aprind văpăi de dor.
Eu mă-ncing... cu o centură şi-abia pot să nu îi zbor
între braţele lui tandre care ştiu să mă cuprindă,
să mă ţină strâns la piept lângă inima lui blândă.
E Ulise sau îmi pare? Cine e acest bărbat
care are chipu-i drag şi îmi intră în palat?
Cred că-i sol din altă lume unde cei la fel cu el
proslăvesc iubirea, viaţa, nu războiul cel mişel
şi nu-şi lasă-nsingurate soaţe şi amante-acasă,
scoarţe aspre, fără capăt, ani, la stative să ţeasă
când nu pun carne de miel la sărat în putini vechi
sau când nu prăjesc scovergi, ca să le mai joace-un renghi
unor peţitori tehui ce nesăbuit socot
că au şanse să se-nfrupte... Dar s-au lins demult pe bot.

Dar se-aude iarăşi goarna care cheamă la război
şi deschid nelămurită ochi încercănaţi şi goi.
Ba-i cocoşul care iar m-a trezit mult înainte
ca visul să se sfârşescă aşa cum mi-am pus în minte.
Am tot dreptul să îl tai, să-i adun penele sul,
chiar pe cele de la coadă care îl făceau fudul,
şi să le arunc în foc, să văd cum le răsuceşte
ca pe nişte uscături de scovergi - gospodăreşte!
Iar din carnea lui aţoasă voi găti un borş cu şal
de verdeţuri opărite-n sarabanda unui bal
de bulbuci şi de bulboane cu siaj puţin sărat,
după gust, aşa cum mama-n tinereţe m-a-nvăţat.
Eu socot cu chibzuinţă c-are să fie gustos,
chiar de l-oi face bogat şi-o ieşi un pic mai gros,
că n-am să respect ce spune cartea cu scoarţe de piele
ţinută în mâna stângă, toată plină de inele,
în vreme ce-n mâna dreaptă spânzur lingura de lemn
şi ba o învârt în oală, ba o pun la carte semn.
Oi mânca şi-oi adormi sătulă şi îmbuibată
şi-oi uita de stative şi de carnea cea sărată.
Ploaia îmi va răpăi peste streaşină şi,-n vis,
iar am să primesc un sol din tărâmul interzis
în care bărbaţi cuminţi proslăvesc iubirea, viaţa,
nu războiul cel mişel. Iar apoi, când dimineaţa
se va strecura-n ferestre printre voaluri de mătasă
şi Ulise va intra cu alaiul lui în casă,
întunericul privirii-i se va-nvăpăia de dor.
Eu am să mă-ncing şi-ndată într-un suflet am să zbor
între braţele lui tandre care ştiu să mă cuprindă,
să mă ţină strâns la piept lângă inima lui blândă.
Nici războiul, nici cocoşul nu vor mai suna din goarnă,
iar eu am să mă trezesc doar şi numai dintr-o toană.
(2015)

Grădina cu vise şi visuri - aici

S-a pierdut o clipă de când...

S-a pierdut o clipă de când
îl privesc cum se duce...
Şi-ar fi venit,
dar nu l-am mai chemat
pentru c-am ales să fie
acolo ce-o fi.
Zborul înalt şi tăcerea
nu fac loc noaptea-n vis
unui seism de virtute
nepătrunsă de simţ
şi nu tăgăduiesc şovăiala.
Apa mi-a amintit să uit
şi nisipul cu rouă şi ploaie,
cu ceţuri şi neguri,
nori şi bigben - că mai sunt.*

Ca să fiu
rabd ca ochii minţii să-şi ascundă
clarul diurn într-un orizont fără soare,
iar visurile să-mi fie stele şi lună
captive în întuneric.
Frigul mă ocoleşte pe la margini de univers
fiindcă pe aici, printre cuvinte,
gândul se umple de emoţie
şi se aprinde spontan.
Cuibul a ars într-un incendiu trecut;
nu-mi pun cenuşă în cap,
ci linişte, preţioasă linişte...
(2015)

* după adicherish

Jurnal

Tu când ţi-ai ascultat ultima dată
gânduri ce ţi se strecurau în clipă,
când le-ai întins - o pană în aripă -
ori în creion le-ai pus pe inima-ţi mirată?
Când ai făcut din ele poartă pentru suflet,
cuvântului să-i dea însemnătate,
să fugi prin ele de singurătate
sau să le-aduni ca pe comori în sipet?

Trăieşte clipa ca şi cum ţi-e viaţa
cât e lumina între răsărit şi-apus.
Nu se-mblânzeşte timpul şi-i veşnic nesupus.
Pentru pisică numai e înnodată  aţa.

Gândul de azi mi-e impregnat pe iris
ca într-o carte nerăsfoită încă
sau într-un vis acvatic c-o perlă, sus, pe-o stâncă -
un cuib unde-adunate emoţiile firii-s
într-un jurnal mereu neluat în seamă,
o jucărie lăsată la voia întâmplării,
chiar dacă l-am legat de marginile zării
c-o cureluşă firavă în loc de vamă.

Păstrez în coş un bibelou de preţ.
E amintirea tinereţii nebune, zvăpăiate
pe care o mai ştiu din pozele păstrate
de-un aparat ce-mi stă la gât cât sunt drumeţ
prin întâmplarea vieţii, cetate fără ziduri,
dar înţesată de porţi ce se deschid sau nu
Cele înţepenite nu sunt mereu tabu.
Cheie de n-am, o şurubelniţă prin riduri
lărgeşte ochiului cărare spre departe
şi pasul îi urmează descoperind o şansă,
schimbare în destin sau numai ansă
în darul timpului pe fila mea de carte.
(2015)

Anacondeiere după Ruxandra Ioniţă cu un gând adunat de la Adriana Tîrnoveanu. Aceeaşi duzină de cuvinte în alte pagini de jurnal găsiţi la Eddie.

Monstru?

Evantai

Un monstru tâmp cu capul chel,
C-un malaxor hulpav în loc de gură
Şi cu alambicate maţe în pântec subţirel
Se îndopa cu mârşăvie şi cu ură.

Le mesteca neîntrerupt, temeinic,
Le înghiţea oricât erau de-amare
Şi-ai fi crezut că se făcea tot mai nemernic
Cu cât i se umfla burta mai tare.

Dar pentru că le fărâma mărunt
Nici una în memorie nu i s-a tipărit
Căci un nimic părea oricare amănunt
Când gândul îi era un murmur asurzit.

Şi cum să nu-l priveşti cu duioşie,
Şi cum să nu doreşti aievea să trăiască
Un monstru lacom care ţine sub chelie
Atâta răutate câtă naşte firea omenească?

Oricât de inestetic şi de monstruos,
De-ar acorda o asistenţă dezinteresată,
Ni s-ar desface curcubeu în evantai frumos
De sentimente nobile şi dragoste curată.

Măscărici

(după psi)

Un măscărici ce nu părea să ţină
Capul plecat şi fruntea în ruină,
Cu un surâs pictat între urechi
Şi cu tichie cu canafi perechi,
Avea adeseori nimic scris în privire,
Ca monstru tâmp, zălud, fără simţire.

Un evantai de false sentimente
Plecate de la el păreau să se reflecte
În ochii ce-l priveau, poate, de-acum cu milă
Şi îşi nega singurătatea lui umilă,
De când şi asistenta l-a lăsat fiindcă a simţit
Că inima i-e stearpă şi gândul amorţit.

Paiete triste i-atârnau pe haină
În chip de praf de stele, cum credea în taină,
Cu un baston de mareşal şi nasturi de spoială,
Lacrima desenată, cu totul ireală,
Alambicate decoraţii pe haina peticită,
Era mai mult carton şi recuzită.

Credea că-i poate păcăli cu mârşăvie
Şi că îl admirau cu drag şi duioşie.
Îl năuceau cu murmur, râs şi voie bună,
Spera că-n glorie cândva are s-apună,
Fără să îşi închipuie că toată-acea mulţime
Cu drag de glume potrivite-n rime
N-avea memorie, ci malaxor cu care
Scuipa secunda lui în nepăsare, în uitare.
(2012)

Au descâlcit duzina şi au pregătit surprize: almanahe, jora, tibi, Vero, tibi2, psi, Scorpio, Dictatura justiţiei, Irealia, Virusverbalis, dordefemeie, Dragoş

Nunta mută (o mie de ani)

după psi
(traducere din proză în poezie în interpretare proprie)

Fecioară despletită cu părul de argint
În valuri care-i curg pe umeri spre pământ
Şi mătură cu ele veşnicia şi-o adună,
S-o prindă printre valuri cu pace, cu furtună,
Când s-a născut întâi, s-a prăvălit pe ape
Şi a căzut – cascade – de miez tot mai aproape,
Apoi fecioară zveltă şi mândră a crescut
Cu trupul mlădios şi prefăcut în lut,
Şi frământat de doruri, şi închizând ispite
În lut uscat de arşiţi mereu neistovite.
La prânz, când să se coacă, s-a preschimbat în zbor,
În aripă de înger, în lacrimă de nor
Şi s-a predat deplin în zarea unui vis
De care toată lumea ştia că-i interzis.
Şi când s-a prăvălit în vis, a doua oară,
Lumea se pregătea din neguri să răsară,
Căci visul cel închis între zăbrele reci
S-a împlinit cu ea, eliberat pe veci.
Având tumult de ape în suflet de pământ,
Cu gândul făcut zbor netulburat de vânt,
Când s-a unit cu visul s-a scris o altă cale
Şi viitorul curge, mai bun, pe altă vale…

De-ar fi în lume visători destui,
Cu sete de înalt, la fel de nesătui,
Nu s-ar promite fericire pentru ani o mie,
Dar am avea din ea cu toţii o felie.
(2012)

Am scris poezia aceasta încercând să-mi lămuresc o frumoasă şi plină de har poveste scrisă de psi.