S-a stins iubirea

S-a stins cândva iubirea, sub greaua timpului risipă,
învinsă-a fost de mine sau, poate, de o clipă,
în urmă n-a lăsat nici pace, nici durere,
ci doar pustiu şi umbră. Oare a fost părere,

un vis din altă lume, închisă în mister,
în care păsări albe se-avântă către cer
cu aripi despletite de nori pufoşi, uşori,
când dorul e poruncă şi gândul plin de flori?

Privirile-s uscate şi vorbele sunt seci,
în calea-mi istovită când, fără vrajă, treci;
S-a stins cândva iubirea, de parcă n-ar fi fost
şi n-a rămas speranţă, şi toate-s fără rost.
(2000)

Amănunte

Ar trebui să poarte genul masculin,
gloria lumii este visul lor,
cu trudă multă şi cu-atâta chin
o caută mereu, mereu o vor.

De câte ori aţi auzit
numele ei răsunător
rostit de buze de femei
mereu pierdute-ntr-un decor
în care blând s-au împletit
copii frumoşi, poveşti cu zmei,
parfum de flori şi de dulceaţă
cântec duios şi somn uşor
şi un alint de dimineaţă?
De câte ori aţi auzit?

Femeia ştie să dezvăluie comori,
le şlefuieşte cu migală,
din mici detalii încropeşte flori
şi le ascunde, câteodată, din sfială.

Nu-i loc şi pentru glorie aici,
femeia, precum apele curgând din munte,
nu se împrăştie în lucruri mici
ci se adună plin din amănunte.
(2000)

Câte puţin

Nu mă tem de oamenii aceia albi,
albi pe dinăuntru şi albi pe dinafară,
nu mă tem de spitale,
îmi sunt la fel de cunoscute
ca şi casa în care locuiesc.

Nu mă tem de suferinţa
din fiece pat de spital,
câte puţin din ea port cu mine
spre casă în fiecare zi.

Nu mă tem de speranţa
din fiecare privire îndurerată,
un gând bun face uneori
mai mult decât o farmacie.

Nu mă tem de moarte,
în fiecare zi mor câte puţin pentru mine
şi pentru ceilalţi câte puţin.
(2000)

Sunt o femeie fericită!

Aş vrea cu sete să pot spune:
"Sunt o femeie fericită!",
dar câte vin să se adune
din greaua gândului ispită!...

Ies din trecut ca dintr-o ceaţă
neterminatele iubiri
şi, de-aş avea o nouă dimineaţă,
le-aş încărca din nou cu trandafiri.

Din vrejul meu cel pământesc
vârtej de doruri împletite
alungă pacea şi-ncâlcesc
tiparul vieţii hărăzite.

Dar timpul înţelept ne stăpâneşte
şi-aşează printre întrebări în drum
dragostea lină care creşte
seminţele ce se trezesc acum.
(2000)

Lasă-mi trecutul!

Nu-mi cere să dezbrac aducerile-aminte
Când vin în casa ta cea nouă,
Să las la poartă sute de cuvinte,
Să intru pură ca un strop de rouă.

Lasă-mi trecutul! Haina mea uzată
Nu-i o povară grea pe trupul meu...
Pe ea sunt semne despre cum, odată,
S-a întâmplat s-ajung şi să fiu eu.

Aşteaptă-n linişte să-mi odihnesc
Zbuciumul vechi şi-alte nelinişti
Şi-apoi, întoarsă-n raiul pământesc,
Să vin cu tine peste mirişti.

Întreagă dacă sunt, pot fi frumoasă
Şi pot fi bună lângă tine;
Din tot ce am trăit pe noi se lasă
Blândeţea faptei care vine.
(2000)

Pacea din singurătate

E iarnă sus, în munte, la cabană,
E viscol, vânturi albe grele
Se-apleacă pe ninsori cu tot cu ele
Şi fulgeră în suflete o rană.

Peste un ceas noaptea cea oarbă
Se-aşterne de fantasme plină,
Umbre uitate de lumină
Ce în trecut vor să mă soarbă.

În întunericul adânc răsare luna,
Vântul se domoleşte cu mirare
Şi liniştea e-o nouă arătare
Pe muntele bătrân dintotdeauna.

Ascult tăcerea cu un fel de teamă,
Singurătatea las să mă cuprindă,
Ies cu paltonul până-n tindă
Şi toate par că vor să doarmă.

Aduc în minte tot ce altădată
N-am avut timp să mai măsor
Şi-acum îmi pare că-i uşor
Să regăsesc şi pacea toată.

Mâine voi coborî din munte-n viaţă,
Voi rătăci iar prin mulţime,
Singurătatea-n adâncime
Pierdută fi-va dimineaţă.

Mă voi amesteca printre destine
Şi ele vor lega destinul meu,
Voi căuta un drum şi-un loc mereu,
Când viaţa-n amănunte mi se ţine.

Dar intr-o noapte viforoasă poate,
Nesomnul când mă va veghea,
O umbră va reînvia:
E pacea din singurătate.
(2000)

Oglinda

Adună, din cioburi, oglinda cea veche
În care-am privit la un suflet pereche,
Lipeşte bucăţile, iar, împreună
Şi poate vom sta într-o zare mai bună.

Adună, din cioburi, oglinda stricată,
Încearcă să pui, din nou, laolaltă
Cuvintele mele şi liniştea ta
Şi vezi dac-apare iubirea în ea.

Adună, din cioburi, oglinda de-argint
Şi scutură praful din fiece gând,
Fă iarăşi lumină pe apele ei
Şi-aprinde din inimă un roi de scântei.

Imaginea, astăzi, e frântă în mii,
Nu mai găsim ce-am avut. Eram vii.
Somnul adânc ne-a cuprins şi-am uitat
Şi-apoi am pierdut şi tot ce-am visat.
(2000)

Duşman îmi sunt

Duşman îmi sunt când gândul ispitelor se pleacă
Şi-ncrâncenat de vremea ce-mi pare prea săracă
Aleargă căutând o noua desfătare
Acolo unde îngăduinţă n-are.

Zăgazuri ‘nalte, în drum dacă-mi sunt date,
Vâltoarea vieţii mele le spulberă pe toate ;
Hotare din afară, impuse de-alte vreri,
Ştiu să le fac s-ajungă doar palide păreri.

Dar când din mine urcă, neîmblânzit, un cânt,
Nu pot sa-nfrâng iubirea, să fiu tot nu sunt.
Şi-oriunde m-aş întoarce găsesc durerea seacă;
Duşman îmi sunt când gândul ispitelor se pleacă.
(2000)

Livadă

Ne-am fi împărtăşit din taina caiselor
Cu parfumul viselor,
Cu gustul dulce şi drag,
Când ni le dăruiam peste prag.

Dar vara care ne-a copt pe noi
Nu ne-a adus fire de ploi
Şi ne-a lasat secetei pradă,
Să ne usuce caisele în livadă.
(2000)

Dragi mi-s toate

“Să nu laşi speranţa şi dragostea să moară”,
Am scris, cândva, pe-o pagină-ntr-o doară
Şi-acum, privind spre toate câte-au fost,
Mă-ncredinţez că au, adânc, un rost.

Speranţa şi iubirea, când pe-aripi mă poartă,
În zboruri albe, fără nori şi ceaţă,
E dansul vieţii dintr-o dimineaţă
În care se deschide, ca-ntr-un vis, o soartă.

Din negură, din dragoste, din ură,
Din toate câte-un pic, răsare-n urmă
Durerea, crâncenă măsură
A tot ce-ncepe şi apoi se curmă.

Şi mă întreb: ce-aş fi fără durere?
Un suflet sterp, un om fără putere…
De unde-aş aduna atâta forţă
De a spera şi de-a iubi precum o torţă?

Sunt ale mele, totdeauna, toate,
Iubire, şi durere, şi speranţă,
Nimeni nu mi le poate da deoparte,
Şi dragi mi-s toate, că au scris o viaţă.
(2000)

Viaţa mea

Viaţa mea-i dăruită cu noroc,
Scrisă pe-o pagină de foc,
Cu umbre, cu stele, cu nori,
Cu semne neînţelese uneori,
Urcând dinspre rugină
Către vâltoarea deplină
A gândului aprins
De flăcări de vis.

Vorba aceea se poate pierde,
Dacă nimeni n-o crede,
Şi-ar fi o tulburare adâncă.
Sufletul o fi de stâncă?
Mulţi au vrut să-l dezveţe de iubire
Şi-au vorbit în neştire.
Cine i-o fi ascultat ?
Auzul meu e ciudat;
Îi plac numai sunetele clare,
Venite dinspre soare,
Încărcate de bunătate,
Zidite ca o cetate.
(2000)

Odihna mării

În suflet, deseori, mi s-au zbătut
Ape, în zbucium furtunos,
Şi-am fost navigator temut,
Şi am iubit vâltoarea valului spumos;

Până-ntr-o zi când umărul tău bun
Mi-a stat sub tâmplă liniştit
Şi-am început avară să adun
Clipe de pace fără de sfârşit.

Atâta tihnă sufletu-mi cuprinde
Când te privesc dormind,uitat de rele!
Cu ape limpezi vrea să mă colinde
Odihna ne-ncercată-a mării mele.
(2000)

Ca fluturii

Ne-am strecurat ca fluturii prin vară,
Şi am cules nectar până spre seară,
Pe urmă am spus noapte bună şi-am mers la culcare,
Iar dimineaţă n-a mai fost soare.
(2000)

Descântec

Să-mi prinzi în păr bijuterii,
Fluturi cu cercuri argintii,
Să-mi pui pe umeri mantie strălucitoare
Încropită din raze de soare,
Să mă învălui în nori,
În jur să aduni aripi de cocori,
Să scrii, cu semne de lumină,
Începând de la rădăcină
Până la frunzele aburite,
Cântece, triluri neistovite.
Să nu mai stiu de sunt femeie
Sau vreo liană despletită
Ce se înalţă din curmeie
Într-o pădure de iubire nesfârşită.
(2000)

Spaimă

O umbră albastră de munte, terminându-se-n cer,
Privirile captive ce vor să se scufunde în nesfârşitul eter;
E-un dor de plecare sau, poate, e-o spaimă ce-ndeamnă la fugă;
Să laşi totul în urmă şi-ajuns pe culme, să fii ca o rugă,
Să cauţi nimicul sau să cuprinzi tot ce trăieşte,
Să fii ca un abur subţire, să simţi cum durerea te creşte,
Să ajungi aripă numai, sau să fii numai zbor;
E-o spaimă ce-ndeamnă la fugă sau, poate, de plecare e-un dor.
(2001)

Să te scufunzi în lumină

Eu nu sunt o amăgire, un vis, o himeră
Venită din altă eră
În care zboruri de cocori
Stârnesc în suflete sori.
Lumina mea-i adevărată
Şi mi se despleteşte toată
În jurul gândului curat
Din care m-am scuturat.

Haide să te scufunzi în lumină
De la rădăcină
Până la frunzele neînţelese,
Sălbatice şi dese.
Caută pacea dorului
Când aripa zborului
Mi-o las pe tine să vină.
Haide să te scufunzi în lumină.
(2000)

Album

Trăieşte şi acum, în mine,
Fata aceea care te-a iubit
Ca primavara-n care vine,
Prin vântul tandru, liniştit,
Miracolul din flori curate
Ce se ivesc înmiresmate,

În suflet şi acuma poartă
Iubirea risipită în trecut,
Şi ştie de durerea toată,
Şi-şi aminteşte şi cum s-a temut
De lacul verde-amăgitor
În care te-ai ascuns de dor.

Dar eu, cea care, peste vreme,
Am învăţat din ce-a fost ieri
Puterea de a nu mă teme
Şi am deprins… de nicăieri,
Şi nici nu ştiu prea bine când,
Să nu te mai iubesc visând,
De tot să nu te mai iubesc,
Eu te păstrez ca-ntr-un album,
În fata care-n mod firesc,
Trăieşte-n mine şi acum.
(2000)

Mi se pare că răspunde cerinţelor celei de a zecea ediţii Blog Power, având tema Impossible love, aleasă de liderul de opinie al ediţiei anterioare, Losty88

Nu aştept

Nu aştept de la nimeni nimic,
Stau dreaptă, până-n vârf, ca un spic,
Atunci când nu adie
Vântul prin umbrelele de păpădie.

Îmi sunt îndestulătoare
Stelele, luna şi-un soare
Ce-mi luminează-ntre tâmple
Şi fac gândurile să se întâmple.

Preaplin de iubire
Şi patimi amestecate-n neştire,
Flăcări de aur şi zgură
Îi sunt inimii măsură.

Neguri de la mulţi am primit,
Uneori câte-un surâs istovit;
O fărâmă de zare albastră
Mi s-a lipit de fereastră.

O pasăre cu o aripă din cer
Şi alta din mine mai sper,
Dar de la nimeni nu aştept nimic,
Stau dreaptă, până-n vârf, ca un spic.
(2000)

Altă lege

Ne-a adunat, o vreme, întâmplarea,
Am fost alături, fire de nisip,
Aduse de un val la ţărm din marea
În care ne-am pierdut după un timp.

Am cunoscut iuburea împreună,
Ne-am afundat în ea cu tot ce-am fost
Şi poate am visat o zână bună
Ce-a spus că unul fără altul n-avem rost.

Şi ne-am lăsat în stăpânirea firii,
Ne-am prins de suflete cârcei,
Ca, împletindu-se-ntre ei, iubirii
Să-i dea, pe veşnicie, un temei.

Şi a venit, apoi, o altă lege
Care, din calea noastra, a făcut
Două cărări să se dezlege,
Iar marea ne-a-nghiţit cu-al ei tumult.
(2000)

Unde te-ai dus?

Unde te-ai dus, pasăre cu aripi de nor?
Îţi trăgeai vlaga de la izvor
Şi zburai,
În mai,
Peste plai.

Acum ţi-ai pierdut zarea
Şi cutreieri cărarea.
Hai înc-o dată,
Săgeată,
Prin lumea toată.
(2000)

Cuvântul din această săptămână în jocul iscat de Irealia e "unde". Mi-a amintit de această poezie...