Cu palmele-am iubit

Eu n-am iubit cu trupul, cu inima, cu mintea.
Iubirea habar n-am unde-și avea sorgintea.
Eu am iubit mereu, aprins și pe-ndelete
cu palmele întinse s-alinte, să desfete.

Cu palmele-am iubit când frământam aluatul
din care am dospit pe urmă, cum nu-i altul,
un vis pentru lăstari, și-apoi i-am răsădit
în palmele crăpate de cât am tot iubit.

Și i-am hrănit cu palmele la rădăcini,
și-am smuls jur-împrejur cu ele spini
până când în coroana lor de stele și făclii
au dat din muguri aripi aurii.

Eu am iubit duios cu palme-nrourate
când am spălat cu ele de păcate
și de tristeți care atârnă greu pe zbor
aripi înfipte-adânc în cerul fără nor.
Le-aș fi ținut și cerul întins din zare-n zare,
dar cerul și-l întinde cum poate fiecare...

Și dacă depărtarea mi-o fura cu sete
din palme ce-am iubit aprins și pe-ndelete,
palmele mele n-or fi pustii vreodată,
ci-or aștepta, în ele păstrând iubirea toată.
Mi-s palmele-nvățate temeinic cu iubirea
de parcă numai asta le-a fost și li-i menirea.
(2018)

Acasa sufletului meu

"Acasa sufletului meu
e mângâierea ta din palmă,
privirea ta cu curcubeu
și adâncimi de mare calmă.

În ea vedeam ce-am fost și-mi pare
că am văzut și ce-am să fiu
cuprins de strașnică mirare
că-mi dai de rost pe mai târziu.

Mi-e dor de palma ta pe tâmplă.
În ea-mi țineai un pui de zbor
și cu o fluturare simplă
fereai din cale orice nor.

Mi-e dor să-mi fie iar acasă,
mi-e dor de șoapte și tăceri
când mă destramă și m-apasă
îmbrățișările de ieri.

Îmi vii în vis, te port în mine
și de aceea mai acut
te caut între ieri și mâine
și îmi lipsești cu-atât mai mult.

Mă voi întoarce-odată, poate,
și poate-ai să mă iei 'napoi
cu zbor, cu nor și cu păcate,
cu toate vechi și totuși noi.

Mă răscolesc adânc și cheamă
seducătorul tău mereu
și mângâierea ta din palmă -
acasa sufletului meu."

Înstrăinat și fără vatră,
pribeag prin ani necruțători,
cu chipul strâmb sculptat în piatră,
cu ploi, furtuni și sumbri nori

s-ar fi întors de ar ști drumul
și pasul de i-ar fi ușor,
dar tot ce i-a rămas e scrumul
și punți tăiate care dor.

Ea nu-l aude și nu-l cheamă,
el de un timp nu-i mai lipsește,
iar mângâierea ei din palmă
s-a scurs uitată printre dește.

Așa-s plecările de-acasă:
sunt pustiire și ruină,
pârjol de suflet care lasă
trecutul smuls din rădăcină.
(2018)

Fără rost

Sfârșită-i ața. Ursitoarea-i fără rost.
I s-a cerut demisia din post
fiindcă nu au îndrăznit s-o dea afară...
Chiar fără ață, dacă îi omoară?
Sau dacă le ursește pe șapte generații
numai necazuri grele și alte complicații?

Dar ea nu pleacă. Suratele-i s-au dus
ținându-se de mână acolo unde nu-s
de rânduit destine și vieți de retezat.
Doar ea mai stă pe gânduri, căci ei îi era dat
pe toate să le-nceapă aproape din nimic
și-acuma rostul ei e șters, e trist și mic.

Parcă-i de timp uitată, șezând in fața roții
și ascultându-și gândul ori, poate, șoapta nopții.
Priveste-n gol și vede văzându-și de-ale sale
întreaga omenire, bătând aceeași cale
sau desfăcând cărări prin neumblate zări
în rătăciri ori nu spre-albastre depărtări.

Ea nu mai toarce firul, dar firele se torc...
Din ce? Nu știe, însă clipe nu se întorc,
destine nu mai sunt ursite ca-n vechime,
dar viețile se trec în zâmbet și suspine,
nici fire nu se taie, dar moartea tot nu iartă
chiar dacă nu e nimeni care să o împartă.
(2018)