Mărturisire
 |
| Vladimir Volegov - Fascinată |
Mărturisesc curat că nu îmi e acasă
în lumea asta care, poate, a fost frumoasă
cândva, dar simt cum vine romantica minciună
și-mi dă furiș târcoale și-mi spune că-s nebună.
Atâta strâmbătate senin mă înconjoară,
că-mi vine să aduc ciocan și nicovală,
nu ca s-o-ndrept pe ea, nici să mă strâmb pe mine,
ci să stâlcesc ceva arginți ce doar ruine
lăsatu-ne-au în urmă după ce au orbit
cu strălucirea lor pe cine-au nimerit.
Poate că-s demodată și poate n-am dreptate...
(Dreptatea are dreptul doar la majoritate!)
Dar dacă e s-aleg între un pumn de bani
și-un raft cu cărți bătrâne și roase de mulți ani,
când am și-acoperiș și hrană de ajuns,
sub praful de pe cărți îmi stă demult ascuns
un adevăr mai mult, cu licăr mai discret,
ce-i drept, decât spoiala pe guler sau pe piept,
o etichetă scumpă de firmă cu renume...
Oare de porți blazonul, se-adaugă la nume?
Și dacă îi învârți arginții cu lopata
și uiți de frați, copii, de mama și de tata,
și-alergi în disperare zi lungă până-n seară
ca să îți satisfaci dorința cea avară
de bani strânși cu toptanul, de vile ori castele,
de haine, de mașini, de lanțuri și inele
fără să mai ai timp nici să te uiți la ele
ce înțelegi din viață, că timpul e grăbit?
Dacă îți faci bilanțul, poți spune c-ai trăit?
Ai adunat atâtea, dar câtă bucurie
ai dăruit, ca astfel și ție să îți fie
întoarsă deopotrivă? Sau când ți-ai luat răgazul
să cugeți, să visezi, să lași deschis zăgazul
pasiunilor ce ard și mistuie flămânde
secunda și-o-nzecesc cu aripile blânde
ale uimirii-n fața a tot ce zămislește
din mintea omenească înalt, frumos, firește?
Mărturisesc aici că sunt tot mai străină,
extraterestră parcă, blamată fără vină
că nu știu să trăiesc, că am valori greșite
și că cedez frecvent la prea multe ispite,
că risipesc ușor și fără griji arginții
pe bucuria scurtă a inimii și-a minții,
că-mi risipesc și timpul pe gânduri și pe vers
și-apoi le dau degeaba pe-aici, prin univers...
Această poezie, născută prin 2020, a trecut recent printr-o transformare digitală completă. Totul a început cu o traducere brută oferită de Gemini, pe care am șlefuit-o manual. A intrat apoi în scenă ChatGPT, în rolul criticului dur, care mi-a semnalat toate hibele. După încă o rundă de retușuri făcute de mine — și cu binecuvântarea finală, greu obținută, a ambelor inteligențe artificiale — piesa este oficial gata de lansare! Participă la Fiction Monday, găzduită de Vinitha Dileep pe blogul ei, Beyond Scribbles, potrivindu-se perfect cu promptul acestei săptămâni: „confess”.
P.S. L-am lăsat pe Gemini să redacteze prezentarea, după indicații precise.
Confession
 |
| ChatGPT - Fascinată |
I must confess quite clearly: I don't feel like I'm home
In this strange world I live in, where beauty did once roam.
Oh, a romantic lie that softly starts to crawl,
It stalks me in the shadows, and says I’m mad to all.
So much ugly distortion surrounds me day and night,
It makes me want to wield a hammer, out of spite,
And hit with it an anvil — not for a new design,
Nor to contort myself or twist this heart of mine —
But just to crush some coins, which only left behind
Grim ruins after blinding the eyes of humankind.
Perhaps I am old-fashioned, perhaps I am not right...
(Since the majority decides what's black or white)
But if I have to choose between a fist of gold
And shelves of ancient books, all worn and very old,
When I already have a roof, and food enough to eat,
Beneath the dust on pages, a truth hides there, discreet:
A deeper, subtle glimmer, more honest and more wise,
Than all the shiny tags and corporate disguise,
The famous brands and labels that people proudly wear...
Does owning such a crest add to the name you bear?
And if you shovel silver and turn it like a spade,
Forgetting siblings, parents, and children you have made,
And run in desperation all day and through the night,
Just to fulfill a greed that robs you of your sight,
Amassing endless fortunes, and castles made of stone,
And clothes, and cars, and rings, yet being all alone —
No time to look at them or hold them in your hand.
Can you say that you lived? When time is running sand,
When you take stock of life, what do you understand?
You gathered wealth, but how much joy and grace
Did you bestow on others, who also would embrace
The joy, so it returns to you? Or did you take the time
To dream, to let the passions' floodgates open, vast, sublime,
To feed the hungry flames that break seconds asunder
Then multiply them tenfold with gentle wings of wonder
In awe of everything that human minds create,
So beautiful, majestic, and naturally great?
I must confess right here, I’m stranger by the day,
An alien on earth, blamed as I walk my way,
For living like a fool, for values that are wrong,
For yielding to temptations that call me with their song—
For spending quite too easily my coins and all my silver,
On fleeting joys of heart and mind — large-handed giver,
For wasting all my time on thoughts written in verse,
And giving them for free, throughout the Universe...
This poem, born back in 2020, recently went through a full digital makeover. It all started with a rough translation by Gemini, which I then hand-polished. Enter ChatGPT, playing the role of the tough critic, pointing out all the flaws. After another round of my own fine-tuning—and with the final, hard-won blessing of both artificial intelligences—this piece is officially ready for the world! It’s participating in Fiction Monday, hosted by Vinitha Dileep on her blog, Beyond Scribbles, perfectly matching this week’s prompt: "confess".
P.S. I let Gemini draft the presentation blurb, following precise instructions.
