Luna

Umbra se așază și se adâncește.

Ușa se deschide și prin ea nălucă

mirosind zefirul în amurg zvâcnește.

În misterul nopții cată să se ducă...

E-un secret pe care nu-l vom ști vreodată,

o călătorie în necunoscut -

pândă, vânătoare, pradă devorată

de-un călău feroce, monstru absolut.

Iarna vânătoarea e ades scurtată,

(vara se lungește pân'la răsărit).

Ușa-i fără cheie, monstrul se arată

pretinzând intrare cu un miorlăit.

Se așază-n poală și frământă-alene

scărmănând și haina, dar și pielea mea

monstrul se răsfață, ghem cuprins de lene,

dragoste de sine și huzur sadea.

Toarce-o melodie simplă, monotonă

cum e sfârâitul unui fus grăbit.

De când moruncește-ar fi sfârșit o tonă

de lână de oaie pentru împletit.

Dacă-i foc în sobă iar se tolănește

ignorând pe-oricine și orice în jur.

Eu citesc o carte, ea-și rostogolește

blănurile moi, fără de cusur.

Dacă-i dai oglinda boiul să-și admire,

își lipește nasul de-al sosiei nas

cu mirare-adâncă prinsă în privire

trece precaută îndărăt c-un pas.

Se numește Luna. Dintre pisicuțe

ea e cea mai blândă și cuminte fată.

Avem mărturie șoareci, vrăbiuțe,

grauri și, desigur, pielea mea cea spartă.

(2026)

Vero a adăugat o altă duzină cu ajutorul lui Grok. 

 P.S. 

Sunteți cheie ce deschide portativul astei lumi,

melodie-n miez de iarnă plin de semne și minuni,

foc mocnit la care numai cin' nu vrea nu se-ncălzește,

dragoste lăsând pe suflet umbra ce sublim îl crește,

răsărit prins în oglinda apelor nestrămutate,

prima literă din carte, după care-s celelalte,

o călătorie care nu sfârșește niciodată

fiindcă viața n-are ușă și iubirea n-are poartă,

un secret destăinuit oricui poate să-nțeleagă

de ce lumea fără voi nu poate să fie-ntreagă.

După ce motanul Titi ne-a făcut așa urare

măiestrită și cu suflet plin de drag și de candoare,

recitindu-i poezia pentru-a nu știu câta oară

am făcut și eu cu Luna (prea târziu) poezioară.

Ne alăturăm lui Titi și vă spunem la mulți ani,

să fiți, doamnelor, iubite de oameni și de motani!

Lene

Printr-o ramă fermecată, ferecată-n plumb cu semne

care leagă pe vecie lumea dinăuntrul ei

într-un vis cu începuturi în ceremonii solemne

și sfârșitul scris pe margini de-o stafie în condei,

poți privi ca prin minune la o umbră-ndurerată,

târâindu-se în beznă și sub hobote ascunsă,

rătăcită într-o ceață, de un abur greu vânată,

o auzi scâncind în șoaptă, scârțâind - roată neunsă -

și te-aștepți s-auzi un strigăt sfâșiind tăcerea rece,

izvorând, poate, din vină sau dintr-o durere veche

și stârnind fiori de groază și-o rafală care trece

și îngheață răsuflarea când ajunge la ureche.

Știi - de unde, nu-ți dai seama - că ființa chinuită,

de s-ar ridica din beznă și-ar păși pe prima treaptă,

pe sub candela aprinsă peste scara arcuită,

spre fereastra luminată ar urma cărare dreaptă.

Te întrebi dacă răzbate, cum te-ai întrebat devreme

ce tristețe-a doborât-o, ce pedeapsă ispășește,

dar cum vine miezul nopții, patul pare să te cheme

și cu nesfărșită lene caști și-adormi... nu iepurește.

La sfârșitul anului trecut am scris o poezie doar ca să nu treacă anul fără o postare pe blog. În seara aceasta am intrat să văd ce mai face blogul meu prăfuit și am găsit o surpriză foarte plăcută: un comentariu lăsat de Vero. Așa că m-am întrebat ce-o mai fi făcând ea prin blogosfera ei (că scrie pe destule bloguri cât să aibă bula ei de internet). Și am găsit:

O minune de idee,

bună de-așezat în ramă,

de "strigat" și din condeie,

(neapărat de luat în seamă)

și cu plumb pus pe hartie,

ori cu degete pe taste,

proză, cântec, poezie,

zâmbete entuziaste,

vis curat și fără vină,

treaptă către nou și veșnic,

fără umbră în lumină,

candelă aprinsă-n sfeșnic

și cărare redeschisă

fără lene, fără abur,

de la Vero întâi scrisă,

- gând și inimă de aur,

căci ea ne aduce-aminte

iarăși inițiativa:

e Duzina de cuvinte

rediviva.

Vero a cerut Chat GPT să genereze cuvintele din duzină, iar eu am căutat inspirația tot acolo și, după trei încercări, am reușit să obțin de la același Chat GPT imaginea de mai sus, pe baza cuvintelor din duzină.

(2026)

Un potop de surâsuri

Nu mai trece demult nici o umbră pe-aici,

cărări s-au ascuns de o vreme sub iarbă,

urma pașilor nu-i nici pe stele și nici

pe urzeala de foșnete, oarbă.

Crește lung în văzduh tânguire de vânt,

dedesubt rădăcini îngânau înserarea,

nu mai e niciun om rătăcit pe pământ

să-i asculte, șoptită, chemarea.

Îndărătul ferestrei licărește timid

o privire spre-adâncul de zare,

se crestează pe frunte vremelnic un rid

și în gânduri un semn de-ntrebare.

Unde-i drumul știut de pe care mă strâng?

Unde-i cerul în care mă-împrăștii

când n-ajung, când nu sunt ori atuncea când plâng

pe tăcute în spatele măștii?

Pleoapa serii plecată-i pe cuvinte demult,

vântul tremură trist printre gene,

clipa curge și-ncerc insistent s-o ascult,

dar mi-e somn și mi-e, poate, prea lene.

Ca un bulgăre galben de praf auriu,

rostogol urcă luna în visuri,

în surâsul ei cald pot s-ajung, pot să fiu

un potop renăscut de surâsuri.

(2025)

Ca să nu treacă anul fără vers...

Un An Nou cu sănătate, bucurii și belșug vă doresc!

M-am uitat

M-am uitat pe un raft în dulapul din bucătărie.

Sau poate-ntr-o vitrină, într-o farfurie 

Dizolvată puțin în vopseaua azurie

Și încă puțin în cea aurie întinsă printre toate celelalte culori.

Îmi era somn și căscam cu o falcă-n pământ și cu capul în nori.

Norii se topeau și ei în azur, 

Pe frunte-mi țeseau o altă poveste

Care mă învelea jur-împrejur,

O nimfa uitata pe raft, dedesubt ori, poate, peste

Ecouri, halouri prăfuite de vreme,

Strânse cu grijă, adunate-n poeme.

Pierdute.

Uitate.

De mine întâi, apoi de toți și de toate.

Mi-am dorit un zâmbet să răsară din ele,

Am șters praful, din suflet, de pe nopțile mele.

Nu știam dacă aripi, nu știam dacă zbor,

Nu știam dacă soare, nu știam dacă dor.

Dar un zâmbet trecuse printre vorbe și nori.

De uitat, de pierdut, de-arătat uneori...

(2024)

Peisaj

În vârf de munte,

prin lumină, pădurea

piaptănă cerul.

(2023)

Jocul de-a ziua și noaptea

Soarele se joacă de-a v-ați ascunselea cu zarea 

Gândurile mele, la fel, cu mirarea, 

cu somnul, cu lenea, cu zborul săgeată 

în sus, către unde n-am fost niciodată.

Soarele se pitește după-un deal dimineața,

iar la prânz câte-un nor îi acoperă fața.

Gândurile mele se ascund într-o vale,

clocotesc, se-ncâlcesc și descoperă cale.

Soarele se topește-n amurg în visare 

auriu-violetă - un desfrâu de culoare. 

O risipă de gânduri în risipa de stele 

ațipește-obosită și e una cu ele. 

(2023)

Ne putem întâlni la răscrucea mirării

Suntem străini până în măduva oaselor,

fiecare cu cerul și abisul lui personal

întinse dincolo de zidirile caselor

din care ieșim la plimbare banal.

Ne putem întâlni la răscrucea mirării,

ni se pare că dealuri și văi se unesc

ca-ntr-un puzzle idilic, dar pe marginea scării

abisul și cerul din noi ne pândesc.

Abisul din tine îmi smulge din miez

un mugur de aripă avid să se-ntindă.

Mi-e cerul sărac fără zbor, fără crez

și cerul din tine nu-i destul să mă prindă.

Iar abisul din mine îți întunecă glia

și nu îmi e cerul destul să te-ajungă

când te mânii și fulgeri cu toată urgia

din norii purtați de furtuni într-o dungă.

Ne trezim între ziduri ridicate diform,

între gratii ne zbatem sângerând din speranțe,

evadarea e-un vis depărtat, punctiform

printre-atâtea iluzii, minciuni și uzanțe.

Am rămas doi străini până-n miezul cel tainic.

Numai ziduri și gratii ne unesc prin absurd

cu liantul de vreme cel mai scump și mai trainic,

unul orb fără aripi, altul rece și surd.

Sau din cerul meu tandru se întinde în pripă

curcubeu către cerul în care te-aduni

străbătând deopotrivă veșnicie și clipă

și îți umple albastrul de scântei și minuni.

Iar din stelele tale îmi trimiți o cometă

ca o trenă la balul dintre cer și abis

și acum perfectăm în balans piruetă

într-un dans ce părea mai demult interzis.

Ne putem întâlni la răscrucea mirării

unde cer și abis se unesc între noi,

căutând disperat un răspuns întrebării

dacă unu plus unu dă etern sau fac doi.

(2021)