Un drum, o alegere...

Cea mai simplă alegere e acceptarea.
Ziua ce moare e la fel cu următoarea.
Schmbarea e minoră şi întâmplătoare,
iar monotonia rareori doare.

Dar sufletul îţi moare cîte o picătură
de câte ori te strânge o singură măsură
ce nu se potriveşte pe visul din trecut,
cămaşa ta de forţă, dacă accepţi prea mult.

Nu-i greu s-alegi nici răzvrătirea.
Mânia îţi cuprinde până-n adâncuri firea.
Crezi că dărâmi zăbrele, dar laşi în loc pustiu.
Cât timp eşti răzvrătit ştii sigur că eşti viu.

Dar nu-i de-ajuns să strigi şi să sfărâmi,
să locuieşti ruine, zid după ce dărâmi!
Din închisoarea veche faci altă închisoare.
Lipsă ţi-e împlinirea. De-aceea iarăşi doare.

Alegerea cea grea e să zideşti,
să îţi aduni întregul şi să creşti,
să arzi şi să te naşti din nou de câte ori se cere,
să nu ţii seama de arsură şi nici de vreo durere

când sângerând ciopleşti în piatră cu degetele goale
ca să deschizi cum ştii neîncepută cale
sau când duci greu şi istovit, şi aplecat de şale
grămezi de vise, de iubiri... Taina zidirii tale.

Andrei, prieten drag încă din vremea când acest blog prindea contur, cel de la care am învăţat abc-ul construcţiei unui blog (nu că aş fi trecut mult peste nivelul claselor primare în domeniul menţionat), cel care mi-a tălmăcit şi altădată gândul dintr-o limbă în alta şi, prin aceasta, mi-a îngăduit să-mi privesc poeziile prin ochii şi prin mintea lui, a recidivat: One road, one choice... e surpriza cu care m-a umplut de emoţie încă o dată.

Un drum, mai multe alegeri...

Alegeri dificile
sau altele facile,
alegeri importante,
minore ori savante,
alegeri curioase,
frivole, serioase,
alegeri greu de dus,
alegeri către sus,
alegeri mai uşoare,
alegeri viitoare,
alegeri din trecut
făcute trist şi mut,
alegeri de strigat
şi mândru de-arătat,
alegeri care dor
şi iau din viitor,
alegeri vinovate
şi altele curate,
să le pot duce toate,
cu gânduri împăcate,
cît drum o fi de mers
până se va fi şters!
(2013)

Pot învăţa în plus
din tot ce au de spus
 cei care-au încercat să-i afle înţeles
alegerii de drum şi drumului ales
şi s-au înscris ca să-i citim la psi.

Mă poţi dezamăgi numai o dată

Îşi cuibărise sufletul la pieptul lui,
Dar nu spusese asta nimănui.
A vrut să ştie şi a întrebat-o ce aşteaptă;
Ea i-a şoptit: “Nimic… mă poţi dezamăgi numai o dată.

Ţi-am pus în palme ce a mai rămas din mine
După ce am trăit şi rău şi bine,
După ce am cusut cu vise, speranţă şi tărie
Bucăţi de suflet risipit în zări o mie;

Şi fiecare cusătură-i o nervură de oţel,
Şi-oricât aş vrea n-am să mai fiu la fel
De inocentă, de senină, de rătăcită printre stele;
Oricât aş vrea, nu cred să mai găsesc cărarea către ele.

Poate ai să mă duci în palme către curcubeu;
Să nu te temi, că nu-i deloc fragil sufletul meu,
Doar să nu uiţi ce-am spus astăzi în şoaptă:
Mă poţi dezamăgi numai o dată…”
(2011)

Andrei m-a luat prin surprindere şi mi-a umplut seara cu emoţie şi bucurie cu o traducere superbă You'll only break me once...

Ce-am scris aici nu-i poezie

O poezie ar trebui să fie o oglindă
în care splendide imagini se perindă,
în care toate ce se-ntâmplă-s lucruri drepte
şi unde nu e greu să urci pe trepte,
unde emoţii cresc ca-ntr-o grădină
plină de flori, miresme şi lumină.

Sau poate-ar trebui melancolia,
durerea, frământarea sau mânia
cuvintele în vers să le înşire,
când se sfărâmă, cu tristeţe, o iubire.

Şi-atunci, citind, te-ai regăsi în ea,
aşa cum visul cel de catifea
ţi-a arătat în vremea tinereţii
cum ai să zbori pe aripile vieţii.

Ştiai şi-atunci că nu vor fi uşoare
plimbările pe aspra ei cărare,
ştiai că n-are să te cruţe de durere,
de lupta-ncrâncenată care cere
bucăţi de suflet, pe altarul ei, să laşi
ca să înaintezi doar câţiva paşi.

Era speranţă, încă, pentru tine,
că după întuneric va fi iarăşi bine,
că dimineaţă, sufletul tău mare
va înflori sub razele de soare.

Dar n-ai ştiut că, într-o zi târzie,
oglinda va închide o inimă pustie
în care nepăsarea încearcă să devină
pe totdeauna cruda ei stăpână,
durerii poruncind să nu te frângă
ca inima de piatră să nu plângă.

Şi-atunci, ce-am scris aici nu-i poezie,
cuvintele se leagă, dar inima-i pustie.
Şi dacă tu, citind, pe toate le-nţelegi,
înseamnă c-ai ajuns în locul unde-alegi
ori nepăsarea pietrei s-o laşi să te cuprindă,
ori inima-n durere s-o faci să se aprindă.

Priveşte-adânc în tine şi să pricepi încearcă
dacă mai ai putere să-nduri şi-apoi dezleagă
misterul ce păstreză dorinţa aşa vie
de-a da, din timpul nostru, iubirii, o vecie.

Dar cum nimic nu-i veşnic, din ce e omenesc,
cei care cred că pentru vecie se iubesc
se-neacă-n suferinţă sau trec nepăsători
spre locul unde nu sunt iubiri, dureri, fiori.

Poate-a rămas speranţă, pe undeva, uitată,
dar promisiunea ei, adesea, e deşartă.
(2010)

Andrei mi-a făcut o surpriză cu totul neaşteptată, cu atât mai mult cu cât n-am crezut că tristeţea din versurile acestea va atrage vreo reacţie pozitivă. Mă bucur să-mi recunosc greşeala şi să scriu aici despre This ain't no poetry, o traducere atât de adevărată şi care, ca şi în alte dăţi, m-a făcut să-mi citesc gândurile prin alţi ochi. Dacă ştiţi limba engleză, citiţi şi veţi găsi mult talent, un strop de lumină în plus şi multă înţelegere.

Zi de toamnă

Va fi o zi de toamnă, poate,
când ai să ştii că nu mai sunt.
Sufletul meu fi-va departe
şi n-ai să-l mai auzi cântând.

Să nu mă cauţi printre pietre
şi să nu plângi peste ţărână,
firele ploii vor fi drepte,
voi sta prin ele în lumină.

Priveşte crengile aprinse
de focul toamnei cel târziu,
rugina frunzelor cuprinse
în mine, când n-am să mai fiu.

Ascultă vântul ce vuieşte
şi tandrele lui adieri
ţi-or domoli, atunci când creşte,
regretul că nu-s cea de ieri.

Şi, tot mereu, din toamnă-n toamnă,
prin ploi şi ramuri vestejite,
prin vânturi triste ce te cheamă,
de mine-ai să-ţi aduci aminte.
(1999)


O emoţie mare... lacrimi... Some day next fall
Nu mai ţin minte de acum 11 ani cum am simţit versurile acestea, dar sunt sigură că acum, citind poezia tradusă de Andrei, am avut parte de trăiri mult mai intense.

Şi nu e nimeni

Şi nu e nimeni s-alunge norii,
Albastre vise să dezvelească,
Cu-aripi de doruri să mă plutească
În stoluri albe, iar, cocorii.

Şi nu e nimeni ploaia s-o-ncete
Şi gânduri oarbe să le adune,
Din toamna mea, ca o genune,
Să le înece-n hăuri bete.

Şi nu e nimeni s-oprească vântul,
Să ducă lung pe văi secate
Tot ce-am greşit, cele păcate
În care m-a purtat cuvântul.

Şi nu e nimeni să îmi aducă
Visarea, cântul şi lumina
Şi să alunge, tandru, vina
Că dragostea mi-a fost poruncă.
(1999)

O poezie veche... o emoţie nouă, reînviată de varianta ei în engleză There's no one cu care Andrei m-a lăsat din nou fără cuvinte.
Sper să vă bucuraţi de muzica acestor versuri la fel de mult ca mine.

Suflet fără stea

Din când în când mai ieşi în calea mea
Ca o furtună fulgerând cocori
Şi îmi frângi aripi şi dezlănţui nori
În sufletul rămas fără vreo stea.

Şi-atunci când mintea-i seacă şi pustie
Şi sufletul mi-e plin... de-un gol imens,
Când vorbele nu au un inţeles
Încerc să-mi amintesc de încă-s vie.

Un palid zâmbet dacă văd pe undeva
Mi-aprinde-n zarea depărtată
Steaua speranţei strălucind mirată
Şi caut printre cioburi de simţiri... ceva.

Un colţ de geană a păstrat pe ea
O lacrimă uscată de surâsul mic
Şi parcă-n ea se oglindeşte-un pic
Un chip uitat pe raft în mintea mea.

Şi-atunci furtuna fulgeră cocori
Şi-mi amintesc de zboruri secerate,
De aripi frânte şi le-aş vrea uitate
Şi stele-aş vrea în suflet... uneori.
(2010)


Nu pot uita cum am rămas mută în marea de emoţii care m-a copleşit citind Starless Soul tradusă de Andrei, Author al My story in lyrics. Cu mult talent şi înţelegere a păstrat intacte furtunile poeziei mele.
Mulţumesc din suflet!