Uliul

Cu ghearele înfipte în zăpada rece,
vopsit cu pene de omăt pe piept,
cu ochi de gheaţă, mândru îşi petrece
privirile pe-ntinsul, alb deşert.

Stă nemişcat ca stânca de pe munte
sub viscol şi sub norii suri ce dor,
dar nemişcarea lui e doar o punte
spre nesfârşitul şi înaltul zbor.

Îl vezi apoi tăind cu aripi zvelte
vântul ce prăpădeşte valuri de zăpadă
şi scrie printre nori cercuri concrete
plutind şi neştiind să cadă.

Parcă-i din cer făcut, parcă-i o stea
uitată în înalturi de cu noapte
purtând în aripi o dorinţă grea
de fără de zăgazuri libertate.

Şi înţelegi puterea lui ucigătoare
când cerul îi dă drumul spre pământ,
când în cădere aerul îl doare
şi piere din priviri ca fumu-n vânt.

Stăpân pe zare şi stăpân pe zbor,
e nesupusă aripa lui întinsă
şi poartă-n ea al lumii dor
de cer şi înălţime necuprinsă.
(2010)

Număr bătăi de inimă

(traducere)
Ultima zăpadă s-a topit demult,
Afară-i cald, dar inima-mi îngheaţă,
Îmi ceri răbdare, târziu şi dimineaţă
Şi-i iar târziu, şi tot n-ai apărut.

Număr bătăile de inimă de când te-ai dus,
Chiar de, odată, că ai să revii mi-ai spus,
Când tu nu eşti, şi eu mă simt pierdut,
Şi mă întorc în clipe din trecut.

Cine-ar fi spus că mi-e atât de dor?
Surâsul tău şi cerul ochilor
O mângâiere şi-un sărut uşor,
Cumplit de greu e să îndur absenţa lor.

Şi, uneori, doresc să pot ajunge,
S-alerg maşina nebuneşte pân'se frânge,
Prin noaptea rece aşternută peste pleoape
Ca să te văd şi să te simt aproape.

În fiecare noapte te visez, mereu,
Şi sper să se-mplinească, vreodată, visul meu,
De-oriunde-ai fi, să fug să te răpesc,
Nu-i prea departe nicăieri să te găsesc.

Şi, alteori, doresc să dorm o vreme,
Când totul s-a-mplinit şi glasul tău mă cheme
Să te cuprind în braţe strâns şi să îţi spun
Că te-am ales, că te iubesc ca un nebun.

Mă scurg prin zi şi mă târăsc prin noapte,
Chiar dacă ştiu că eşti aşa departe,
Inima ta-i cu mine şi fiece tic-tac
Aduce mai aproape ce mi-e atât de drag.

Iubirea mea, m-ai spulberat ca pe un fir de praf...

Counting heartbeats... Toţi am numărat bătăi de inimă şi acele bătăi de inimă numărate au fost pentru fiecare de neuitat. Andrei le-a pus în ritmul unor versuri.

A fost odată…

Mulţi ani s-au dus... nici nu-mi aduc aminte
Când, cea din urmă oară, fetiţa cea cuminte,
Cu cozile-mpletite şi, încâlcită-n gene,
Suflarea liniştită trimisă de Moş Ene,
Luptând din greu cu somnul în seara de Ajun
Îl aştepta sfioasă, din nou, pe Moş Crăciun.

Împodobise bradul, ştia o poezie
Şi-şi amintea, cu teamă, greşeli numai vreo mie,
Ştia c-au fost mărunte şi că are s-o ierte
Moşul bătrân, şi-acuma, şi nu are s-o certe.

Clipeau lumini în brad, clipea şi ea cu pleoape moi,
S-a-mpotrivit cât a putut, dar somnul a învins apoi
Şi-a dus-o în păduri de-argint ce străluceau în noapte
Sub raza lunii picurând pe ramuri diamante.

Lumina lunii când crescuse? Intrase pe fereastră
Sau din pădurea de argint vreo pasăre măiastră
Cu penele ca flăcări reci i-acoperise faţa
Şi o durea lumina lor? Era doar dimineaţa…

Prin casa mirosind a brad, a prăjituri, a portocale
Se abătuse Moş Crăciun, numai puţin, din cale,
Erau dovadă jucării, bomboane şi-o hăinuţă
Şi lacrima că l-a pierdut ce strălucea micuţă,
Ţinută în cârlig de gene, în inimă păstrată…
Din ea s-a scris încă un basm despre ce-“A fost odată…”

Mulţi ani s-au dus... nici nu-mi aduc aminte
Din vechea poezie decât vreo cinci cuvinte
Dar într-un colţ de suflet e-o lacrimă în care
Un basm pictat cu lună trăieşte-n continuare…
(2010)

Lacrimi de lumină

Când din nori trandafirii
curg petale de lumină
peste iarba de rugină
aş cutreiera câmpii,

aş lăsa valuri de vânt
peste glezne să încline
frunze ce foşnesc bătrâne
şi şoptesc al toamnei cânt.

Aş culege din văzduh
stropii tainici de lumină
scurşi pe zarea cea senină
de pe pleoape roz de duh.

Şi i-aş strânge într-o palmă,
şi i-aş picura uşor
pe trăiri frânte ce dor
când din suflet se destramă.

Lacrimi de lumină blândă,
plânse când se-arată zorii,
spală de tristeţe norii
de pe zarea sângerândă.

spală şi îneacă munţii
de iubire sfărâmată,
umbra veche şi uitată
într-un rid pe zarea frunţii.
(2010)

Încă o iluzie

O iluzie ce creşte
sau grădina unui vis,
se deschide, înfloreşte,
te ridică din abis.

Teamă de singurătate
sau că vrei să strigi ce eşti,
ori că eşti tu şi că, poate,
vrei să ştie ce gândeşti

şi ce inima îţi face
să alerge ori să stea
împietrită-n carapace
lângă tine...cineva.

O speranţă de iubire
pare că s-a împlinit;
sau a fost iar amăgire,
înc-un vis fără sfârşit?

Şi târziu priveşti în urmă
şi alegi dintre iubiri
ca baloanele de spumă
curcubee amintiri.

Ştii ce eşti şi nu mai strigi,
dar în inimă ţi-e vie
spaima că ai să te frângi
de nu dărui o vecie

dintr-a ta prea scurtă vreme
iubirii adevărate
când din nou or să te cheme
doruri şi visări deşarte.

Iar ai să te pleci iubirii
sau, poate, într-un târziu
fi-vei umbra răzvrătirii
şi singur, dar nu pustiu,

ai să laşi oarbe iluzii
să moară neîntâmplate,
şi te scuturi de confuzii,
şi găseşti pace în toate.
(2010)

Scrum

Trec, se duc pe cărări
Neştiute de cei vii,
Lasă-n urmă întâmplări,
Vorbe, gânduri şi copii.

Se destramă ca un fum,
Amintirea lor cea dragă;
Ştiu c-au ars până la scrum,
Răsuflarea făr’să-şi tragă.

Au iubit, au râs, au plâns,
Şi frumoşi şi-atunci au fost,
Şi târziu, când s-au desprins,
Pas cu pas, de-al lumii rost

Şi s-au dus pe cărări
Neştiute, neumblate;
Ne-au lăsat întrebări,
Dacă, totuşi, se mai poate

Să găsim ceva, şi sfânt,
Şi frumos, şi-adevărat,
Să cârpim golul adânc
Care-n inimi s-a căscat?
(2010)

Străzi

Străzi aglomerate
Unde se ating
Haine , umeri, coate,
Nicicând ochi ce plâng,
Inimi nepătrunse
Sau iubiri ascunse.

Suflete, destine
Pierdute, străine
Aleargă, se zbat,
Trec neîncetat
Atât de zbuciumate.

Le înghite toate
Oraşul flămând
Şi rămân curând
Umbre cenuşii
În ceasuri târzii…

Dar pe străzi uitate,
Scufundate-n noapte
Şi-n tăcere deasă
Se-ntâmplă să iasă
Ochi cu lacrimi vii,
Inimi străvezii,
Şi în ritmul lor,
Paşi purtaţi de dor.
(2010)

Trandafir albastru

S-a deschis trandafirul albastru
sub penelul măiastru
al visului, al iubirii
printre trandafirii
roşii ca rugina
care-mi luminează grădina.

S-a deschis trandafirul albastru
cu umbre de nor, cu urme de cer,
cu străluciri de astru.
Mi s-a înfipt în inimă floarea,
prin sângele meu şi-a întins culoarea
şi aburi de eter
m-au trimis pe ţărmul visării,
la marginea zării,
unde nu se mai ştie
care mi-e inima, trandafirul sau cerul,
unde veşnicia şi efemerul
par totuna să fie.
(2010)

Durerea

Sunt zile care-atârnă
De-o umbră de speranţă,
Şi pare să rămână
Doar un crâmpei de viaţă
De care să te prinzi
Cu încăpăţânare.
Sunt clipe lungi în care
Nu vrei să te deprinzi
Cu trista disperare,
Scrâşneşti din dinţi
Ca să nu plângi
Şi cauţi, şi aduni, şi strângi
Şoapte uitate şi cuminţi
Ce povesteau de fericire,
Le înţelegi, le creşti, le strigi târziu
Şi prin nimicul cel pustiu
Ce vrea să pună stăpânire
Pe blânda ta, ascunsă fire
Îţi aminteşti ce-au vrut să spună,
Le-auzi cum din trecut răsună
Ca un ecou, ca o părere,
Şi-apoi te scuturi de durere,
Şi te ridici să cauţi iar,
Chiar dacă ştii că, poate, e-n zadar…

Sunt zile când mai ai
O umbră de speranţă
Când ştii doar că erai,
Odată, plin de viaţă…
Şi în trecut te-ai mai mirat
C-atâta suferinţă şi durere
Suportă inima să poarte,
Şi cu obrazul mai ridat,
Pricepi că încă ai putere
Să suferi mai departe.
Apoi, şi mai uimit de-atât,
Parcă desprins de tine,
Priveşti cum sufletul sfărmat
Se-adună din bucăţi de lut,
Se leagă tot, întreg se ţine.
Încet se stinge focul viu,
Mocnit mai arde sub cenuşă
Durerea cu al ei pustiu.
Apoi pui lacăt peste înc-o uşă
Şi cheia o arunci în urmă,
Fumul uitării te alină
Îţi face inima senină
Şi suferinţa grea o curmă...
(2010)

Să fie

Când a plecat la drum, acum o vreme,
avea în faţa lui, ca să îl cheme,
şi idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte.

Şi-a luat în mâini credinţa că e-n stare
să izbândească-acolo unde calea are,
ascunse şi-ncâlcite, piedici, bariere
ce, parcă, stau la pândă, să-l sece de putere,
să-i spulbere speranţa, să-i scadă năzuinţa
şi să-i îngenuncheze şi dorul, şi credinţa.

De multe ori a fost atât de-aproape
să piardă drumul drept, să se îngroape
în tulbure minciună sau în corvezi ce leagă
pe cel care nu poate să-nţeleagă
că-i lung, anevoios şi fără de odihnă
zbuciumul care aduce, până la urmă, tihnă
în trupul obosit şi împăcare-n minte.
Dar el a reuşit să meargă înainte...

Şi-n calea lui s-au înşirat, apoi,
răscruci unde îl aşteptau nevoi,
necazuri, griji şi alte sarsanale,
şi-a mers un timp la deal, şi-apoi la vale,
s-a scuturat de praf, s-a căţărat pe stânci,
s-a ridicat, când a căzut în brânci,
a dărâmat şi ziduri care îl opreau,
s-a-nvins, ades, pe sine când erau
prea aprige, în inimă, dorinţe
şi-n focul lor ardeau uitate năzuinţe.

Acum e-aproape de sfârşit cărarea strâmtă...
Priveşte trist în urmă şi sărută
pământul care l-a ţinut şi, credincios,
i-a dat puterea lui în trupul ros
şi ostenit de-atâta străduinţă.
Ştiind că se apropie de nefiinţă
îşi aminteşte idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte...
A împlinit, din fiecare, o fărâmă,
dar le-a zidit temeinic, nimic nu le dărâmă;
şi fruntea şi-o înalţă cu mândrie:
a fost întotdeauna cum trebuia să fie.
(2010)

Să trăieşti nu e păcat

(traducere)
O viaţă nouă începând,
De vis legăm, iar, zborul
Şi-n palme învăţăm curând
Că ţinem viitorul.

Din jur ispitele ne cheamă,
Iar noi, cu sufletul curat,
Le dăm răspuns, le luăm în seamă,
Căci să trăieşti nu e păcat.

Deschide-ţi mintea către zare
Sufletul îţi ascultă,
Să nu te miri, acum, prea tare
De-a inimii poruncă.

Deseară vom începe jocul
Cu inimi mari, deschise,
Lumina şi-ntunericul
Ne-or îndrepta spre vise.
(2010)

A fost ca un răspuns venit pe neaşteptate la starea mea de spirit, în seara în care am citit Tonite begins scrisă de Andrei. "Living ain't a sin" e cea mai frumoasă lecţie de viaţă, cea mai adevărată. Mulţumesc mult pentru că mi-ai adus aminte, Andrei!

Zile şi nopţi

Sunt zile şi nopţi care seamănă toate,
Curg lângă timp şi par neschimbate;
Nu ştiu răsăritul de ce-i cenuşiu,
Şi nici la apus de ce mi-e pustiu
În gânduri şi-n suflet şi cum de nu-mi pasă
De ziua începe sau noaptea se lasă,
Căci dintre ele orice aş alege
Doar umbra cea ştearsă mai vrea să se lege
De-o urmă din mine, şi-s umbră şi eu
Atât de pustie, fără cântecul meu,
Fără glasul care-mi şopteşte în minte
Adevărate, depline cuvinte.

Sunt zile şi nopţi ieşite din vreme
Când clipe nu număr, când nu e devreme,
Când nici ce înseamnă să fie târziu
Îmi dau seama, totuşi, că nu vreau să ştiu.
Şi mai aştept să vină vreodată
O dimineaţă adevărată
Cu multă lumină crescând dinspre zare
Cu vorbe purtate pe raze de soare
Ca să mă scuture de pustiu şi de umbră
Ce de tot mă cuprind în uitarea cea sumbră.
(2010)

Numai o umbră

Văd, uneori, la capăt de drum
Doi oameni bătrâni. Erau împreună,
Cândva s-au iubit, se ţineau strâns de mână.
Acum unul din ei e, parcă, în fum,
Trăieşte mai stins în nişte-amintiri
Respiră odată cu gândul în care
Ziua şi noaptea, întruna, răsare
Cu zâmbete vechi, cu ştiute priviri.

E numai o umbră şi-atâta de viu,
Mereu îmbrăcat în haine de gală,
Mai tânăr c-o vreme, păşind cu sfială
Prin sufletul ce-l păstrează târziu
Şi încă-l aşteaptă aievea să vină,
Să spună ceva, să tacă mai des,
Să caute-n jur vreun nou înţeles
Pentru ridul prin care se scurge, puţină,
O lacrimă singură şi resemnată,
Ascunsă grăbit în palma uscată.
(2010)

Scoici pentru visuri

Las cuvintele să picure în lume
ca din rana sângerândă a visării,
sa dea gândurilor mele nume
şi să pună verbe pe aripa zării.

Poate nu s-or pierde toate printre şoapte,
poate ai să prinzi vreun înţeles ascuns
din acele vorbe în vers înşirate,
înţeles la care nici eu n-am ajuns.

Că de-am scurs visarea mea de lacrimi
şi de hohote de râs sau zâmbet, bucuria,
de-am dansat pe ritmul unor patimi
sau, încrâncenată, cu mânia,

când cuvintele s-au depărtat mine
au rămas doar scoici secate de-nţeles,
deşi zămislite-au fost atât de pline.
Şi acum din ele ai de-ales

cochilia care vine ca turnată
peste gândul de ieri dimineaţă,
peste o poveste demult întâmplată,
peste visuri dragi şi peste viaţă.
(2010)

Pe sfoară

Mergem pe sfoară, întâi ajutaţi,
Ne ţin strâns de mână mame şi taţi,
Alături de noi, câtă vreme mai pot,
Pe sforile lor, cu balansuri cu tot.
Ne stau un timp atât de aproape,
Ne sprijină des, ne trec de hârtoape,
Ne-arată să-ntindem pas lângă pas,
Şi-apoi, când vedem, miraţi, c-a rămas
În faţa lor sfoara subţire şi scurtă,
Că paşii li-s grei şi povara prea multă,
Nu vrem să pricepem ce are să vină
Şi iarăşi îi prindem strâns tare de mână,
Şi-apoi învăţăm despre moarte şi boală,
Şi-n urmă rămâne o lume mai goală.

Câţi încă mai mergem pe sfori înainte
Cuprindem de umeri copil pe părinte,
Şi frate pe soră, şi rude de sânge,
Legaţi împreună, poate nu ne înfrânge
Timpul hapsân care seceră fire,
Căci din mulţimea, ajunsă subţire,
Mereu va fi unul ce merge pe sfoară
În suflet şi-n minte purtând o comoară,
O ţine aprinsă ca pe făclii,
Iubirea din palmă şi pasul dintâi.
(2010)

Zi cu ploaie

Zi cu ploaie,
şi afară, şi-n odaie;
afară cu stropi de apă,
în odaie stau să-nceapă
să curgă cu stropi de frunze
sentimentele confuze.

Că s-a vestejit iubirea
şi, sfărmată sub paşi reci,
desprinde din suflet, seci,
răni uscate,
frunze moarte.

Şi-n odaie arde viu
focul, sufletul pustiu,
frunzele împrăştiate,
răni din doruri sfâşiate.
(2010)

Nimicul renovat

Te-ai cocoţat, ai dat din coate,
ai renunţat la libertate
şi te-ai vândut pentru avere,
pentr-o fărâmă de putere.
Te-ai târâit precum o râmă
prin murdărie şi noroi.
Când tu atingi, tot se dărâmă
şi-ai înălţat munţi de gunoi.
Ca să îţi fie bine ţie
ai sfârtecat în carne vie.
Ţi-ai umilit fraţi şi părinţi
când ei au ascultat cuminţi,
i-ai pus ca să te care-n spate,
i-ai cocoşat sub greutate,
i-ai părăsit când au rămas
slabiţi, bolnavi, în ultim ceas.
Nu ţi-a păsat de disperare.
de fii care privesc cum moare
câte-un părinte drag, cu zile,
că-i trebuiau nişte pastile,
nici de copii ce merg la şcoală
cu ochii trişti, cu mâna goală,
cerând de la mămici bomboane
primind doar câteva creioane,
neîndrăznind măcar să spere
la jucării; şi ce durere
în inimi de părinţi sărmani
când întindeau cei câţiva bani,
când nu ştiau dacă şi mâine
pe masă vor avea o pâine!
Te-ai cocoţat pe suferinţă
şi ai promis cu rea-credinţă,
ai spus minciuni, strâmb ai jurat
ai fost nimicul renovat
spoit cu aur fals pe gură,
ai depăşit orice măsură!
N-ai mai ştiut ce-ai învăţat
de la strămoşi că e curat.
Dreptăţii tu i-ai pus în loc
numai bătaia grea de joc,
iar bunătatea-i vorbă goală
virtutea-i îngropată-n smoală.
Vândut pe-un sfanţ pentru putere,
ca să aduni ceva avere,
oricât de sus te-ai cocoţat,
eşti tot nimicul renovat.
(2010)

Aş putea să strig

Aş putea să strig de durere
până când ar plânge
pietrele cu lacrimi de sânge
că nu mai ştiu cum să spere.
Aş putea să strig în câmpie
până când or să vie
stâncile din munţi la vale
şi ecoul ar face cale
întoarsă de mii de ori.
Aş putea striga din deşertul fierbinte
până şi-ar aduce aminte
gheaţa la poli să se sfărâme,
să se dezlege din parâme
şi ar pleca cu călători,
urşi albi dormind nepăsători.
Aş putea să strig peste mări
până s-ar deschide cărări,
până ar creşte valuri în pustiu,
până n-ar mai rămâne nimic viu.
Aş putea să strig
şi cerul să-l despic,
cum aş cresta o scoarţă de copac
drum printre stele să desfac,
să mă pierd, să mă uit, să mă îndur
de mine, să fur
o clipă de pace în lumea surdă
care nu poate, nu vrea, nu ştie să audă.
(2010)

Suflet naiv

Mi-am scos sufletul la vânzare.
Era o zi însorită
Care promitea o întâmplare
Nemaiauzită.
Au trecut prin faţa lui
Multe umbre amărui,
Au trecut măsurându-l,
Cu vorba, cu gândul...
El îşi deschisese câteva uşi secrete,
Le lipise aproape de tot de perete,
Se vedeau prin ele adâncuri,
Depărtări, prăpăstii, câteva piscuri.

Suflet naiv, închide uşa!
Încuie peste ea lacăte mari şi grele,
Peste ea şi peste cenuşa
Adunată când au ars în tine stele.
(2010)

Lacrimi de zăpadă

Îţi curg pe obraz lacrimi de zăpadă
îngheţate
şi-atât de curate.
Hoţii le aşteaptă, le pradă
ca pe mărgăritare,
le pun pe cântare,
le vând la piaţă
de dimineaţă,
cât încă e ger,
cât încă nu pier
topite şi uscate la soare.
Dacă le cumpără visătorul,
ştie să păstreze comoara
în acelaşi loc cu vioara,
cu versul, cu zborul.

Îngheţate
în gerul cui nu poate să creadă
în puterea lor,
în gândul ce le-a fost izvor,
lacrimi de zăpadă
atât de curate
ai să laşi iarăşi pradă,
să fie furate,
vândute de dimineaţă
la piaţă
după noroc,
după un joc
al întâmplării
care alungă gerul şi norii
şi creşte, câteodată, visătorii.
(2010)