O gutuie și-un dovleac

O gutuie și-un dovleac
au o boală fără leac.
E un fel de gălbinare
dobândită de la soare
sau, poate, o alergie
la lumina aurie
strecurată prin rugina
ce le-a invadat grădina.

Au chemat o doftoreasă,
o ciupercă albă, grasă,
ce purta pe cap un șal
din frunziș de loldilal
peste pălăria roasă
de-un colbec în drum spre casă,
care-a flămânzit subit.
(Ciuperca l-a otrăvit.)

Doftoreasa i-a cătat,
i-a rotit, i-a scuturat
și le-a spus că-i boală grea,
sfârșeală la lingurea,
că-s în stadiul terminal
și că le va fi fatal
soarele care i-a copt,
și le-a dat zile - vreo opt.

Dar ca să își ia răsplată
le-a prescris, detaliată,
o rețetă inutilă:
dimineața, o pastilă
și o cremă pe la prânz,
din extract curat de spânz,
iar seara un degetar
de must dulce de arțar.

Gutuia a ascultat
sfatul ei documentat,
dar dovleacul, mai căpos,
și aflat ceva mai jos,
deci lipsit de perspectivă
și cu mintea în derivă
n-a luat niciun tratament
că-i părea incongruent.

În a cincea zi gutuia
s-a desprins de ram că nu i-a
mai ținut nici pețiolul
și-a căzut de-a rostogolul
tocmai până la dovleac.
- Măi gutuie, și cu leac
ai picat din înălțime
și-ai ajuns lângă prostime?

- Măi dovlece, tu mă iartă,
că nu-mi arde-acum de ceartă!
Am făcut o încercare,
că ziceau că moarte n-are.
Ea poate n-o fi având,
dar nouă ne fac comând
cât de repede, se pare.
Nu-i speranță de scăpare!

Nici n-a terminat de spus,
că a fost luată pe sus
într-o mână. În cealaltă,
întinsă și răsfirată,
stătea în balans dovleacul
mai să cadă că, săracul,
era umed și lucios
și aluneca vârtos.

Gutuia a fost spălată
și i-a fost înlăturată
coaja ei cu gălbinare.
Dată crud pe răzătoare
a fost pusă cu blazare
pe-aragaz, să clocotească
de mânia ei firească.
A făcut întâi o bulă,
pe urmă, de tot sătulă
de atâta maltratare
și plină de indignare,
a umplut oala cu spumă,
că ea nu-i de luat în glumă!
Când a stat zeama mărgea
în apa de la cișmea,
cu nespusă nepăsare
au depus-o la păstrare
în borcane în cămară
lângă gemul cel de pară.

Cu cuțitul în dovleac
întâi au tăiat capac,
i-au scos miezul și l-au ras
pe urmă l-au pus la ars
(lui așa i s-a părut)
învelit în așternut
moale care îl alintă
și l-au denumit plăcintă.
L-au întins pe farfurie.
Numai bine n-o să-i fie!

În carcasa lui cea goală
(cu capac, precum o oală)
au săpat ochi, nas și gură.
L-au dus pe-un buștean, în șură,
când e bezna mai adâncă
și teroarea îl mănâncă.
I-au înfipt o lumânare
în găoacea din dotare
și-o aprind pe la chindie.
A ajuns o jucărie!

O gutuie și-un dovleac
au o boală fără leac.
Sunt în stadiu terminal,
mai precis, autumnal,
de plăcintă sau dulceață.
Iar în șură, când e ceață,
agățat sus, într-un par,
se zărește-un felinar
cu lumina sângerie,
tremurată și pustie,
chip lugubru ce-nfioară...
Sau e frigul de afară?
(2019)

De dovleac şi de gutuie
ştiţi cu toţii fiindcă nu e
o poveste aşa nouă.
Ca să mai citiţi vreo două
căutaţi aici tabel
cu duzinile în el.

Ochi de împrumut

Copile, literele-s ochi de împrumut
pe care-i poţi avea oricât, oricând.
Prin ei priveşti în jur şi-n absolut,
oameni şi locuri, inimă şi gând.

Prin zarea lor pătrunzi în aventură,
în vieţi trăite în trecut ori viitor,
şi-odată ce-ai intrat, nimeni nu îţi mai fură
nici adevărul, nici visarea lor.

Prin ochii mici şi mulţi vezi înţelesuri noi
la care ai ajunge altfel cu grea trudă
sau poate nici nu le-ai găsi în zbuciumul şuvoi
în care uneori te prinde clipa surdă.

Atâtea întâmplări ascunse între file
le poţi trăi cu patimă aprinsă.
Stele urcând pe cerul fiecărei zile
mirat le prinzi în pumni când mintea ţi-e atinsă
de stropul de idee, de lacrima tăcerii,
de zâmbetul din dor, de hohotul visării.
(2014)

Pentru copiii ce vor ochi de-mprumut
şi cărţile nu li-s la îndemână
semnul spre carte e-un minim început
ca dorul de cuvânt mereu să le rămână.

Festin

Doamna le-a făcut culcuş în şura de bârne.
A lăsat gemuleţul deschis pentru năsucuri cârne,
Ca să se strecoare, urmate de blana vărgată
Şi-apoi de o coadă vibrând timorată.

Astăzi s-au trezit în miros de friptură.
Trecuse ograda şi intrase în şură.
Ei ştiau codul de bună purtare:
Venise vremea să miorlăie cât mai tare.

S-au căţărat, gheare înfipte in lemn,
Primul urcat pe pervaz, mândru şi demn,
Prin fire de fân şi-a iţit mustăţi curioase,
Culegând informaţie despre izul de carne şi oase.

Cu aer de profesor, adulmecând cu o nară,
Apoi şi cu cealaltă, se pregătea să sară
Către bucătărie, că gura-i lăsa apă
Şi ar fi vrut festinul îndată să înceapă.

S-a dovedit lipsit de prevedere şi de expertiză,
Concentrat şi atent la miros şi la briză,
Căci din spate urcau spre geamul cu raza lucitoare
Alţi trei fraţi, aproape miopi, orbiţi straşnic de soare.

Unul a încercat să se prindă de un pai subţire,
Al doilea a rupt din pânza de păianjen câteva fire,
Iar ultimul şi-a apucat fraţii de cozile îmblănite
Şi-au căzut rostogol, ghemuri de puf încâlcite.

S-au privit unul pe altul cu ciudă,
Şi-au zburlit blana în atitudine crudă,
Arcuindu-şi spinarea pe lăbuţe întinse,
Cu cozile-n vânt şi privirile-ncinse.

Au încremenit ca o statuie de grup,
Încordându-şi şi ultima fibră din trup.
Cu urechile lăsate pe spate şi musăţile strânse
S-au scuipat elegant, iar tăcerea se frânse.

Se declarase războiul cu faţa lui hidoasă,
Cu scărmănări de blană gingaşă şi pufoasă,
Cu mieunări prelungi sub gheare ascuţite
La capăt de lăbuţe ce pedalau grăbite.

***

Mirosul de friptură s-a înteţit subit.
Războiul, cât de aprig era, s-a domolit.
Ştiind acum traseul, au năvălit, furie,
Prin gemuleţul strâmt către bucătărie.

Doamna abia de întorsese friptura în cuptor.
Pisoii s-au repartizat la câte un picior
Şi, împungând cu fruntea, torcând şi mieunând,
Au exprimat teribil de clar ce-aveau în gând.

Tertipuri de pisici, instincte ancestrale
Ce dau pe dinafară în mieunat cu jale
Şi-au împlinit menirea, iar doamna, amuzată,
Le-a dat toată friptura şi a mâncat salată.
(2012)

Cu douăsprezece cuvinte şi o fotografie
Au făcut o poveste sau o poezie: psi, almanahe, Arcon, anacondele, Dragoş, Dictatura justiţiei, jora, Scorpio, dordefemeie, Irealia, lolita, cammely

Pupic

Fetiţa şi băiatul meu
mi-au spus că vor o poezie
pe care să le-o scriu chiar eu,
s-o-nveţe pe de rost, s-o ştie.

Şi n-am ştiut ce să le spun:
despre-ale lor copilării,
ori despre toate ce le-adun
în lada lor cu jucării.

Dar m-am gândit: de bună seamă,
dacă le dau un pupic
şi spun că îi iubeşte mama
n-or să mai facă botic.
(1999)

Harap Alb

Tremuri tot ca un cutremur şi eşti plin de promoroacă.
Focul nu te încălzeşte, ba mai mult, îngheaţă toacă.
Hai cu mine, măi Gerilă! Dacă mergi te-i încălzi.
Poate că mi-o prinde bine să-mi fii prieten într-o zi.

Uite ce-mi fu dat să văd: înfuleci ogorul tot
Şi strigi cât te ţine gura: “Vai, de foame nu mai pot!”
Nesătulul Flămânzilă! Tu eşti, haide, spune drept!
Te-aş lua la drum cu mine, dacă aş fi înţelept.

Cu nesăţios gâtlej şi c-un burdahan pe care
Nu-i izvor să-l poată umple, iată altă arătare!
Fiul Secetei, vestit, cel ce prăpădeşte ape,
Unde merg acum, Setilă, vrei să-mi fii şi tu aproape?

Ia uitaţi, mai minunat de atât poate să fie?
Are-un ochi şi, ca să vadă, trebuie închis să-l ţie.
Şi atunci vede Pământul şi pe-o parte şi pe alta,
Însoţeşte-mă, Ochilă, să m-ajuţi, dacă eşti gata!

Am găsit şi vânătorul ce prinde păsări cu mâna,
Ori lăţit cât tot Pământul, ori lungit de-atinge Luna,
Tu eşti Păsări-Lăţi-Lungilă, parcă n-ai urmă de os,
Împăratul Roş ne-aşteaptă, iar tu mi-i fi de folos.
(2011)

A fătat pisica

A fătat pisica
În pod la bunica
Şi-a ascuns, fricoasă,
Comoara pufoasă
Timp de-o lună-ntreagă,
Că nu-i mâţă bleagă.
Dar o mogâldeaţă
Azi, de dimineaţă,
A ieşit sfioasă
Sus, pe vârf de casă,
Şi-a alunecat
Şi a zgâriat
Tabla fără vină
Ce nu vrea s-o ţină.
C-un ţipăt de tablă
Scrâşnit ca o rablă,
Şi un mieunat
Aşa disperat,
Şi-a făcut simţită
Prezenţa uimită.
Când, într-un sfârşit,
Totuşi, s-a oprit
A privit suspect,
Foarte circumspect,
Şi-a concluzionat
Că-i de cercetat
O grădină mare
Cu lucruri pe care
Vrea să le cunoască
Până să mai crească.
Şi-a pornit atentă,
C-o mişcare lentă,
Cu mustăţi în vânt,
Nasul în pământ
Sau pe tot ce pare
Că e de mâncare.
Dar un pai subţire
Ca o amăgire
A sărit la ea,
Aprigă nuia.
Indignată toată,
Crunt de revoltată,
Pisicuţa blândă
S-a ascuns la pândă
În iarba şi-a stat
Până s-a mişcat
Paiul buclucaş,
Foarte nărăvaş.
Ghemul mic de blană
A pornit în goană
La atac turbat
De leu agitat.
Scărpinând de zor
Aerul uşor
Cu ghearele scoase,
Tare fioroase
A găsit în jur
Ceva ca un şnur
Care se mişca
Şi fugea de ea.
Nu ştiu să vă zic
Despre ghemul mic
De a priceput
De la început
Sau încă nu ştie
C-acea jucărie
Ce părea o pradă
E propria coadă.
(2010)

Rex

Am ieşit în ogradă,
A venit spre mine dând din coadă,
Cu urechile ciulite,
Ascuţite,
Cu un ochi închis şmechereşte,
Fiindcă ştie că lumea îl iubeşte.
I-am dat un os
Şi mi-a mulţumit frumos
Cu un hârâit blând
Ca şi cum ar lătra în gând.
Pe urmă a uitat de mine
Pentru că nimic nu-i mai bine
Decât un ciolan de ros...
„Hrrr... cât e de gustos!”
Când a terminat
De mâncat
I-am ciufulit gulerul de blană
Pe care îl are de astă iarnă
Şi, nu ştiu de ce, îl ţine la gât,
Năpârlit şi urât.
Cu limba scoasă de-un cot,
S-a lins pe bot
Şi mi-a cuprins cu labele piciorul,
Apoi, gâfâind ca motorul,
S-a tăvălit prin ţărână
Stârnind praful precum o găină.
A strănutat zgomotos
(Să trăieşti sănătos!)
Şi-a pornit hârjoana în curte
Fugărind multe
Vrăbii speriate şi rele de gură
Peste măsură.

Câine frumos şi bun,
N-am să pot niciodată să pun
La poartă,
Cum am văzut câteodată
Pe la case bine păzite,
Prinsă în ţinte,
Tăbliţa cu „Câine rău”.
Zău!
(2010)

Vulpea

Mă cunoaşteţi, nu-i aşa?
Sunt vulpiţa cea roşcata
Despre care se spunea
Că ar fi cea mai şireată.

Şi să ştiţi că n-au minţit,
Căci, ca mine, hoaţă, nu-i;
Coteţul, eu l-am golit
De cocoşi, găini şi pui.

“De-aia n-are ursul coadă.”
Zice un proverb bătrân;
La baltă s-a dus, odată,
După peşte-acest jupân.

Că tot eu l-am invăţat
Din coadă să-şi facă nada;
Gheaţa-ndată l-a-ncleştat
Ori i-au mâncat peştii coada?

Mi-am dorit, iarăşi, s-ascult
Al corbului cânt delicat;
Şi n-a croncănit prea mult.
Caşcavalul?! L-am mâncat!

Şi-altele se povesteau
Despre mine, cea şireată,
Dar, c-atâţia minte n-au,
De ce-aş fi eu vinovată?
(2001)

Cântec de leagăn

Copii frumoşi, când moale vine lenea
Şi peste gene ţese umbre dese,
Şi scutură din flori de mac alese,
Pe pleoape, grea de tihna, mierea,

Dormiţi blândeţea somnului adânc.
Odihna nopţii plină e de stele,
Vise cu zâne bune şi cu iele
Se zbat sub pleoapele de prunc.

Un murmur mic de greier vă păzeşte
Şi vă alină câte un suspin,
Se-apleacă luna, din senin,
Şi-n somnul vostru licăreşte.

Pe razele ei mătăsoase
Coboară în culcuşul cald
Păsări cu ochii de smarald
Şi-aripi cu zbateri răcoroase.

Parfumul florilor de vară
Vă mângâie suflarea blândă
Şi spaimele fug să se-ascundă
Şi nu revin în nici o seară.

Copii frumoşi, când moale vine lenea,
Dormiţi blândeţea somnului adânc,
Căci împrejurul fiecărui prunc
Se-adună, cu iubire, toată firea.
(2000)

Scrisoare către Moş Crăciun

Moş Crăciun, darnic şi bun,
când va fi seara de-Ajun,
te-aşteptăm să vii la noi,
printre fulgi plutind în roi,
şi să stai pe lânga foc,
să te prindem la mijloc,
să-ţi încălzeşti mâinile,
să-ţi usuci mustăţile.

Noi, să ştii c-am fost cuminţi,
când ne-am mai adus aminte,
astăzi stăm ca nişte sfinţi
şi-am rămas fără cuvinte.
Ce noroc cu poezia!
Ştiu s-o spun pe negândite.
Bradu-şi cerne feeria
în visul serii vrăjite.

Oare ai să deschizi sacul?
Poezia ţi-a plăcut?
Oare ştii chiar tot ce anul
ce-a trecut noi am făcut ?
Dacă ştii, slabă speranţă
să primim şi noi un dar…
Promisiunea-i o uzanţă :
vom fi obraznici mai rar.

Ne-ai iertat până acum,
an de an, cu bunătate.
N-ai făcut atâta drum
să ne cerţi astăzi de toate !
Te rugăm să ne aduci
înc-o dată bucurii,
banane, mere şi nuci,
dulciuri şi jucării.

N-o să uitam niciodată
vraja serii de Crăciun
şi-o să ştim, în vremea toată,
cât ai fost de blând si bun.
(2003)

Înscrisă la concursul Nopţi magice în miez de iarnă

Poveste de iarnă

O ninsoare ca o pulbere de stele,
Ca un zbor de îngeri îngheţaţi,
A căzut deasupra casei mele
Şi copiii au rămas miraţi.

Un covor strălucitor şi moale,
Mângâiat de-un vifor nemilos,
S-a întins pe câmpurile goale
Şi copiilor li se părea frumos.

Casa purta cuşma de argint
Şi,la streşini, ţurţuri de cristal,
Iar pe geam sclipeau,ca un alint,
Raze dizolvate în opal.

Au ieşit copiii în grădină,
Cu zăpadă şi-au vopsit cojocul ;
Ei şi lumea s-au făcut lumină,
Doar obrajii li-s îmbujoraţi ca focul.
(2003)