Dor

Nu e sub stele
mai mare dor
ca de-un izvor
al vieţii mele.

De-adânca undă
sfânt mă-nfior;
spaime, uşor,
fug să se-ascundă.

Şi m-aş întoarce
din orice zbor
oricând un nor
umbrele-şi toarce.
(1988-2012)

Inconştienţă

Câteodată vreau să plâng
ca streşinile la moartea zăpezii
pentru iubirea trecută,
dar, speriaţi, ochii rămân secetoşi
şi crud mă brăzdează arşiţa cu uscate nelinişti.
Atunci doresc în ploile primăvăratice
să mă rotesc bezmetică,
tălăzuind despletită între şiroaie,
aşteptând sărutul răcoros al ploii pe pleoape
şi vreau să sorb apa vie a cerului,
altui pârjol, cu linişte dăruindu-mă.
(1988)

Întrebare fără răspuns

Stau la marginea timpului
şi-mi spun că sunt o întrebare
fără răspuns, deocamdată.
Îmi înfrunzesc tâmplele
şi mă doare a primăvară
culoarea florilor din zâmbete.
La marginea timpului,
cu frunzele şi florile mele,
cu nădejdea glasului cerând
păsări fără colivii şi nori,
cu teamă, caut fericirea.
(1988)

Cuvântul

Ştiu că în urma paşilor mei
sau undeva, aproape de mine
e cuvântul.

Neîndurător e ca stânca,
am degete lungi, dar s-ar toci cioplindu-l
dacă n-ar fi cremene de gând.

Cu ce aprigă dorinţă îl aştept, îl strig,
să treacă prin mine lung, limpezind fântâni,
să mă brăzdeze dureros, ca fulgerul norii,
lumină fiind, flacără să fie,
cuprinzându-mă în rotunjimea adevărului său
şi, deprinzându-i silabele multe,
să mă rostesc, trăind, pe mine.
(1988)

Deşert

Doar nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit;
cu ciudată nepăsare,
gânduri seci dune-au clădit.

Trimiteam cu caravana
câte un cuvânt, un timp;
se-ntorceau fata morgana
şi emoţii de nisip.

Aruncam peste deşerturi
ape vii şi crengi cu flori
şi ardeau trosnind, iar fumuri
risipeau trecuţi fiori.

Nicio creangă visătoare
n-ai crescut-o, niciun gând;
şi-i târziu, şi crud te doare,
şi te miri: eşti tu arzând?

Căci nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit,
când iubirea vrea şi are
un deşert împădurit.
(1988)

Altceva

"Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane.
Poftiţi în vagoane, stimaţi călători!
Vă rugăm să poftiţi în vagoane!"
spunea, striga disperat crainicul gării.
Atâta lume era adunată pe peron
şi nimeni nu voia să urce
în trenul acela lung.
Atâta lume şi nici un călător.
Toţi veniseră să vadă, să vadă numai,
trenul acela lung.
Şi toţi aşteptau.
Altceva...

Iar trenul acela lung
n-a mai plecat.
(1988)

E singura poezie despre perioada de dinainte de 1989 pe care am făcut-o vreodată; şi e scrisă cu dorinţa, pe care o credeam atunci aproape de neîndeplinit, de a vedea sfârşitul ei. N-a mai durat decât un an, până când am văzut, uimită, un om care spunea, striga disperat aceleaşi cuvinte într-un microfon...

Trei frunze

Pe o pagină de carte
mi-au picat trei frunze moarte
aduse de-un vânt zănatic
din decorul de jeratic.

Le ascult foşnind un cântec,
cu mistere de descântec,
vraja dulce să aprindă
o-nflorire de colindă.

Frunzele-au intrat în carte,
umplând pagina cu moarte;
ameţită de culoare
le cred flăcări mici din soare.

De milă că-i toamnă-afară
visez că la primăvară
le voi prinde-n crengi cu bolduri
să ascundă două scorburi.
(1988)

Cântec

Printre ramuri de gând
caut o clipă adâncă şi înaltă
ca o cărare albastră de stele.
Şi o găsesc într-un cântec...
(1988)

Ofilire

Se îngrămădesc florile în respiraţia mea
de pământ aburind,
de parcă s-ar fi adunat toată primăvara
de prin zăpezile târzii alungată.
Sunt multe flori, multe,
inconştient dezrădăcinate de-o primăvară nebună,
sublime ca tăcerea scursă din boabele de rouă
la răsăritul fierbinte al zilei;
şi-au să se ofilească.
Acum încă mai respiră, încă mai respiră,
neghicind culoarea amurgului.
Mâine vor foşni trist
precum o rochie de mireasă
care n-a mai fost îmbrăcată.
(1988)

Omul este un poem de dragoste

Omul este un poem de dragoste.
Primim sărutul ploii pe firul de iarbă care suntem
şi ochiul-frunză se abureşte speriat de linişte.
Într-un moment de inconştienţă începe minciuna,
fuga spre fericirea neumblată
pe care nu avem curajul să o uităm.

Două fire-de-iarbă se visează stejari,
fiecare în iubirea celuilalt
dar, uneori, ajung mărăcini,
învinşi de încovoiaţii spini
care le intră amarnic în carne.

Fericirea firului-de-iarbă-stejar,
ca raiul e nestrăbătută şi inexistentă.

Omul este, totuşi, un poem de dragoste.
De aceea mulţimea fielor-de-iarbă
cu rădăcinile strâns împletite,
atente la trezirea seminţelor.
(1988)

Desfrunzire

Ţi-aduci aminte zilele acelea
nemaiterminate,
care stăteau cu sufletul la gură
aşteptând noaptea?
Şi nopţile de-atunci
desfrunzite de dragoste?
Eram două năluci de dor
şi din frunzele desfrunzirii noastre
aşterneam covoare
iubirii.
(1988)

Iarbă

De departe,
dintr-o zare a viselor,
te strig în iubire.
Tu cauţi cu urechea zvon
de la foşnetul ierbii..
şi nu înţelegi.

Încerci să vezi
şi priveşti rătăcit
cu ochi de culoarea ierbii
răsfrântă în rouă...
şi iar nu înţelegi.

Apoi adulmeci chemarea,
dar nu simţi în nări
decât mirosul ierbii...
şi tot nu înţelegi.

Şi vrei să-mi pipăi strigătul,
să-l prinzi în pumni
cu mişcări învăţate tot de la iarbă...
dar nici acum nu înţelegi.

Atunci cobori în iarbă
şi devii tu însuţi iarbă,
iarbă care nu înţelege...
(1988)

Iubire albă şi rotundă

Va veni o zi albă şi rotundă
când vei primi un cuvânt
cu care am alergat prin atâtea prăpăstii;
noapte de noapte, coşmaruri;
l-am apărat...
un cuvânt pe care l-am dus în sus şi-n jos
prin hârtoapele vieţii;
vei primi un cuvânt
pe care l-am rostogolit
prin praful alb al gândului,
pe uliţele sfintei inimi
pentru rotunjirea lui şi a ta.

Vei primi acest cuvânt
într-o zi albă şi rotundă,
din palma mea albă şi rotundă,
îl vei lua când vei şti tăcerea lacrimei
şi sunetul clipei albe şi rotunde,
acest cuvânt: iubire.
(1988)

Crizantema

S-auzi cum suflă vântul
rugina peste frunze,
s-asculţi plânsul ierbii,
să vezi înfiorarea văzduhului,
să simţi ploaia curgând
în ritmul tristeţii
şi să nu ştii dacă plouă
cu stropi de apă sau cu stropi
de frunze;
s-adulmeci toamna
şi mirosul ei să-ţi pară
moarte.

Apoi să întâlneşti vârtejul de viaţă
al unei crizanteme,
s-o cuprinzi în miezul fiinţei tale
şi să arzi în flacăra petalelor ei
toată tristeţea.
(1988)

Am uitat

Era o vreme când ştiam
să păşesc de pe un munte pe altul
fără ca paşii mei să fie
mai mari.

Era o vreme când ştiam
să trec marea din două salturi uşoare:
unul până la marginea ei din cer
şi-al doilea până pe tărâmul celălalt.

De atunci munţii au încărunţit
în câteva ierni,
marea şi-a săpat riduri pe faţă
în nişte furtuni,
iar eu...
am uitat.
(1988)

Joc

Haide să jucăm un joc
cu foi de trifoi,
să vedem cine- eu sau tu-
va găsi mai mulţi
trifoi
cu patru foi,
să vedem cine- eu sau tu-
va avea mai mult noroc.
Uite, eu
am găsit deja unul
şi am de gând să ţi-l pun
ţie
pe piept,
aici, în dreptul inimii.
(1988)

Târziu

În altă toamnă
Voi măcina sub tălpi
Alte frunze
Şi-am să mă mir foarte
Că ele seamănă cu cele de azi.

Târziu,
Printre şoaptele paşilor strecuraşi între clipe
Voi intra în vremea trecută fără să înţeleg
Acea mare şi mută dorinţă de dragoste
Care cade în mine ca o durere adâncă,
Aşa cum cad frunuele, ploile,
Trăgându-mă înspre pământ
Până la temelia vieţii.

În altă toamnă
Macin sub tălpi
Alte frunze
Şi mă mir foarte
Că ele seamănă cu cele de demult.
Târziu...
(1988)

Te iubesc

Te iubesc ca o pădure
Un ram verde şi banal,
Te iubesc ca o nălucă
Lumea ei de ireal,
Te iubesc precum tăcerea
Peşterile din pământ,
Te iubesc ca un râu iute
Apele repezi curgând,
Te iubesc ca un lan galben
Florile roşii de mac,
Te iubesc ca bolta ‘naltă
Stelele căzute-n lac,
Te iubesc ca o dorinţă
Dorul cel mai avântat,
Te iubesc ca o speranţă
Neatinsă de păcat
Vremea lungă de-aşteptare
Spune-mi… că nu m-ai uitat.
(1988)

Primăvară

Copaci albi troienind în sângele meu
Flori calde şi bune
Ca prima iubire;
Păpădii zidind efemer
Dorul plantelor
De a repeta prin culoare
Soarele;
Aerul clar curgând
Printre frunze nehotărâte în verde;
Şi o ramură muşcând cu mugurii
Chipul de lumină al zilei.
(1988)

Împlinire

Uneori culorile sunt sfâşiate din voaluri,
Uneori cuvintele sunt mai aproape de stele,
Uneori ziua are ochii albaştri
Şi noaptea adoarme în pragul visării.
Timpul acela străbate o mare de flori
Deschise pe umerii verzi ai bucuriei
Înfrunzind mereu din acelaşi dor
Înalt şi limpede împlinit.
(1988)