frunze vechi mor înghețate...
Ce-a trăit și se petrece
te întreabă și socoate.
Nu spera și nu ai teamă,
crește viață din ce moare.
Dor de ducă-n zări le cheamă,
păsările călătoare.
Multe doruri se deșiră,
lacrimi curg și se usucă;
acordează a sa liră
un rapsod cu dor de ducă.
Norii îl urmează-ntruna,
ploaia îi destramă, rece;
s-a ascuns de tot și luna,
toamna vine, toamna trece...
câte-a auzit și știe,
Doar refrenul nu și-l schimbă,
și a lirei melodie.
Uită masca fericirii,
plânge florile uscate
când, prin descărcarea firii,
frunze vechi mor înghețate.
Tânguirea-i în cetate
se rostogolește, tristă,
se strecoară și străbate
străzi ce nu știi că există.
Cum i s-a sucit menirea!...
Ploile poate-or să sece
sau or să înece firea
ce-a trăit și se petrece.
norii prin văzduh îi suflă,
mătură la rând pâmântul,
frunzele pe sus le umflă,
le învârte, le coboară,
și le culcă iar pe toate...
Au murit a câta oară,
te întreabă și socoate.
Mugurii din primăvară
s-au făcut frunze și flori
Florile au nins pe seară
și, pe ramuri, alte zori
s-au ivit și-au prins culoare,
s-au umplut de gust și zeamă...
Dorm azi în țărâna tare.
Nu spera și nu ai teamă...
cu pământul și cu ploaia.
Nimeni n-are să se mire
că și poama, și păstaia
parcă nici n-au fost vreodată.
Dar în miez la fiecare
e un sâmbure de plantă...
Crește viață din ce moare.
Vrăbii ciripesc și zboară,
ciugulesc semințe pline;
un vârtej le înfioară
penele umflate bine.
Alte mândre aripate,
uneori, ajung în zeamă...
Unele se fac scăpate:
dor de ducă-n zări le cheamă.
și al nostru trubadur;
ca să-și facă-avut și nume
strânge franci într-un condur.
Își plătește-afișe, crainici
și, la hanuri, o cazare...
I-s amicii cei mai trainici
păsările călătoare.
Păsările călătoare —
dor de ducă-n zări le cheamă.
Crește viață din ce moare,
nu spera și nu ai teamă.
Te întreabă și socoate
ce-a trăit și se petrece:
frunze vechi mor înghețate,
toamna vine, toamna trece.
(2026).
Imagini generate de ChatGPT pe baza erorilor mele de sistem.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu