Un nor alb lasă
o umbră în lumina
care-l înălbeşte.
Culori se-adună
într-o singură rază
imaculată.
Cum afli albul
sub scrum, când nu ştii focul
şi arsura lui?
Pete de viaţă
spăl de pe mâini ori faţă...
Albul se-nvaţă.
Pe frunte gând alb,
în suflet sentiment dalb,
azi, după scăldat.
Cad ninsori în păr,
albă înţelepciune...
Apoi, amintiri...
Dantele albe
se ţes pe gherghef de ram
când plouă stele.
(2014)
O provocare
îşi primeşte răspunsul
alb în cuvinte.
M-am rătăcit, mă caut, regăsesc fragmente din ceea ce am fost, din ceea ce sunt, le aşez in cuvânt, le arăt cui vrea sa le vadă. "Pentru a scrie nu-mi sunt de trebuinţă reflectoare, îmi e de-ajuns lumina de la lumânare."
duminică, 7 decembrie 2014
sâmbătă, 6 decembrie 2014
Fiecare îşi are propriul adevăr
Fiecare îşi are propriul său adevăr
ocrotit în lumina albă a minţii,
o cutie închisă, încuiată cu ivăr
păzită cu ghearele, apărată cu dinţii.
Fiecare îşi are propriul pământ
şi îşi creşte în alt fel grădina,
uneori după ploi, alteori după vânt,
uneori doar aşa cum ar vrea rădăcina.
Unul îşi ia fericirea din iubire
şi o stoarce dintr-un sentiment infinit,
altuia-i pare un tărâm de-amăgire
când în lume doar timpul e fără sfârşit.
Unul îşi caută un răspuns printre stele,
altul în firul mărunt de nisip.
Unul din clipe îşi înşiră mărgele
ca să-şi conserve frumuseţea pe chip.
Altuia nu îi pasă de riduri,
ascultând vocea plină cu care-i vorbeşte
o umbră închisă în slove, în rânduri,
şi cu ea frumuseţea în miez şi-o clădeşte.
Unul nu trece vreodată de poartă
şi i-e teamă de zare şi de necunoscut,
altul străbate distanţa. I-e soartă
să caute-un loc de nimeni ştiut.
Unul aşteaptă un cuvânt de la zei
şi simte nevoia unui reazem divin,
altul nu-şi pune speranţa în ei,
dar nu-i cu nimic mai sărac, mai puţin.
Un tânăr poate-avea un cuget bătrân,
un moş îşi păstrează sufletul tânăr
până-n ultima oră şi ţine la sân
o comoară de preţ, de viu neastâmpăr.
Nimic nu-i în plus şi nimic nu lipseşte,
ce-i urât pentru unul, pentru altu-i frumos,
ce e bun pentru unul, altuia nu îi prieşte,
un suflu ridică sau poate da jos.
Nu-s legi ca să lege, nu-s cuvinte să-nchidă,
înţelesul e-adesea luat în răspăr
şi lumea-i mereu de dreptate avidă...
Fiecare îşi are propriul său adevăr.
(2014)
Alte-adevăruri din aceleaşi cuvinte
s-au înscris în tabelul duzinii,
fiindcă-s iscate în minţi diferite,
idei puse-n slove pe linii.
ocrotit în lumina albă a minţii,
o cutie închisă, încuiată cu ivăr
păzită cu ghearele, apărată cu dinţii.
Fiecare îşi are propriul pământ
şi îşi creşte în alt fel grădina,
uneori după ploi, alteori după vânt,
uneori doar aşa cum ar vrea rădăcina.
Unul îşi ia fericirea din iubire
şi o stoarce dintr-un sentiment infinit,
altuia-i pare un tărâm de-amăgire
când în lume doar timpul e fără sfârşit.
Unul îşi caută un răspuns printre stele,
altul în firul mărunt de nisip.
Unul din clipe îşi înşiră mărgele
ca să-şi conserve frumuseţea pe chip.
Altuia nu îi pasă de riduri,
ascultând vocea plină cu care-i vorbeşte
o umbră închisă în slove, în rânduri,
şi cu ea frumuseţea în miez şi-o clădeşte.
Unul nu trece vreodată de poartă
şi i-e teamă de zare şi de necunoscut,
altul străbate distanţa. I-e soartă
să caute-un loc de nimeni ştiut.
Unul aşteaptă un cuvânt de la zei
şi simte nevoia unui reazem divin,
altul nu-şi pune speranţa în ei,
dar nu-i cu nimic mai sărac, mai puţin.
Un tânăr poate-avea un cuget bătrân,
un moş îşi păstrează sufletul tânăr
până-n ultima oră şi ţine la sân
o comoară de preţ, de viu neastâmpăr.
Nimic nu-i în plus şi nimic nu lipseşte,
ce-i urât pentru unul, pentru altu-i frumos,
ce e bun pentru unul, altuia nu îi prieşte,
un suflu ridică sau poate da jos.
Nu-s legi ca să lege, nu-s cuvinte să-nchidă,
înţelesul e-adesea luat în răspăr
şi lumea-i mereu de dreptate avidă...
Fiecare îşi are propriul său adevăr.
(2014)
Alte-adevăruri din aceleaşi cuvinte
s-au înscris în tabelul duzinii,
fiindcă-s iscate în minţi diferite,
idei puse-n slove pe linii.
Etichete:
2014
,
duzina de cuvinte
,
preferatele mele
sâmbătă, 29 noiembrie 2014
Haiku dicţionar
Creion
Trasează semne,umbre ce luminează
albul hârtiei.
Pahar
Alege oameni -
optimişti sau pesimişti -
dintr-o privire.
Papuc
Confort domesticatunci când nu te afli
dedesubtul lui.
Acuarelă
Adaos apei
în curgerea-i în emoţie
de la ochi la ochi.
Triunghi
Poligon închisce defineşte un plan
fără limite.
Brânză
Burduf de câine
cu mult potenţial ascuns
de ochii lumii.
Cochilie
Dacă o asculţiţi-auzi sângele zvâcnind
ca valul mării.
Glob
Minune vie,
stoarsă şi consumată,
încă acasă...
Producţie
Creată de ompentru a trăi uşor,
face viaţa grea.
Gând
Înmugurire,
înrămurare şi-apoi
o înflorire.
Cal
Libertate smulsăde hamuri şi de frâie
galopând sub şa.
Jucărie
Realitate
cu tentă ideală
în minţi de copii.
Broşa
Detaliu discretpurtat cu eleganţă...
bine înfiptă.
(2014)
Duzina celor
treisprezece cuvinte
treisprezece cuvinte
se-nscrie-n tabel.
luni, 24 noiembrie 2014
Magie albă
Fulgi de păpădie tandru îngheţaţi
se rostogolesc alene din înalt
şi îngenunchează simplu pe asfalt
ca să se sfârşească destrămaţi.
Se întind oglinzi privind spre cer,
mohorâte ca cenuşa întristării.
Prind în ele-ntunecarea zării
adâncindu-se în ultimul mister.
Paşi grăbiţi le sparg. În tulburare
tremură de frig pe pojghiţa subţire
norii sfâşiaţi în aşchii, a pieire,
şi sclipiri firave ca de lumânare.
Toamna, ca un puf de păpădie,
se deşiră pe o aripă de vânt
împlinind acelaşi legământ
de pustiu şi de nimicnicie.
Strălucirea iernii, albă şi curată
nu alină dorul. Gerul e tot moarte.
Fulgi de păpădie îngheţaţi împarte
ascunzându-i toamnei rochia pătată.
Un decor de vis, un castel de gheaţă,
candelabre zvelte de cristal fragil,
dantele suave cu contur labil,
închid în iluzii a naturii faţă
şi ne amăgesc cu magie albă
şi cu har de sculptor fără dalte-ori lut.
Ni se face alb în suflet viscolit şi mut,
prins la gâtul iernii... un trofeu în salbă.
(2014)
se rostogolesc alene din înalt
şi îngenunchează simplu pe asfalt
ca să se sfârşească destrămaţi.
Se întind oglinzi privind spre cer,
mohorâte ca cenuşa întristării.
Prind în ele-ntunecarea zării
adâncindu-se în ultimul mister.
Paşi grăbiţi le sparg. În tulburare
tremură de frig pe pojghiţa subţire
norii sfâşiaţi în aşchii, a pieire,
şi sclipiri firave ca de lumânare.
Toamna, ca un puf de păpădie,
se deşiră pe o aripă de vânt
împlinind acelaşi legământ
de pustiu şi de nimicnicie.
Strălucirea iernii, albă şi curată
nu alină dorul. Gerul e tot moarte.
Fulgi de păpădie îngheţaţi împarte
ascunzându-i toamnei rochia pătată.
Un decor de vis, un castel de gheaţă,
candelabre zvelte de cristal fragil,
dantele suave cu contur labil,
închid în iluzii a naturii faţă
şi ne amăgesc cu magie albă
şi cu har de sculptor fără dalte-ori lut.
Ni se face alb în suflet viscolit şi mut,
prins la gâtul iernii... un trofeu în salbă.
(2014)
duminică, 23 noiembrie 2014
sâmbătă, 22 noiembrie 2014
Vânând secunda
Am plecat în concediu pe-autostrada tinereţii,
mi-am scâlciat bascheţi, pantofi şi bocanci,
vânând secunda acerb, aşa cum vânează ereţii,
şi-aş fi vrut să mă vindec de timp, să-mi fiu vraci.
Mi-aş fi făcut sărbătoare din fiece pas,
din fiece sâmbure aş fi-ncolţit câte-o stea,
aş fi spart orice-oglindă la răscruci, la popas,
mi-aş fi smuls din iubiri ce povară-i prea grea.
În păr mi-aş fi prins lăcrămioare, parfum
din fragede cupe să-mi adie a soare,
în mâini aş fi strâns moi petale de fum
din visuri albastre, să le scarmăn fuioare.
Câte secunde-oi fi prins nu mai ştiu...
La vindecări, la examen am rămas cu restanţă
fiindcă un rid mi-a scăpat şi un fir argintiu
s-a strecurat printre lăcrămioare în faţă.
Nicio cremă nu-mi umple ridul şi nici
vreo vopsea n-ar ascunde argintul mereu.
M-am rătăcit la răscruci, de aceea-s aici,
într-altă drumeţie, dar ştiu, sunt tot eu.
Sunt tot cea plecată cândva pe o stradă
ce-mi promitea altceva, dar m-a dus
prin timp înainte, iar mersul corvoadă
s-a făcut de când drumul e-ntins spre apus.
Figurină fragilă din sticlă casantă
în care se scurge implacabil nisipul,
azi fug de secunda alergând în turnantă
spre albumul umplut prea devreme de timpul
de care credeam că mă pot vindeca.
Un urs mă vânează cu pas apăsat
oricât m-aş opune, oricât mi-aş striga:
"Tu să caşti ochii bine cât ai de umblat..."
Privesc înainte spre strada cea largă
pe unde îmi mân visuri vechi sau mai noi,
dar din trecut câte-o clipă prea dragă
răsare şi-atunci privesc şi-napoi.
Pe drum, între ieri şi ce-are să fie,
din praf ridic zaruri cu semne de stele
sau semne de nor şi furtună, şi-s vie,
cu sâmburi, vânări şi iubirile mele,
tot eu, cea tânără mereu, aici, unde se-aude
o inimă bătând şi alergând secunde.
(2014)
Aceleaşi douăsprezece cuvinte s-au legat în alte gânduri şi s-au adunat în tabelul găzduit de Eddie.
mi-am scâlciat bascheţi, pantofi şi bocanci,
vânând secunda acerb, aşa cum vânează ereţii,
şi-aş fi vrut să mă vindec de timp, să-mi fiu vraci.
Mi-aş fi făcut sărbătoare din fiece pas,
din fiece sâmbure aş fi-ncolţit câte-o stea,
aş fi spart orice-oglindă la răscruci, la popas,
mi-aş fi smuls din iubiri ce povară-i prea grea.
În păr mi-aş fi prins lăcrămioare, parfum
din fragede cupe să-mi adie a soare,
în mâini aş fi strâns moi petale de fum
din visuri albastre, să le scarmăn fuioare.
Câte secunde-oi fi prins nu mai ştiu...
La vindecări, la examen am rămas cu restanţă
fiindcă un rid mi-a scăpat şi un fir argintiu
s-a strecurat printre lăcrămioare în faţă.
Nicio cremă nu-mi umple ridul şi nici
vreo vopsea n-ar ascunde argintul mereu.
M-am rătăcit la răscruci, de aceea-s aici,
într-altă drumeţie, dar ştiu, sunt tot eu.
Sunt tot cea plecată cândva pe o stradă
ce-mi promitea altceva, dar m-a dus
prin timp înainte, iar mersul corvoadă
s-a făcut de când drumul e-ntins spre apus.
Figurină fragilă din sticlă casantă
în care se scurge implacabil nisipul,
azi fug de secunda alergând în turnantă
spre albumul umplut prea devreme de timpul
de care credeam că mă pot vindeca.
Un urs mă vânează cu pas apăsat
oricât m-aş opune, oricât mi-aş striga:
"Tu să caşti ochii bine cât ai de umblat..."
Privesc înainte spre strada cea largă
pe unde îmi mân visuri vechi sau mai noi,
dar din trecut câte-o clipă prea dragă
răsare şi-atunci privesc şi-napoi.
Pe drum, între ieri şi ce-are să fie,
din praf ridic zaruri cu semne de stele
sau semne de nor şi furtună, şi-s vie,
cu sâmburi, vânări şi iubirile mele,
tot eu, cea tânără mereu, aici, unde se-aude
o inimă bătând şi alergând secunde.
(2014)
Aceleaşi douăsprezece cuvinte s-au legat în alte gânduri şi s-au adunat în tabelul găzduit de Eddie.
joi, 20 noiembrie 2014
Vreascuri
Vreascuri trosnesc între două tăceri,
când paşii de azi se-aştern peste paşii de ieri.
Paşii de ieri ezitau căutând începuturi,
paşii de azi scriu istorii despre ziduri şi scuturi.
Un regret ca o toamnă în care ploaia îngheaţă
te încinge, şi-orbit de sălbatica ceaţă,
te sfărâmi ca un vreasc, te aduni într-o vale
ca un râu istovit de năpraznica jale,
şi curgi tulburat dintr-un vechi obicei,
şi nu ştii ce aştepţi ori s-aştepţi de mai vrei...
În plutire, pe ape putrezesc frunze moarte;
amorţeşti în trecut, dar te scurgi mai departe.
Înapoi ţi-a fost tot, înainte-i o zare...
Nu te cheamă... Tu fugi înspre ea; ţi-e salvare.
Te despoi de regrete ca şi cum ai fi pom,
îţi rămân frunze-n urmă cât să-nchege un om.
Cum ai fost încă eşti, doar veştmântul ţi-e nou.
N-ai ieşit prin miracol înc-o dată din ou.
Vreascuri trosnesc între două tăceri
şi se scutură-n vânt vorbe strânse mai ieri
şi în ele-s cuprinse nişte zgomote vii.
Când te faci că n-auzi şi că nu le mai ştii,
tot îţi bat ca un ceas măsurându-ţi trecut,
un tic-tac nu de timp, ci de inimi... sub scut.
(2014)
când paşii de azi se-aştern peste paşii de ieri.
Paşii de ieri ezitau căutând începuturi,
paşii de azi scriu istorii despre ziduri şi scuturi.
Un regret ca o toamnă în care ploaia îngheaţă
te încinge, şi-orbit de sălbatica ceaţă,
te sfărâmi ca un vreasc, te aduni într-o vale
ca un râu istovit de năpraznica jale,
şi curgi tulburat dintr-un vechi obicei,
şi nu ştii ce aştepţi ori s-aştepţi de mai vrei...
În plutire, pe ape putrezesc frunze moarte;
amorţeşti în trecut, dar te scurgi mai departe.
Înapoi ţi-a fost tot, înainte-i o zare...
Nu te cheamă... Tu fugi înspre ea; ţi-e salvare.
Te despoi de regrete ca şi cum ai fi pom,
îţi rămân frunze-n urmă cât să-nchege un om.
Cum ai fost încă eşti, doar veştmântul ţi-e nou.
N-ai ieşit prin miracol înc-o dată din ou.
Vreascuri trosnesc între două tăceri
şi se scutură-n vânt vorbe strânse mai ieri
şi în ele-s cuprinse nişte zgomote vii.
Când te faci că n-auzi şi că nu le mai ştii,
tot îţi bat ca un ceas măsurându-ţi trecut,
un tic-tac nu de timp, ci de inimi... sub scut.
(2014)
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)




















