Septembrie

Ascultă cât mai poate inima să se îndure,
Ascultă vântul care foşneşte prin pădure
Frunzele încă vii astăzi ultima oară,
Frunze ce-or suspina căzând mâine spre seară
Ca lacrimi care curg din dor de soare şi de floare,
Din dor adânc de tril de păsări călătoare.

Se vor aprinde-ntâi incendii şi văpăi,
Se vor urca pe dealuri, vor coborî pe văi,
S-or spulbera în vânt, în roiuri, în vârtejuri,
În urmă vor rămâne doar despuiate vrejuri
Şi crengi pustii de aripi, ramuri pustii de frunze
În hohotul de vânt părând să se-amuze.

Mai e un rest de vară uitat prin ramuri verzi
Străpunse de lumina pe care n-o mai crezi
În stare să învingă fiorii destrămării,
Dar cu blândeţea ei dă aripă visării,
Şi, până să se-aprindă incendii în păduri,
Din focul verii duse te lasă să mai furi.

Dar toamna şi-a iscat în arbori galbene scântei
Şi ştii şi-aştepţi culoarea şi flăcările ei,
Iar seara simţi răcoarea şi-ţi intră pe furiş
În inima fragilă cu îngheţat tăiş.
Septembrie te umple de dor şi nerăbdare
Să te aprinzi în toamnă, să te cuprinzi în zare.
(2011)

Dialog cu adolescenţa

Joc tenis.
Mi-am făcut gândurile mingi,
Mi-am făcut şi cuvintele mingi
Şi joc tenis cu ele.
În faţa mea un perete alb,
Atât de alb că mi se sfărâmă lumina ochilor pe el.
Joc tenis cu mingile mele,
Le lovesc de perete,
Se întorc înapoi ca un ecou nesfârşit,
Neschimbate,
Nebăgate în seamă.
Gânduri pierdute,
Cuvinte neputincioase,
Dialog cu adolescenţa.
(2011)

Cuvinte în flăcări

Ce frumos împleteşti tu vorbele! Ce ameţitor!
Cât de uşor mă năuceşti cu mierea lor!
De unde le culegi? Şi cum le faci mănunchi?
Le legi cu prepoziţii, ţinute pe-un genunchi?

Le farmeci cu o vrajă care ţi-a fost şoptită
Când, scufundat în vis, sub pleoapa adormită
Se scutura din stele o pulbere de-argint
Şi-apoi se aşternea pe fiece cuvânt?

Dar nu ţi-au spus atunci nici stelele, nici luna
Că dacă dintre vorbe se-ntâmplă ca doar una
Să fie prefăcută, spoită, chiar cu meşteşug,
Vorbele tale, toate, vor fi arse pe rug.
(2011)

Femeie

De cât te-ai destrămat, femeie,
Ar trebui să nu mai fii,
Să se usuce din curmeie
Firele inimii tale vii,

Să nu-ţi tresară nicio frunză,
Să nu-ţi adie niciun vânt,
Să-ţi tremure sfios pe buză
Ultima urmă de cuvânt.

Ar trebui să fii un nor
Sau numai umbra lui întinsă
Peste pustiu fără izvor,
Peste tăcere necuprinsă.

De cât te-ai destrămat, femeie,
Mă mir că încă mai respiri,
Căci n-ai avut pe suflet cheie
Şi-n el zdrobit-au trandafiri.

Şi te-ai lăsat dusă departe
Şi sfâşiată la răscruci,
Bucăţi din tine, mai mult moarte,
Le tot aduni mereu de-atunci.

Dar, la un capăt destrămată,
La celălalt ţeşi fără preget,
Şi-ai ţese cu iubirea toată,
Rămasă fără niciun deget.

Ţi-ai pune sufletul pe rana
Copilului crescut din tine,
Cu lacrimi ai spăla icoana
Surâsului său şi suspine

Le-ai amuţi cu-o mângâiere,
Te-ai face scut în faţa lui,
Ai aduna din cer putere,
Nu te-ai supune nimănui.

Cu destrămarea ta tăcută
Drumul îi netezeşti uşor,
Aşterni pe el visarea mută,
Bătaia inimii cu dor.
(2011)

Viţa de vie

Via încă nu s-a lăsat pradă visării,
Nu-şi arde frunzele pe rug şi nu le cerne
Peste ţărâna sfărâmată în strălucirea zării.
Culorile-i sunt stinse şi puţin mai terne
De parcă s-ar fi aşternut cu-un pic de infinit
Pe frunze praful de căldură istovit.

Ascunşi sau la vedere se odihnesc ciorchini,
Cuprinşi adânc în tufe, cu umbră ocrotiţi
Sau răsfăţaţi la soare şi prinşi ca-n rădăcini
De fire din cârcei cu trudă încâlciţi
Păzind podoaba aurie de hoţii de comori
Ce ar putea s-atace din vânturi sau din nori…

Dar mâini mai pricepute şi cu mai mult folos
Înşeală şi strecoară-ndemânatic printre ei
Degete agere purtând cuţite care taie nemilos
Frunze, şi crengi ,şi-ncrâncenaţi cârcei.
Şi boabe pline cu aromă şi dulceaţă
Cuprind ca în căuş, urcă uşor spre faţă.

Aroma se răsfrânge în aerul încins
Şi dinţii le zdrobesc şi se împrăştie în gură
Dulceaţa lor şi simţi cum au cuprins
Vara întreagă cu lumină şi căldură
Şi-ţi pare c-ai muşca din razele de soare,
Dintr-o minune-nfăptuită cu mirare.

Parfumul lor ar fi uitat de zei în lume,
Închis cu neştiinţă în coaja străvezie,
Un strop de viaţă nobil, de-aceea i-au dat nume
Că sigur e de viţă, iar viţa e de vie.
(2011)

Să îmi preschimbi tu numele

Aş vrea să îmi preschimbi tu numele în cântec
Şi să mă chemi cu-un şir de note muzicale
Sau cu acorduri de pian curgând agale,
Ori glasul tău învolburat mă-nalţe tăriile să spintec.

Aş vrea de fiecare dată când mă strigi
Cu alte sunete să-mi cânţi chemarea
Şi să-ţi ghicesc din melodia nouă starea
Şi întâmplările din care te răsfrângi.

Aş şti dacă ai inima cu tine
Sau dacă ai lasat-o la odihnă în vreo gară
Şi-ai să te duci s-o cauţi mai spre seară
Pe rafturi şi cu alte inimi pline.

Aş şti la urmă, ca undele zvâcnind pe apă,
Cum mi se pierde numele-n adânc
Sau mai în depărtare şi se sting
Acorduri când atingi ultima clapă.
(2011)

Aproape de tine

Am rătăcit printre ninsori de flori,
Printre petale de iubire scuturată
Care şopteau plutind ultima dată:
"Vezi ce păţeşti dacă nu ştii să zbori?"
Şi-am înţeles că, orişicât de lină,
Plutirea-i pân'la urmă tot cădere
Şi-am înţeles c-a ta apropiere
Va fi căderea inimii deplină.

Am rătăcit printre ninsori de păpădie
Care prindeau lumina de la soare
În fire transparente şi strălucitoare
Şi-apoi se risipeau în zări o mie.
Şi-am înţeles că şi lumina ce-i izvor
Pentru iubire se destramă la apus
Şi dacă stau aproape de tine îndeajuns
Voi fi risipa verii într-un dor.

Am rătăcit printre ninsori de frunze
Care ardeau 'nainte-mi calea
Şi aprindeau în depărtare zarea
Şi-n inimă simţirile confuze.
Şi-am înţeles că focul stăpâneşte
Chiar dacă ploi se scurg din cer pe pleoape
Şi-am înţeles că dacă stau de tine aproape
Am să mă ard dumnezeieşte.

Am rătăcit printre ninsori în ger,
Ninsori care spălau păcate,
Se întindeau peste iubiri, imaculate,
Dar îngheţau tot pe pământ şi-n cer.
Şi-am înţeles că stând atâta lângă tine,
După cădere, risipire, după foc,
N-a mai rămas nici urmă de noroc
Şi dragostea va îngheţa, în fine.

Am rătăcit la urmă printre stele
Care au nins la mine în grădină,
Au înflorit a nopţilor regină
Şi-am nins şi eu amarnic printre ele...
(2011)