Rafturi

Atâtea rafturi câte-avem pe-acasă fiecare...
În ele amintirile stau puse cu grijă la păstrare
şi-atâta praf se-adună peste ele şi le-ascunde
că uneori abia de mai ghiceşti ce ai păstrat şi unde...

Nici nu-i nevoie să le arzi, că singure dispar.
Când nu mai sunt le uiţi de tot şi, poate, nici măcar
nu ştii că a rămas un gol, dar simţi un dor adânc
de nu ştiu ce, de nu ştiu cum, de stele care plâng.

Tu stai pe raftul nu ştiu cui, la fel, deschisă carte,
şi îţi dezvălui ca pe-un dar, din litere, pe toate.
De le-o citi, de le-o-nţelege, de le-o pătrunde până-n miez
e un noroc, iar dacă-şi face încă o dată crez

din scrumul scuturat din tine, cu litera arzândă,
şi-l ţine-n palme şi nu-l pierde o singură secundă,
atunci asfaltul de sub tălpi nu-l duce mai departe,
ci-l prinde lângă raftul tău, neprăfuită carte.
(2013)

psi dialog

În marea de nimicuri

Mi s-au făcut tăcere şi zile lungi, şi nopţi.
Din nu ştiu ce ungher mi s-au închis iar porţi
de întuneric greu, de cer fără lumină;
mi s-a făcut tăcere în urma lor, senină.

Apoi m-am adâncit în marea de nimicuri
ce fiecare-şi au atât de multe chipuri,
părând de-o importanţă majoră în clipa trecătoare,
şi am uitat de-aceea priveliştea cea mare.

Târziu un dor nespus, înmugurind plăpând,
s-a strecurat tiptil în suflet şi în gând
şi îmi atârnă greu, şi-aproape că mă doare;
încerc să-l prind în pumni, el caută scăpare...

E dorul de cuvânt dansând o melodie
neauzită, dar mereu la fel de vie;
în ritmul ei se leagă surâsul meu pe gură,
în ritmul ei şi visul îşi leagănă măsură.
(2013)

Ziduri în oglindă

Ziduri

După săptămâni de tăcere
altcineva doreşte cuvintele.
Rostirea amorţită
stă pe vârful limbii
şi nu se hotărăşte să devină.

Muzica e ademenire,
prima şi întotdeauna.

Trecem mai departe ruga
după ureche,
nu prea exact,
cam ca pe un ecou rătăcit.

Apoi facem plecăciune
şi rostim fiecare limpede şi senin:
"Mulţumesc pentru ziduri!"

***

"Mulţumesc pentru ziduri!"
rostim fiecare limpede şi senin,
apoi facem plecăciune.

Cam ca pe un ecou rătăcit,
nu prea exact,
după ureche,
trecem mai departe ruga.

Prima şi întotdeauna,
muzica e ademenire
şi nu se hotărăşte să devină.

Stă pe vârful limbii
rostirea amorţită.
Altcineva doreşte cuvintele.
după săptămâni de tăcere.

În oglindă

Altcineva înalţă ruga,
departe, în altă emisferă
cerebrală.
Nicio ademenire,
niciodată.
Numai muzica rămâne,
mângâiere pentru lungi săptămâni.
"Noi trecem" aş spune despre mine,
nu ca o regină,
ci pentru că trecând sunt mereu alta.
Prima dată eram cea care doreşte,
a doua oară am fost cea care ascultă,
apoi am devenit cea răzvrătită,
şi cea împăcată.
Din când în când norocul m-a bătut
cu un dram de înţelepciune
cam cât un bob de mazăre
uitat sub saltelele de puf.
Cuvintele m-au slujit
numai câteodată,
dar, chiar şi pentru atât,
mulţumesc!
(2013)

Cuvintele a rugă sau a ademenire,
într-un aproape ca să-l trecem pe departe,
s-au dezlegat prin lege la psi, unde nu se desparte,
ci se adună din orice dăruită împărţire.

La fel ca-n alte săptămâni ni se aduce ştire
că oricine doreşte, din nou sau prima dată,
înţelegând că muzica din vorbe e-un altfel de iubire,
puţin mai încâlcită, cam rece niciodată,

poate să scrie vers ori proză, sau poate să citească
acolo unde nume în tabel sunt ca să ne poftească.
Eu mulţumesc de pe acum de câte le-oi petrece
cu gândul luminat de-altcineva atunci când le voi trece
prin inimă, s-o încălzească în primăvara rece.

Frământare în lut

A fost inima,
pentru tot - început.
I-a urmat patima -
frământare în lut.
Am strâns lacrima -
un alt fel de avut.
Despletită stă rima
în juru-mi drept scut.

Peste pleoape cu rouă
se aşază sărut.
Patima nouă
a unui alt început
ţine inima-n drum
cu tot ce-a avut,
iar rima-i acum
frământare în lut.

Versul inmoaie
drum neştiut,
paşii în ploaie
lasă urme pe scut,
patimi mocnind
se ascund în trecut,
în inimă-i jind -
frământare în lut.

Lutul pe roată
învârtit se frământă.
Inima toată
se-nfiripă şi cântă.
(2013)

Parcă

Desfăşura un fir, dusă pe gânduri,
şi fiecărui gând parcă-i făcuse nod,
cum îi trecuseră prin mâini atâtea rânduri
de oameni: împăraţi, şi nobili, şi norod.

De-aceea degetele-i cioturoase,
de la o vreme, o dureau mereu.
Încheieturi, pielea crăpată şi bătrâne oase
îi aminteau ce datorie îi revine unui zeu.

Erau legate toate trei pe veşnicie
la plictiseala fabricii de gheme,
şi nu primeau pentru nimic simbrie,
prea rar recunoştinţă şi mult mai des blesteme.

Uneia îi venea uşor să-nvărtă roata
şi celeilalte şi mai lesne să reteze,
dar torsul firului e cheia şi lăcata
destinului trimis în lume să cuteze.

Ea înnoda pe fire adevăr, esenţă
a spiritului liber şi pentru om măsură.
Cădea pe ea şi lipsa de clemenţă,
nepărtinire în fiecare lucrătură.

Nu împlinise aşteptările mulţimii,
nici ale prinţilor orgolioase rugi.
Firul se depăna egal pentru toţi anonimii,
ei alegeau apoi să fie regi sau slugi.

Se întreba de ce credeau cu toţii
că grija ei e alta decât de-a toarce fire
la fel de groase şi de ce-i puneau ei, sorţii,
în cârcă orice nenoroc, orice neîmplinire.

***

Parcă... de ne hrănim de aşteptat să cadă
din plop o pară în gura larg deschisă,
dacă deschidem ochii ca să vadă
şi dincolo de nas, spre zarea necuprinsă,

Parcă... dacă ne-am săturat de stat,
ne-am dus departe sau ne-am dus de nas.
Nu ne petreci tu unde am umblat,
chiar dacă ne petreci pe unde am rămas.
(2013)

Parcă, a fost destin că noi ne-am întâlnit
sau ne-om fi căutat?... De-aceea ne-am găsit
şi, câte unul, ne-am alăturat în clubul psi. Cuminte,
acolo fiecare toarce, parcă de cuvinte.

Incandescenţe (VI)

Arome

Aromele leac,
prin trup spre gând luminând,
vindecă suflet.

Spirală

Se ia din mijloc
melcul şi se deapănă.
Ideea e drum.

Cafea

Lichid fierbinte
din care sorbim idei
de dimineaţă.
(2013)

psi, almanahe dialog

Eu n-am crezut

Eu n-am crezut în fericire niciodată,
avară ce adună bucurie lângă bucurie
şi leagă mozaicul bucată cu bucată.
Desenul lui? Nu ştiu ce-are să fie,

dar ştiu că străluceşte de culoare,
că am şi curcubee printre ploi,
că norii de pe cer se spulberă în soare,
că flăcări se opresc în lacrimi dintr-un sloi.

Eu n-am crezut vreodată că sunt fericită,
clipa aceea prea repede s-a dus,
dar încă îmi admir pictura nesfârşită,
chiar dacă nu pricep culori către apus.

E în înlănţuirea de culori atâta armonie
şi am găsit în mozaic atâtea nuanţe noi!
În fiecare m-am împrăştiat tot eu, cea vie,
schimbându-mi învelişuri şi ascunzişuri moi.

Poate n-am fost naivă pân'la capăt,
poate că visul meu n-avea capul în nori,
dar nici nu l-am ţinut închis sub lacăt
şi nici nu i-am tăiat din aripă, din zbor.

Am fost cu o iluzie doar mai săracă
sau am pierdut ce ar fi fost sublim,
dar văd că fericirea parcă mai mult pleacă
ori timpul ei pe-un suflet e deseori infim.

Mă simt însă bogată-n împlinire,
că, adunând avară şirag de bucurii,
aproape c-am legat un vis de fericire
un pic mai lung decât un zbor de păpădii.
(2013)