Incandescente neiertări

Au apărut din semne la trei mâini cu psi şi almanahe. Cascadă de haiku în comentarii aici şi aici.

Cu neiertări
şi nimic în uitare
umplu epave.

Incandescenţa
dorului de cuvinte
se stinge-n poem.

Neiertări
Uit, nu iert. Şi vin
neiertări împreună
legate şirag.

Incandescenţă
Arde ideea
în spatele pleoapelor
să trecă-n cuvânt.

Nimic
Nor fără umbră?
Pată de nimic pe cer,
nimic pe pământ.

Dor de cuvinte
În întuneric,
numai dor de cuvinte,
aburi de nor alb.

Uitare
Amorţit sub scrum,
în ger de inimi stinse,
focul durerii.

Poem
Rostogolire
de gânduri fără umbre
între noi - poem.

Nicicând epave
Corăbii plutesc
purtând în pântec cuvânt.
Nicicând epave.

Vis neterminat

Suntem inegali în multe feluri,
În idei, în credinţă, în ţeluri,
Suntem inegali în putere ,
Suntem inegali în lacrimă şi durere.

Unul vorbeşte o altă limbă
Şi-i înţeles mult prea rar.
Are între tâmple idei care schimbă
Pe faţa lumii orice hotar.

Altul visează zări depărtate,
Are credinţă dar îi lipsesc
Uneltele de trebuinţă toate
Şi visele-i se năruiesc.

Un altul îşi doreşte preamărire
Şi glorie, ades necuvenită,
Şi minte cu acută nesimţire
Crezându-şi singur limba otrăvită.

Dar cel mai trist e când un vis frumos,
Idee ce-ar schimba lumea în bine,
Se-ncheagă-n mintea unuia cu suflet ros
De tristă neputinţă fiindcă i-s puţine
Mijloacele care i-ar înlesni cărarea.

Atunci, fără ruşine, se-nvăluie-n minciună
Şi zboară pentru-un timp, dar e mai mare jalea
Când aripi se topesc, se stinge lumânarea,
Că toate-i sunt de ceară şi nu-i nici ceara bună.

Apoi îşi vede visul care părea aproape
Cum curge printre degetele răsfirate.
Nu ştie pumnul să-l adune. Printre pleoape
Curg picături de vis şi se topesc departe…

Doar dacă înţelege... Rar tare se întâmplă,
Că pentru fiecare vis de el neterminat
Pe degete îşi socoteşte mintea strâmbă
Şi la numărătoare e altul vinovat.
(2012)

Două feţe

Cei mai negri nori
Sunt pe cealaltă parte
Totdeauna albi.
(2012)

Pentru ultima oară

De-atâtea ori am spus “ultima oară”
Că mi s-au strepezit cuvintele în gură.
Le-am spus cu încăpăţânare-amară,
Le-am spus şi cu, şi fără de măsură.

Le-am spus întâi de rău, şi-apoi de bine,
Cu gândul prins în literele lor,
Erau silabele mult prea puţine,
Dar înţelesuri s-au legat şi dor.

Inima “ultima oară” se sfărâmă
Sub dalta întâmplării că a fost în drum,
Am adunat-o şi-alte dăţi, fărâmă cu fărâmă,
Din praf, şi din cenuşă, şi din fum.

“Ultima oară” mai privesc în urmă
Spre cerul sfâşiat de nepăsare.
Am înţeles că niciodată nu se curmă
Durerea zării care, fulgerată, moare.

“Ultima oară” îmi descopăr flori
Pe fiecare gând şi peste ramuri
Fiindcă iarna le îngheaţă cu fiori
De ger nebun şi decorează geamuri.

Şi cânt “ultima oară” în cuvinte
Ce mi s-a întâmplat sau, poate, nu,
Că vorbele ori mint, ori îmi aduc aminte
Ce-am fost şi ce-aş fi vrut să fiu.

Dar, după ce am spus de-atâtea ori “ultima oară”,
Mi-am aruncat iar inima în drum
Şi m-am uitat în urmă cum îi zboară
Din aripi şi cum ard şi se fac scrum

Pe zarea sfâşiată de uitare.
Iar dedesubt, prin gânduri, înfloreau
Flori albe de migdale-amare
Şi-apoi, în fiecare iarnă, îngheţau.

Şi iar legat-am vorbele în vers,
Să-mi cânte inima şi gândul.
Cât timp sunt ele înc-un univers
Îmi înconjoară blând pământul.
.
De-aceea ştiu că de-acum niciodată
N-am să mai spun că-i cea din urmă oară
Şi de-am să mai greşesc, la fel ca altă dată,
E pentru că am vrut… şi poate să mă doară.
(2012)

Sigur că nu-i azi ultima oară
Când scriem cu acelaşi titlu, psi-luneli.
Cuvintele dansează pe strune de vioară.
Doar un condei în mână şi iar vor fi urzeli: 

tibi, almanahe, Dictatura justiţiei, Irealia, Scorpio, dordefemeie

Vânez cuvânt

Perseide ard
În dâre pe albastru.
Eu vânez cuvânt...
(2012)

Măsura veşniciei

Curg stele în sus:
Măsoară veşnicia
Cerului adânc.
(2012)

Acar

Era acar într-un nod de cale ferată,
Stăpânea fiarele, pe toate deodată,
Învăţase să le strâmbe când era nevoie mare,
Să le supună sub trenuri alergând către zare.

L-a lovit în moalele gândului dorul de ducă.
Nodul lui mare nu era de-ajuns să-l seducă,
Îi trebuia de la o vreme să ia în folosinţă
Puţin orizont, neprevăzut, neştiinţă.

Şi, cum cunoştea oţelul şi calea ferată,
Pe-o şină s-a dus alunecând cu mirată
Expresie întipărită pe faţa cea nouă,
Spălată la drum cu proaspătă rouă.

În urmă nodul rămăsese fără pază,
Fără atenţia lui mereu trează.
Trenuri goneau pe-acolo ca mai înainte,
Puseseră-n roţi prafuri pentru minte.

Parcă luaseră mintea de la el, săracul acar!
Se rătăcise şi nu mai avea habar
Încotro duce şina şi dacă trenul ei se-ndreaptă
Spre el sau către zare în linie dreaptă.

Dar şina e cotită, tunel întortochiat,
Săpat adânc în piatră şi prea slab luminat
L-a prins şi îi aruncă lumină grea în faţă
Şi i se năpusteşte ca altă dimineaţă.

Nu s-a ferit, n-a încercat să caute deoparte
O gaură în zid, temându-se de moarte,
Şi l-a lovit lumina cu raza orbitoare,
Şi l-a lăsat uimit că-i încă în picioare.

Ce-avea în ea lumina, ce taină a aflat
Poate are să spună, dar când l-am căutat
Era încă pe drum şi-n palme şi-n privire
Avea puţină zare topită şi iubire.
(2012)