Ochi în ochi

Să caute ochii în ochi...
Şi să se caute...
Acolo-s multe la vedere
şi-s multe mistere.
Ochii căutători s-or vedea ca-n oglindă
şi-or clipi să se prindă
de clipa recunoaşterii.
Când s-or deschide iar,
necunoscut bizar
le poate întoarce oglinda
cu susul în jos
sau chiar cu imagine ireală,
cum am învăţat la şcoală.
E drept că acolo ne-au arătat ochii şi lumea
prinse într-un şablon.
Noi purtam ecuson
şi număr pe umăr.
Pe urmă am descoperit
ce ni s-a ascuns printre rânduri,
printre gene şi printre
bătăile inimii în gânduri
şi-n cuvinte.
(2015)

În ce să mai caute ochii, după ce a căutat Alma în sus, în jos, într-un zbor viitor.

Clipă după clipă, după clipă...

Stau la pândă cu sufletul la gură.
Pândesc momentul acela în care mi se schimbă viaţa,
faţa, decorul, sentimentele, ceva...
Ceva se schimbă, nu ştiu încă ce anume,
dar e important să nu ratez clipa aceea în care devin.
De-un timp am început să casc şi pleoapele mi-s grele,
mi-e greu să fiu atentă la detalii,
oamenii îmi vorbesc, eu răspund anapoda...
Îmi spun obosită: "Fie ce-o fi!"
şi trag un pui de somn
pe perna unei întâmplări banale.
Mă trezesc buimacă şi privesc peste umăr.
Bag de seamă că de când aştept clipa
mi s-au schimbat faţa, sentimentele, decorul, viaţa...
Clipă după clipă, după clipă...
(2015)

Cuvinte iscate de poemul Citei despre însemnătatea fiecărei clipe.

S-a pierdut o clipă de când...

S-a pierdut o clipă de când
îl privesc cum se duce...
Şi-ar fi venit,
dar nu l-am mai chemat
pentru c-am ales să fie
acolo ce-o fi.
Zborul înalt şi tăcerea
nu fac loc noaptea-n vis
unui seism de virtute
nepătrunsă de simţ
şi nu tăgăduiesc şovăiala.
Apa mi-a amintit să uit
şi nisipul cu rouă şi ploaie,
cu ceţuri şi neguri,
nori şi bigben - că mai sunt.*

Ca să fiu
rabd ca ochii minţii să-şi ascundă
clarul diurn într-un orizont fără soare,
iar visurile să-mi fie stele şi lună
captive în întuneric.
Frigul mă ocoleşte pe la margini de univers
fiindcă pe aici, printre cuvinte,
gândul se umple de emoţie
şi se aprinde spontan.
Cuibul a ars într-un incendiu trecut;
nu-mi pun cenuşă în cap,
ci linişte, preţioasă linişte...
(2015)

* după adicherish

S-a pierdut o clipă

El a privit-o lung să-i dea de înţeles.
Ea s-a pierdut o clipă şi, ca efect advers,
n-a priceput nimic sau a-nţeles pe dos
şi şi-a văzut de drum fără să-l bage-n seamă.
El s-a pierdut o clipă fiindcă-i era teamă
că nu-i destul de bun, de chipeş, de frumos.

Ea l-a privit furiş printre bătăi de gene.
El s-a pierdut o clipă apoi subtil, alene
i-a dăruit surâs strălucitor şi blând.
Ea s-a pierdut o clipă apoi şi-a luat în dinţi
inima temătoare şi, smulsă dintre sfinţi,
surâsul i-a întors din suflet fremătând.

El s-a pierdut o clipă şi s-a apropiat
de draga lui şi-ncet c-un braţ i-a-nconjurat
mijlocul subţirel şi-a tras-o mai aproape.
Ea s-a pierdut o clipă şi a roşit subit
şi şi-a ascuns roşeaţa la pieptul lui iubit,
şi ochii i-a ascuns sub coborâte pleoape.

El s-a pierdut o clipă şi-a mângâiat uşor
chipul ei drag de care i-a fost atât de dor
apoi s-a aplecat şi buzele lui moi
au sărutat ca şoapta tăcerea gurii ei
şi au simţit că-n inimi li se aprind scântei.
Şi s-au pierdut o clipă, aceeaşi, amândoi.
(2015)

Ei nu s-au pierdut deloc când s-au înscris în tabel.

S-a pierdut o clipă (Găsitorului, recompensă...)

S-a pierdut o clipă.
Găsitorului, recompensă:
o pană în aripă
şi, în trecut, o pensă
în care să-şi ascundă
ce-o fi având de-ascuns,
poate încă o rundă
din drumul numai dus...

Ooo, dar ce buluceală,
ce zgomot infernal,
ce căutări intense,
la morgă, în spital,
pe unde mai sucombă
câte o amintire,
iscând praful în trombă
de pe-un dosar subţire,
pe uliţe pustii,
pe dosnice coclauri!
- Haideţi, cât suntem vii
să câştigăm toţi lauri!

- Toţi? Nu, că s-a pierdut
o singură secundă...
- O ciopârţim mărunt,
val desfăcut în undă...
- Se dă o recompensă
doar pentru clipa-ntreagă.
Nu e nicio dispensă.
Şi ştim noi cum se leagă
fărâmele de timp
ca să refacem clipa?
Boabele de nisip
nu îşi unesc risipa...

De-aceea mă gândesc
că totul e o glumă,
că ar fi nefiresc
să scoţi din timp o urmă
şi să o pierzi. Şi-apoi,
aşa o promisiune -
o viaţă înapoi
să iei pe-o clipă - nu e
nici asta plauzibil...

Dar câţi am căutat
un lucru intangibil
ce pare minunat!
Porniţi la drum cu graba
şi ignorând dileme
am risipit degeaba
o porţie de vreme...
(2015)

Dacă şi alţii au pierdut sau au găsit clipa aflaţi de aici.

Evadare în albastru

"Uneori visez să ating cerul cu mâna",
uneori l-aş prinde în pumnul închis,
aş rupe din nor un caier ca lâna,
din senin aş fura un albastru de vis.

L-aş păstra pentru când mi-ar fi dorul mai greu,
l-aş păstra într-un sipet cu lacăt de vânt,
l-ar sufla-ncuietoarea-n sufletul meu,
apoi l-ar scăpa evadat în cuvânt.
(2015)

Uneori ea visează să atingă cerul cu mâna.

O cumpănă

Un nor s-a ivit în zare şi e negru ca misterul.
Vântul îl învolburează, mătură cu el tot cerul.
Norul muşcă din senin şi-l înghite cu nesaţ,
Soarele se-ascunde iute să nu fie prins în laţ
şi un cor din altă lume asurzeşte tot văzduhul
şi, cu glasuri tunătoare, spune că-şi dă lumea duhul,
dacă nu pe veşnicie, atunci pentr-un ceas ori două,
cât din norul cel grozav precum la potop ne plouă.
Focuri se aprind în cer şi-l brăzdează des şi nu e
unul mai mic decât altul, unul nu-i o flăcăruie
Câte unul întrupat într-un paloş de lumină
se scoboară ca pe scări pân-ajunge în grădină
şi-apoi spintecă pământul ori vreun falnic arbore,
un călău ce judecă aducându-şi martore
tunete rostogolite plastic în prăpădul ploii
dintr-un munte în alt munte pe făgaşul lung al văii.
Fulgerele cumpănesc la dreptate o clipită
şi dreptatea împărţită e-arzătoare şi cumplită.
Norul ce-a iscat dezastrul peste ea şiroaie toarnă.
Plânge-n hohote natura dintr-o ne-nţeleasă toană.
O sămânţă strecurată de pohoiul astei ploi
într-o crăpătură strâmtă astupată cu noroi
pare un rebel ce-ncearcă s-o scape de la pieire.
E un bob ce poartă-n el miez firav de nemurire.
(2015)

Alte duzini, poate nu la fel de furtunoase, dar, cu siguranţă, pline de har găsiţi aici.