Autostop

O duduie cam bălaie, cum se zice,-n neuron
s-a suit într-un Ferrari roşu-aprins şi cu blazon
pe volan şi a pornit să străbată-autostrada,
posedând o grijă numai: să nu părăsească banda.
N-a contat că dinainte îi veneau maşini urlând
din claxoanele nervoase şi din far atenţionând,
n-a contat că un şofer a luat-o în balon
arătându-i către frunte cu un gest nu de bon ton,
n-a contat nici poliţistul care a iţit pe geam
un baton în dungi alb-negru, parcă mult prea tam-nisam,
n-au contat marcaje, semne, semafoare şi borduri,
n-au contat nici cele mai neaoşe înjurături
care bat orice obraz de-ar crăpa şi tencuiala.
Duduiţei n-au putut să-i înlăture beteala,
strălucire indolentă şi mândrie deşănţată,
ce-i spoia lipsa de cuget, pretinzând că-i judecată.
GPS-ul din dotare, resetat dintr-un buton,
o ţinea una şi bună: cu un glas ca un trombon
îi spunea s-o ia la dreapta la orice ieşire-avea
de pe calea de rulare. Blonda nu se supunea...
Ofuscat de ignorare, dar mai mult de ignoranţă,
GPS-ul şi-a dres glasul şi-a rostit, plin de speranţă:
"În cincizeci de metri-n faţă e-un refugiu de parcare.
Să opreşti, te rog acolo, dacă nu-i cu supărare.
Eu cobor. Nu pot răbda să văd câtă fudulie
zace într-o hututuie ce conduce o cutie!"
Blondei i-a crescut tensiunea după-aşa jignire gravă...
pentru-al ei frumos Ferrari. A oprit şi,-ntr-o epavă
preschimbat printr-o trântire de asfaltul dur şi rece,
GPS-ul coborât-a în picaj. Dar când să plece,
maşinuţa ei cea scumpă a trecut cu dreapta spate
pe cutia amuţită pentru o eternitate.
Roata, fâsâind puţin, s-a umflat decliv, apoi
o burtică-a dezvoltat, lăfăită în noroi.
Ca o neagră tragedie aventura s-a sfârşit:
lacrimi, ţipăt disperat, suflet tandru chinuit,
telefon la depanare şi maşină de tractare,
autostopistă blondă în refugiul de parcare.

Morala I

Blonda ar fi trebuit să-şi respecte GPS-ul.
Ea şi alţii pe alături ar fi evitat tot stressul
dacă nu l-ar fi tratat cum tratează-un babuin
coaja de la o banană ce-i serveşte drept festin.

Morala II

Poate ar fi trebuit să privească din balcon
maşinuţe roşii, iuţi şi să-şi ia un telefon
c-un căluţ cambrat pe el.I-ar fi fost atât de-aproape
de ureche şi de suflet, de poşeta ei cu clape!...

Confesiune sau morala III

Eu nu-s blondă, iar la creier cred că nu sunt blondă des...
De aceea îmi cer scuze de n-am scris pe înţeles,
supărând pe cineva. Este numai un şablon,
iar povestea am citit-o astăzi de pe telefon
când veneam de la serviciu, patru'ş'cinci de kilometri
de navetă. (Şi la dus sunt aceiaşi parametri.)
Când eram mai tinerică n-am avut cu ce plăti
taxa de şcolarizare, şofer spre a deveni.
Mai târziu lipsit-a timpul. Când avut-am timp şi bani
mi s-a diluat tot cheful, dup-atât amar de ani.
Şi tot fac autostopul, cincisprezece ani să fie,
după ce m-am săturat de tren şi cărăuşie
în dubiţe reci, murdare şi ades aglomerate.
La ocazie, comfortul e mai bun ca-n celelalte,
de costat costă la fel, iar viteza, de departe
îmi aduce un câştig măsurat în timp, fireşte.
(Mai e oare cineva care nu îl preţuieşte?)

Dar ca pasager, să ştiţi că am experienţă vastă
la ce are patru roţi, un motor, volan şi poartă
pe şosele om şi marfă. În mod neprofesoinist
pot să-mpărtăşesc impresii de-amator şi de artist
despre cum se ia o curbă în maşini de orice tip.
Doar în una n-am urcat, şi cred că nu-i niciun chip...
Le-am zărit trecând pe stradă... Acum sunt şi-ndată nu-s.
Parcă zboară; avioane le-aş numi, de-ar fi pe sus.
Poate că de-aceea-mi plac, fiindcă nu le pot atinge
poate că de-aceea dorul niciodată nu se stinge.
Ca să îmi astâmpăr, totuşi, din dorinţa ne-mplinită
am colecţionat... cu bani, oarecum nechibzuită,
şi ţin în bibliotecă, lângă cărţi, nişte machete
de maşini roşii şi negre, galbene, foarte cochete,
care poartă pe capotă un micuţ căluţ cambrat
Nu mă credeţi? De aceea le-am pozat şi arătat.
Până s-o opri vreuna să mă ia din drum spre casă
şi naveta să mi-o facă incredibil de frumoasă,
dacă plouă cu găleata, sau de toarnă din butoi,
dacă-i soare de îţi vine pe moment să te despoi,
dacă ninge, dacă-i viscol, dacă vine vreo furtună,
e pe drum o maşinuţă şi o inimă prea bună
ce mă duce ori m-aduce. Eu citesc, admir sau dorm...
şi sunt recunoscătoare omului care e OM.
Şi la fel vă sunt şi vouă c-aţi avut astăzi răbdare.
Vă invit acum la Eddie să citiţi pe fiecare
din cei ce-au scris cu duzina literei din alfabet
din poziţia a doua, pusă astăzi pe tapet.
(2015)

De ce?

De ce să îţi fie munca plăcere,
când pot să ţi-o umple de-amar şi durere?
De ce să te bucuri, să te împlinească,
dacă se poate să te năucească?
De ce să zâmbeşti când munceşti, istovit,
când poţi să te frângi sub un jug, chinuit?
De ce să încerci să faci mult, să faci bine,
când poţi să-ţi blestemi, pentru colţul de pâine,
ziua în care-ai ales ce-ai ales
fără să ştii ce va fi de cules?
(2015)

Peste putere (haiku)

Peste putere
să rătăcesc fără ţel -
orb în lumină.

Peste-ntuneric
se aprinde cuvântul -
lumină de far.

Peste-ndoială
gândul brăzdează adânc
pe drum neumblat.
(2015)

Peste putere
mi-e să nu înscriu haiku
la Eddie-n tabel.

Peste putere

Peste putere mi-e să nu mă rătăcesc în tine
şi să nu-mi asfinţesc cărări
când pleoapa ta mă-nchide şi pe mine
în cea mai blândă şi albastră dintre zări.

Peste putere mi-e să n-amuţesc în şoapta
dulce-amăruie, plină de ispită,
când mă-nveleşti în ea şi nu ştiu alta
să-mi fie în ecouri nesfârşită.

Peste putere mi-e să nu mă las sedusă
de disperarea sufletului tău
desferecat, cu uşa-n pripă smulsă,
dezghiocat de bine şi de rău.
(2015)

Ce li-i peste putere celor care
azi au răspuns la provocare
aflaţi urmând cărările ce pleacă
tot de la Eddie, unde-i loc de joacă.

Păpădie de lut

Poartă-mă, păpădie, în albastru de vânt,
plămădeşte-mă iar dintr-un singur cuvânt
dintr-atâta potop de cuvinte ce curg
printr-un por de lumină la ceas de amurg.

M-ai părăsit sus, în mijloc de cer,
fulg de lumină cu halou de mister.
Să mă uiţi, dar pe unde încă nu-i seară,
pârjolită de-nalt ca de foc şi de pară...

Poate ştiu mai departe şi singură drumul,
poate scutur cu sârg de acuma şi scrumul
de pe aripi trecute ce, parcă, mă dor
de albastru apus din ultimul zbor.

Mă presa între clipe o sete de tot,
iar ele ţeseau un fel de complot
să-mi extragă azurul, aşa, radical
din vârtejul de viaţă risipit ca la bal.

Eu urcam la pătrat infinitul pe scară
în avânt, dar secunda se făcuse amară,
otrava-mi trecea prin sânge în şoaptă
şi trăgeam de pătrat să-l prefac iar în roată.

Într-un cerc imperfect am urcat şi-am căzut,
păpădie de nor, păpădie de lut;
mi-au dat muguri din umeri, i-am desprins către viaţă.
Eu cobor înc-o vreme, lor le e dimineaţă.

Când o floare păleşte, în miez, o păstaie
îşi desface din teacă o idee ce taie
timpul în două cu un nou început
înfipt ca o spadă într-o mână de lut.
(2015)

Plămădesc din cuvinte o poartă spre lume
sau potop de idee. Îi găsiţi după nume
adunaţi într-o seară la astă răscruce,
apoi către ei căutarea vă duce.

De unde vin norii, de unde seninul?

― Bunică, de unde vin norii?
― Da' tu nu vezi? De după dealu' morii.
― Da' după deal, de unde vin?
― Vin de la munte, Cătălin!
― Şi muntele din ce îi face?
Are cumva vreo carapace
plină cu apă-nfierbântată
să iasă aburii grămadă?
― Măi Cătăline, tu ce vrei?
Citeşte basmele cu zmei
şi lasă-mă în pace azi...
Nu te sui, că ai să cazi!
Nu vezi c-abia se ţine gardul?
Am treabă multă. Nu-mi văd capul,
bunica bombăneşte-n şoaptă
şi se îndreaptă către poartă
să prindă ţâncul care pică
într-un genunchi şi se ridică.
― Văd că nu ştii nimic de nori...
Spune-mi atunci, de câte ori
e cer senin din zare-n zare,
seninul tot de unde-apare?
― Vezi, zice bunica încurcată
şi-şi scarpină basmaua roată,
seninul e, doar norii vin
şi îl astupă, Cătălin.
― Adică e mereu senin?
― Da, maică, e şi-atunci când nu-i.
Stă doar deasupra norului.


Bunica-i cât i-e amintirea,
iar Cătălin e-n toată firea.
Privşte norii şi seninul,
le caută adâncul, plinul.
Nu mai întreabă în ce zare
au început sau sub ce soare,
nu mai întreabă fiindcă ştie
sămânţa lumii cum îmbie
mereu cu-albastrul unui zbor
închis în coaja unui nor,
nu mai întreabă fiindcă n-are
cin' să-i răspundă la-ntrebare
de când pe după dealu' morii
bunica-i miezul blând al florii
ieşită dintr-un pumn de lut,
sfârşit şi totuşi început,
aşa cum şi cuvântul ei
aprinde-acum alte scântei
când o ascultă  iar în gând.
Şi gândul creşte adunând
senin şi nori, trecut şi dor
inimă seacă şi izvor.
Seninul e cu el mereu,
ori astupat de un nor greu,
ori înşirat din zare-n zare...
răspuns peren la întrebare.
(2015)

De unde le vin norii
şi seninul de unde le vine
spun visătorii
din tabel. Invitat e oricine.

O sămânţă de senin

Rătăcită în iubire şi cu sufletul morişcă
îl aştept şi el nu vine. Nu se mişcă

nicio linie pe chipu-i când mi-aruncă o privire
de oţel plin de rugină care-mi soarbe-un strop de viaţă
şi-un surâs pierdut şi-ambiguu ca o ştire
într-un colţ de ziar local fără nicio importanţă.

Mi s-a încăpăţânat inima să îl păstreze
şi de-atunci mi-s nopţile vii şi treze.

Număr stea cu stea pe cer şi le leg de cornul lunii,
cerul trist a îngheţat în tăcere nemişcată,
stelele nu cad, nu urcă, pier în marginea genunii.
N-are să mai fie plină luna, parcă, niciodată.

Îmi îngheaţă, uneori, inima de-atâta teamă
că nicicând alesul meu nu mă cere, nu mă cheamă.

Se-ntinde-n marmorare gheaţa până-n vârf de deget,
mă străbat fiori şi şuier de vânt rece,
suflu aburit în pumni fără preget,
Mă-nspăimânt că de iubire inima are să-mi sece.

Eram un fugar vânând clipa mea de fericire
în privirea-i de oţel, în surâsul ca o ştire

dintr-un ziar local, pierdut pe o bancă într-o gară.
Alergam pe-un drum cu curbe ce duceau doar într-o parte,
nu se închidea un cerc. O spirala îmi coboară
în adâncul meu de suflet prea adânc şi prea departe.

Într-un colţ nebănuit, printr-o uşă în destin
am zărit în întuneric o sămânţă de senin,

o sămânţă de albastru cu parfum de fericire.
Juca v-aţi ascunselea cu o stea şi luna plină
prin pădurea mea cu visuri risipite de iubire.
Am pândit-o şi-aş fi prins-o, să mă umplu de lumină.

Nu m-am îndurat s-o-nchid în pumnul cu întuneric
ca să nu îşi stingă raza de albastru nou, feeric.

Am mai urmărit-o încă. Sufletul mi-l împânzeşte
strecurându-se prin umbre ca o ciută speriată
aşeptând să bag de seamă că îmi e şi încolţeşte
numai dacă înţeleg că o am mereu pe toată.
(2015)

S-au legat douăşpe (sic!) vorbe cu-amintiri de niciodată
sau cu gândul altui suflet tânăr şi sfios de fată.
Le-am legat şi eu pe ele, nu de cornul nou al lunii,
ci la Eddie în tabelul cu duzina săptămânii.