nu-i dojană
nici zidirea
într-un vers,
nici iubirea
de cuvânt
nu-i eres.
De-s zidităă cu pământ,
cu al ploilor avânt
mă răsar reînnoită.
De-s zidită
sub o stâncă
nerostogolită încă
o cioplesc.
Şi ştii tu bine
c-ai cioplit şi tu cu mine
şi de-aceea te găsesc
şi în cercuri şi-n spirale
tăind infinită cale.
Tu vii la timpul potrivit
după cum întâmplarea s-a înşiruit
şi printre paşii tăi înşiri la fel de lin
şi sufletul tău bun şi plin.
Noaptea, umbră-alunecând
pe deasupra, peste oameni,
torci la visele lor blând
şi-n cuvinte ni le sameni.
Dor de zbor în salt spre lună,
dor de vorbă-n salt pe gând,
împletite-n tine, sună
trec în versul fremătând.
Şi cum n-ar fi noaptea sub semnul mirării
când nu i se vede marginea zării
şi poţi să ghiceşti unde-i cer după stele,
sau or fi pietre că-s eterne şi ele?
Din pietre ţi-aş face
tot ce ceri şi-ţi place,
de n-ai şti mai bine
şi mai mult ca mine
cum să faci din piatră
la cuvinte vatră.
După ce la moară,
parcă într-o doară,
măcini ca din lună
praf de vorbă bună,
măcini ca din stea
praf de piatră grea,
apoi iar le legi
după alte legi,
le frămânţi cu gând,
le înnozi cântând
şi le coci pe vatră,
vatra ta de piatră.
Îţi răsar iar astre,
şi le-alegi măiastre
să-ţi înmoi penelul
cât îţi ţine cerul.
Pietrele n-au viaţă, nu ard,
pietrele se rostogolesc, însă, şi cad.
Cuvintele nu se pierd, se fac cenuşii.
Uneori pietrele dispar în pământ şi nu ştii
ce parte din tine scufundă adânc
şi-atunci în suflet iar toate îţi plâng.
Cuvântul cel ars în văzduh n-a murit,
nici cel îngropat în pământ adormit.
Cuvântul trecut curcubeu între noi,
răsărit după fulger şi visare de ploi
de gânduri, emoţii, de iubiri care trec,
care vin, care stau şi în suflet petrec,
cuvântul acesta se face minune,
rămâne în noi, creşte iar vorbe bune.
Aşa ni se-ntâmplă să ne scriem mereu.
din tine rămâne ceva unde-s eu,
din mine se duce un gând mai departe,
să-l ia cine-l vrea şi-n minte să-l poarte.
Când noi ne-om tihni printre pietrele scrise
poate-or rămâne din noi cele zise.
Ca să nu ne oprească nimeni niciodată,
cuvintele din tâmplă să coboare,
cerneală vie şi strălucitoare
pe foaia sufletului, fără pată!
în poală timpului şi să îi torci
ca să-l adormi.
Apoi să mustăceşti
şi ochii înţelepţi şi ageri să-i mijeşti
şi s-o zbugheşti în faţă-i, să-l întreci.
Eu cred că şi dacă n-ai reuşi
şi-ai adormi întâi în poala lui
timpul te-ar mângâia şi-ar mulţumi
de tihna blândă-a torsului.
Şi-ar sta pe-aici, pe undeva,
în împăcarea din lumină,
şi dac-aş vrea şi altceva
aş vrea prea mult... dar poa'să vină.
Îţi mulţumesc pentru răbdare
şi pentru aşteptare,
pentru că-mi eşti alături pe pervaz mereu,
pentru că-n gândul tău cel bun e loc pentru cuvântul meu.
şi mă înclin şi-ţi spun că praful nu-l las să se aşeze
pe cartea ta nici când numai tăcerile mi-s treze.
(2013)
.jpg)
