Seamănă vis

Alergam pe deasupra cărților cu un zâmbet agățat de-o mirare

că pe-un râu liniștit se făceau ca un pod arcuit dinspre zare.

Și era zarea albastră tăiată de visuri înalte, noi, ascuțite - pe-o parte.

Pe cealaltă dormea pe un codru bătrân care renăscuse din moarte.

Rochia albă, învolburată de vânt zbura ca o aripă peste fire.

Cu umbletul sprinten se scrie pe pagini de clipa de fericire.

Repede vine, mai repede trece, gând în derivă, cuvânt...

Visul se sparge în patru, în opt și seamănă vis pe pământ...

(2026)

Am cerut de la modul AI de la Google să îmi dea douăsprezece cuvinte, părți de vorbire diferite, în forma de bază sau conjugate/ derivate. Am primit ce am cerut, adică: zambet, alergam, albastra, repede, cartilor, scrie, noi, linistit, deasupra, gandind, fericire, opt.

Dacă aveți chef de joacă, m-aș bucura să preluați duzina.

Am scormonit printre poeziile vechi și am găsit  o Ploaie de vară care n-a fost scrisă pentru duzină sau pentru provocarea de luni, dar la care comentariile merită citite mai mult decât poezia de la care au pornit. Dulci amintiri despre atmosfera de cenaclu din grupul care duzinea împreună. Vă invit să citiți sau să recitiți.

Luna

Umbra se așază și se adâncește.

Ușa se deschide și prin ea nălucă

mirosind zefirul în amurg zvâcnește.

În misterul nopții cată să se ducă...

E-un secret pe care nu-l vom ști vreodată,

o călătorie în necunoscut -

pândă, vânătoare, pradă devorată

de-un călău feroce, monstru absolut.

Iarna vânătoarea e ades scurtată,

(vara se lungește pân'la răsărit).

Ușa-i fără cheie, monstrul se arată

pretinzând intrare cu un miorlăit.

Se așază-n poală și frământă-alene

scărmănând și haina, dar și pielea mea

monstrul se răsfață, ghem cuprins de lene,

dragoste de sine și huzur sadea.

Toarce-o melodie simplă, monotonă

cum e sfârâitul unui fus grăbit.

De când moruncește-ar fi sfârșit o tonă

de lână de oaie pentru împletit.

Dacă-i foc în sobă iar se tolănește

ignorând pe-oricine și orice în jur.

Eu citesc o carte, ea-și rostogolește

blănurile moi, fără de cusur.

Dacă-i dai oglinda boiul să-și admire,

își lipește nasul de-al sosiei nas

cu mirare-adâncă prinsă în privire

trece precaută îndărăt c-un pas.

Se numește Luna. Dintre pisicuțe

ea e cea mai blândă și cuminte fată.

Avem mărturie șoareci, vrăbiuțe,

grauri și, desigur, pielea mea cea spartă.

(2026)

Vero a adăugat o altă duzină cu ajutorul lui Grok. 

 P.S. 

Sunteți cheie ce deschide portativul astei lumi,

melodie-n miez de iarnă plin de semne și minuni,

foc mocnit la care numai cin' nu vrea nu se-ncălzește,

dragoste lăsând pe suflet umbra ce sublim îl crește,

răsărit prins în oglinda apelor nestrămutate,

prima literă din carte, după care-s celelalte,

o călătorie care nu sfârșește niciodată

fiindcă viața n-are ușă și iubirea n-are poartă,

un secret destăinuit oricui poate să-nțeleagă

de ce lumea fără voi nu poate să fie-ntreagă.

După ce motanul Titi ne-a făcut așa urare

măiestrită și cu suflet plin de drag și de candoare,

recitindu-i poezia pentru-a nu știu câta oară

am făcut și eu cu Luna (prea târziu) poezioară.

Ne alăturăm lui Titi și vă spunem la mulți ani,

să fiți, doamnelor, iubite de oameni și de motani!

Lene

Printr-o ramă fermecată, ferecată-n plumb cu semne

care leagă pe vecie lumea dinăuntrul ei

într-un vis cu începuturi în ceremonii solemne

și sfârșitul scris pe margini de-o stafie în condei,

poți privi ca prin minune la o umbră-ndurerată,

târâindu-se în beznă și sub hobote ascunsă,

rătăcită într-o ceață, de un abur greu vânată,

o auzi scâncind în șoaptă, scârțâind - roată neunsă -

și te-aștepți s-auzi un strigăt sfâșiind tăcerea rece,

izvorând, poate, din vină sau dintr-o durere veche

și stârnind fiori de groază și-o rafală care trece

și îngheață răsuflarea când ajunge la ureche.

Știi - de unde, nu-ți dai seama - că ființa chinuită,

de s-ar ridica din beznă și-ar păși pe prima treaptă,

pe sub candela aprinsă peste scara arcuită,

spre fereastra luminată ar urma cărare dreaptă.

Te întrebi dacă răzbate, cum te-ai întrebat devreme

ce tristețe-a doborât-o, ce pedeapsă ispășește,

dar cum vine miezul nopții, patul pare să te cheme

și cu nesfărșită lene caști și-adormi... nu iepurește.

La sfârșitul anului trecut am scris o poezie doar ca să nu treacă anul fără o postare pe blog. În seara aceasta am intrat să văd ce mai face blogul meu prăfuit și am găsit o surpriză foarte plăcută: un comentariu lăsat de Vero. Așa că m-am întrebat ce-o mai fi făcând ea prin blogosfera ei (că scrie pe destule bloguri cât să aibă bula ei de internet). Și am găsit:

O minune de idee,

bună de-așezat în ramă,

de "strigat" și din condeie,

(neapărat de luat în seamă)

și cu plumb pus pe hartie,

ori cu degete pe taste,

proză, cântec, poezie,

zâmbete entuziaste,

vis curat și fără vină,

treaptă către nou și veșnic,

fără umbră în lumină,

candelă aprinsă-n sfeșnic

și cărare redeschisă

fără lene, fără abur,

de la Vero întâi scrisă,

- gând și inimă de aur,

căci ea ne aduce-aminte

iarăși inițiativa:

e Duzina de cuvinte

rediviva.

Vero a cerut Chat GPT să genereze cuvintele din duzină, iar eu am căutat inspirația tot acolo și, după trei încercări, am reușit să obțin de la același Chat GPT imaginea de mai sus, pe baza cuvintelor din duzină.

(2026)

Un potop de surâsuri

Nu mai trece demult nici o umbră pe-aici,

cărări s-au ascuns de o vreme sub iarbă,

urma pașilor nu-i nici pe stele și nici

pe urzeala de foșnete, oarbă.

Crește lung în văzduh tânguire de vânt,

dedesubt rădăcini îngânau înserarea,

nu mai e niciun om rătăcit pe pământ

să-i asculte, șoptită, chemarea.

Îndărătul ferestrei licărește timid

o privire spre-adâncul de zare,

se crestează pe frunte vremelnic un rid

și în gânduri un semn de-ntrebare.

Unde-i drumul știut de pe care mă strâng?

Unde-i cerul în care mă-împrăștii

când n-ajung, când nu sunt ori atuncea când plâng

pe tăcute în spatele măștii?

Pleoapa serii plecată-i pe cuvinte demult,

vântul tremură trist printre gene,

clipa curge și-ncerc insistent s-o ascult,

dar mi-e somn și mi-e, poate, prea lene.

Ca un bulgăre galben de praf auriu,

rostogol urcă luna în visuri,

în surâsul ei cald pot s-ajung, pot să fiu

un potop renăscut de surâsuri.

(2025)

Ca să nu treacă anul fără vers...

Un An Nou cu sănătate, bucurii și belșug vă doresc!

M-am uitat

M-am uitat pe un raft în dulapul din bucătărie.

Sau poate-ntr-o vitrină, într-o farfurie 

Dizolvată puțin în vopseaua azurie

Și încă puțin în cea aurie întinsă printre toate celelalte culori.

Îmi era somn și căscam cu o falcă-n pământ și cu capul în nori.

Norii se topeau și ei în azur, 

Pe frunte-mi țeseau o altă poveste

Care mă învelea jur-împrejur,

O nimfa uitata pe raft, dedesubt ori, poate, peste

Ecouri, halouri prăfuite de vreme,

Strânse cu grijă, adunate-n poeme.

Pierdute.

Uitate.

De mine întâi, apoi de toți și de toate.

Mi-am dorit un zâmbet să răsară din ele,

Am șters praful, din suflet, de pe nopțile mele.

Nu știam dacă aripi, nu știam dacă zbor,

Nu știam dacă soare, nu știam dacă dor.

Dar un zâmbet trecuse printre vorbe și nori.

De uitat, de pierdut, de-arătat uneori...

(2024)

Peisaj

În vârf de munte,

prin lumină, pădurea

piaptănă cerul.

(2023)

Jocul de-a ziua și noaptea

Soarele se joacă de-a v-ați ascunselea cu zarea 

Gândurile mele, la fel, cu mirarea, 

cu somnul, cu lenea, cu zborul săgeată 

în sus, către unde n-am fost niciodată.

Soarele se pitește după-un deal dimineața,

iar la prânz câte-un nor îi acoperă fața.

Gândurile mele se ascund într-o vale,

clocotesc, se-ncâlcesc și descoperă cale.

Soarele se topește-n amurg în visare 

auriu-violetă - un desfrâu de culoare. 

O risipă de gânduri în risipa de stele 

ațipește-obosită și e una cu ele. 

(2023)

Ne putem întâlni la răscrucea mirării

Suntem străini până în măduva oaselor,

fiecare cu cerul și abisul lui personal

întinse dincolo de zidirile caselor

din care ieșim la plimbare banal.

Ne putem întâlni la răscrucea mirării,

ni se pare că dealuri și văi se unesc

ca-ntr-un puzzle idilic, dar pe marginea scării

abisul și cerul din noi ne pândesc.

Abisul din tine îmi smulge din miez

un mugur de aripă avid să se-ntindă.

Mi-e cerul sărac fără zbor, fără crez

și cerul din tine nu-i destul să mă prindă.

Iar abisul din mine îți întunecă glia

și nu îmi e cerul destul să te-ajungă

când te mânii și fulgeri cu toată urgia

din norii purtați de furtuni într-o dungă.

Ne trezim între ziduri ridicate diform,

între gratii ne zbatem sângerând din speranțe,

evadarea e-un vis depărtat, punctiform

printre-atâtea iluzii, minciuni și uzanțe.

Am rămas doi străini până-n miezul cel tainic.

Numai ziduri și gratii ne unesc prin absurd

cu liantul de vreme cel mai scump și mai trainic,

unul orb fără aripi, altul rece și surd.

Sau din cerul meu tandru se întinde în pripă

curcubeu către cerul în care te-aduni

străbătând deopotrivă veșnicie și clipă

și îți umple albastrul de scântei și minuni.

Iar din stelele tale îmi trimiți o cometă

ca o trenă la balul dintre cer și abis

și acum perfectăm în balans piruetă

într-un dans ce părea mai demult interzis.

Ne putem întâlni la răscrucea mirării

unde cer și abis se unesc între noi,

căutând disperat un răspuns întrebării

dacă unu plus unu dă etern sau fac doi.

(2021)

Lespezi

Motto: "It's in our perceived small things that Life happens the most."

Carol Nelson

Aripile de fluturi îți tremură-n privire;

în zbaterea de pleoape curg clipele tăcut

și se deșiră gândul adesea cu uimire

că una după alta te-au strâns și te-au crescut.

Neînsemnate, mici, simple, obișnuite, 

nu le-ai băgat în seamă și nu le-ai numărat.

Vânai zmei și balauri pe creste ascuțite

cu cerul în privire, întins, nelimitat.

Dar ca să urci pe culme ai frământat cărare

cu pasul lung cât clipa în care-a fost cuprins,

iar viața ți-a fost trudă și te-a mânat spre zare

un dor de veșnicie pe care nu l-ai stins.

Încă bătătorești potecile știute

sau prin hățiș deschizi drum nou din când în când,

iar la popas te-aduni din mii de amănunte

și te trezești din vis trăind, iubind, sperând.

Și uite că în urmă e-un șir întreg de lespezi

făcute cu sudoare din truda ta de-a fi

prin clipele acestea prea simple și prea repezi

care-au urzit o viață din pași cât ai clipi.

Poate-ai răpus balauri pe creste ascuțite

și te mândrești cu clipa și măreția ei,

dar lespezile-acestea tocite, prăfuite

sunt adevărul tău cioplit de pas în stei.

Slabs

Over your eyes butterfly wings are trembling;

your eyelids flutter, silent moments flow,

and lost in thought, astonished you're reckoning

that one by one they made you rise and grow.

Meaningless, small and simple, ordinary,

you didn't notice them, you didn't count,

while hunting dragons in their cliffy eyrie,

only the sky in sight, blue, limitless, unbound.

To climb the heights you had to knead a pathway,

the moment was the measure of your stride,

your life - a toil,  it drove you in your journey

a longing for forever that never has been dried.

You're treading still the old, well known trails,

you open roads through underbrush in marching,

but at respite you find all your details,

dreaming no more, but living, loving, hoping.

And look, behind there's a whole row of slabs 

made with your sweat, your toil to become

through simple and fast bits of time which grabs.

They weaved a life with their ceaseless thrum.

Maybe you killed the dragons on their cliffy eyrie,

proud of that moment's greatness all alone,

but all these dull and dusty slabs are fairly

your whole truth carved by each step in your stone.

(2021)

Plugușorul 2021

Aho, aho, copii și frați,

Stați puțin și ascultați!

Mâine Anul se-nnoiește,

Plugușorul se pornește

Și începe a ura,

Pe la case-a colinda,

Dar colindă în online

Fără colăcei și bani.

Chiar dacă ne-am distanțat,

De urat tot n-am uitat.

Iarna asta încă-i grea,

Dar nu de prea multă nea,

Ci de dor de-o-mbrățișare

Călduroasă, primitoare

De la prieteni, de la neamuri,

De un plugușor la geamuri.

Ia sunați din zurgălăi

Și mânați din bice, măi,

Ca să credeți că-s în prag

Și mă uit la voi cu drag

Și la masa-mbelșugată.

Hai, mânați încă o dată!

Anul Nou să vă aducă

Excursii din dor de ducă,

Prietenii la voi în casă

Și familia la masă,

Bogăție, sănătate,

Sărutări nenumărate,

Sincere strângeri de mână,

Tot ce-i bun să vă rămână,

Să vă fie viața lină,

Inima mereu senină!

Iar la Anul viitor

Ni-ți primi și în pridvor

Și ni-ți da doi colăcei

Și poate și câțiva lei

Pentru-această urătură.

Ia mânați în bătătură

Și sunați din zurgălăi,

Și pocniți din bice, măi!

La Anu' și la mulți ani!

(2020)

Conturul inimii

Am desenat c-un deget în țărână

conturul inimii. Pe urmă cu o mână

l-am netezit și l-am lărgit c-o zare.

În inimă adun necugetare

ca pe-o tarabă dintr-un târg de vechituri.

Adun emoții, oameni, locuri, firmituri.

Apoi mi-am adâncit în sol o temelie,

o rădăcină zdravănă și vie

pe care-am ridicat din clipe ziduri

spre-albastrul fără griji și fără riduri.

Iar la sfârșit, în loc de-acoperiș am pus

un dor, să mă azvârle și mai sus.

Dar gravitația nu iartă și mă cere,

nerăbdătoare, nemiloasă, în tăcere.

Eu mă opun și tai ferestre de lumină

în zidurile care cresc din rădăcină.

Și-n razele care străbat prin crăpături

sclipesc izvoare și foșnesc păduri.

Am desenat c-un deget până-n zare

conturul inimii, un cerc în care

au cotropit pădurile pustiuri.

În luminișuri curg emoții râuri.

Pe maluri stau îmbrățișați de soare

oameni cu inimile floare.

Și ei au cercuri cât de largă-i zarea

și codri cât cuprinde depărtarea...

(2020)

Crâmpeie

Cad frunze prematur și cad mărgăritare, 

și fulgi de nea topiți 'nainte de ninsoare,

cad vorbe nerostite și gânduri în risipă,

cad zboruri secerate degeaba prea în pripă.

Se-nșiră niște cifre pe-o coală de hârtie;

contabilii îi spun bilanț de pandemie;

le seacă de aripi, de dragoste, de dor

și-apoi vin lupi la masă și trag pe turta lor.

Discută conspirații, se-acuză, se prefac,

ori poate că le pasă, dar prea târziu și tac...

c-au amânat prea mult, că n-au crezut destul

că le e buzunarul tot timpul nesătul.

Și socotesc totalul pe zile și pe luni,

dar uită că-i o sumă de rugi și de minuni

sfâșietor cerute, la fel neîmplinite,

o sumă de dureri în inimi chinuite.

Că fiecare număr e o întreagă lume

de gânduri, fapte, visuri care purtau un nume,

că fiecare nume e-un dor făr' de-alinare

și un pustiu întins în inimile-n care

și-a prins cârcei de drag și a aprins scânteie

de gând duios, de faptă, de vis și de idee,

că, netrecute-n faptă, idee și visare

fac mai săracă lumea cu un crâmpei de zare.

Ni-i frig și ne e teamă de vântul nemilos

care crestează zarea numai de sus în jos,

și n-avem adăposturi prin care nu străbate,

ni-i frig și ne e teamă de zboruri secerate,

căci prematur cad frunze și cad mărgăritare,

și fulgi de nea topiți 'nainte de ninsoare,

cad vorbe nerostite și gânduri în risipă,

cad zboruri secerate degeaba prea în pripă.

(2020)

Doar cu un vis începe o cărare

- Iar stai în curte și numeri printre ramuri 

stele pe cerul ce nu încape-n geamuri, 

la miezul nopții când cântă cucuvele. 

Ce îți șoptesc, ce-ți cântă aste stele? 

- Nimic nu-mi spun și-mi cântă fără glas 

sufletul meu tânjind și de pripas. 

Ele îmi tac și mi se face pace 

și liniște adâncă în marea din găoace  

în care nasc furtuni aproape din nimica. 

Ele îmi tac mânia și-mi ostoiesc și frica.  

- Ce-ai face dacă s-ar abate norii 

și-ar sta pe cer până s-arată zorii? 

Te-ar năpădi furtunile și groaza 

când nici o stea nu își trimite raza 

să facă drum prin tine către vis?

- Nu cred. În mine-i cer, nu doar abis. 

Aș număra pe dinăuntru stele 

cuminți, senine, aprige, rebele,

apoi le-aș face boltă pe sub norii grei, 

să le zărească lumea sau poate numai cei 

ce se pricep să numere visări, 

alți înstelați pierduți prin depărtări 

cu norii lor, cu nopți și cucuvele. 

Dacă și ei și-ar face bolți de stele

și le-am lipi alăturea pe toate

ne-ar fi privirile întruna înstelate

și nopțile s-ar scufunda-n lumină

ca-n ziua cea mai lungă și senină.

- E-un vis frumos, da-i numai o visare...

- Doar cu un vis începe o cărare.

(2020)

Suzana, cu comentariile ei inspirate, mi-a fost muză.

Țel

 

O singură stea,

nopții - ispită de-argint,

praf pe cărare.

(2020)

Cei care văd

E minunat să dărui bucurie, 

și de-i primită cu brațe larg deschise, 

tot bucurie se întoarce, vie, 

topindu-se în gânduri și în vise. 

Dar, uite, strig pe-aici ce doare și ce arde, 

ca mine strigă și alți visători, 

dar strigătul cel mai adesea cade 

pe surzi, netoți ori pe nepăsători. 

Au fost întotdeauna cei care văd cărarea

până departe-n zarea cea albastră 

și-n urma lor a fost întotdeauna marea 

de orbi cu orizontul la fereastră. 

Cei care văd trag după ei un lanț 

de orbi care se țin de mână. 

Unii răstoarnă munți pentru un sfanț, 

alții dau zării aripi să rămână. 

Orbul alege lanțul care-l trage, 

dar care-i strălucirea ce-l orbește? 

Mă tem că sfanțul zarea prea o sparge 

și aripa nu se desăvârșește. 

Mă tem că prea puțini din cei ce văd 

mai au puterea să deschidă drum 

și mi se pare că ne paște un prăpăd 

care începe-n fiecare-aici și-acum. 

De-aceea cred că dacă ne e bine 

în cercul nostru cu senin și zbor, 

ar trebui să îl lărgim cu aripi pline 

de gând și faptă pentru viitor.

(2020)

Colb

Pe cerul nopții plin de stele
aleargă visurile mele
neîmblânzite și rebele.
Pe zarea lumii neștirbită
gândul străpunge-ntr-o clipită,
vultur cu-aripa ascuțită.

Cu tălpile de lut lipite,
cu lanț de dor și de ispite
caut cărări închipuite.
Și mă descui din lanț cu vrere,
lutul mi-i paznic și durere,
doru-i pârjol și mângâiere.

Pe drumuri lungi pline de colb
alerg cu visul meu cel orb,
cu gândul zările le sorb.

În pumn adun zvon de scânteie,

sămânță plină de idee.

Și-i colb și pumnul când se-ncheie...

Din colb se-ncheie un ulcior

legat cu patimă și dor

din lutul prins peste picior.

'Năuntru-i o nălucă oarbă...

Tu bei, ea poate să te soarbă

și zările încep să fiarbă...

(2020)

Contrast

Uitare de-acasă, ieșire în lume,
cărări fără nor ce n-au niciun nume,
o mască pe față purtară cu artă
acum și mereu, schimbare de soartă,
cu zările-nchise în urmă, 'nainte
deschise culoare înguste în minte,
învață cu greu să respire cenușă,
trecutu-i o notă uitată pe ușă...

***

Prin artă se scutură suflet de mască
și zări neumblate-nainte se cască,
uitare de sine, întoarcere-acasă,
ieșire în lume cât timp i se lasă,
cărări fără nor cu furtună în pas,
culoare întinsă pe cer la popas,
învață acum să respire senin
c-o notă de-nalt în sufletul plin.
(2020)


Ieșire în lume la Eddie acasă,
duzina de vorbe țesute în plasă...

Incandescențe XXI

Înțelegere

Când se-ating mâinile
înfloresc speranțele
a doua oară.

Peisaj

Rază de lună,
pod pe pânza cerului,
falduri pe mare.

Ninsoare

Văzduh destrămat
prins cu migală pe crengi,
urzeală de vis.

Peisaj de iarnă

Horbote albe,
arbori cu stele prin crengi,
flăcări în vatră.

Flăcări

Eu lângă vatră,
visuri urzite-n priviri,
horbote-n gânduri.

Perenitate

Oameni amprentă
trec epoci până la noi
prin lemnul sculptat.
(2020)

Vis de Făurar

Un castel de cleștar ca o lance străpunge,
înălțat pe o stâncă, până-n mijloc de cer
și dansează lumina ce se-adună și curge
limpezimi ca de apă în vâltori de mister.

Cu pasiune nespusă o cuprinde cleștarul
și apoi o despică în scântei ca de foc,
iar în turn orologiul și-a pierdut minutarul.
Bate-un ceas nesfârșit, ține timpul în loc.

Vântul fluieră molcom prin coloane de gheață
întrupate-ntr-o orgă de-un dibaci Făurar
melodie cu dor de lumină și viață,
însoțindu-l în dansul cel voios și sprințar.

Împrejur îi cresc aripi de omăt în cădere
și-l învăluie tandru în mătase de nor,
destrămată subit de-o firavă-adiere,
sfâșiind și lumina în frântură de zbor.

Iar căderea în gol până-n fundul genunii
unde n-a străbătut vreo privire în veac
e-un secret de temut și pe care nebunii
fulgi de nea îl păzesc și cu grijă îl tac.

În trecut s-au șoptit ușuratic cuvinte
în vârtejuri de zvon cu traseul precis,
dar nu-i nimeni să-și poată aduce aminte...
Din omătul de-atunci a rămas doar un vis.

Nu știu fulgii cei tineri că-n zadar li-i tăcerea,
nici c-au fost doar zvâcniri într-un glob de cleștar
scos din scrin, șters de praf și de toată durerea
unui vis ne-mplinit de beteag Făurar.
(2020)

Alte duzini de cuvinte și alte visări
transpuse în scrieri de făurari de castele
clădite din gânduri cu țintă spre-ntinsele zări
citiți căutând la Eddie în două tabele.

Buzunare

Când lumea o măsori prin propriul buzunar
îngust îți pare totul și cauți în zadar
de vreo doi bani spoială, și tot de-atâta - minte,
că și ea se subție fără învățăminte
ce vin din perspective morale, largi și care,
oricât ai insista, nu intră-n buzunare.

Și-atunci nu vezi gunoiul (moral și cel din groapă)
crescând până când lumea nu poate să-l încapă,
că-n buzunar e strâmt și banii n-au miros.
În loc să strângi gunoiul, tu îl arunci pe jos
ca să n-atârne greu, să fie loc destul
în buzunarul tău de-un chior, tot nesătul.

Nu vezi nici că bolnavii n-au bani de leacul lor
și li se taie cinic felii din viitor,
iar leacul cu pricina, când ei vor fi doar lut
și când în buzunar s-a strâns destul tribut
s-o da pe-un chior, dar lor nu le va folosi.
Ai buzunarul plin cu drept de-a osândi.

Te-ai ridicat deasupra pe teanc de buzunare
cu vorbe deșănțate, minciuni fără hotare,
cel mai avar din toți c-o turmă de hapsâni,
conduci și zeciuiala o strângi cu două mâini,
de la sărac mai mult, de la bogat puțin,
că între hoți și osul se-mparte fără chin.

Și n-ai băgat de seamă că-n jurul tău mai mulți
te iau exemplu vrednic și taie alte punți
pe unele ca proștii, de-a dreptul sub picioare,
pe altele atent, temeinic, înspre zare
și-nvață să privească și ei prin buzunare
fragmentele de viață prin tristă amputare.

Nu știu să-și mai învețe copiii să aleagă
nici grâul de neghină, nici mintea cea întreagă,
iar școala cu menire către cultură-aleasă
are și ea acuma în fiecare clasă
câte un buzunar de fonduri și de taxe
ca astfel toți elevii să fie prinși pe axe.

Sunt dascalii integri cu dăruire mare
ce-și fac din meserie misiune și chemare.
Alții cu nepăsare țin cursuri pentru ei
ca să își ia la lună salariul de doi lei,
dar cel mai dureros și cel mai prost exemplu
pe care îl primește studentul și elevul
e cel când un profesor devine buzunar
și cântărește nota pe chiori ca un samsar.

Trăind de mici, de tineri doar printre buzunare
când vor fi mari și ei cât credeți că de mare
le-o fi lor perspectiva și lumea cât de largă?
Câți dintre ei vor fi în stare să-nțeleagă
mai mult de-un buzunar umplut cu niște chiori?
Ne vindem viitorul și vom fi toți datori,
și vom plăti din greu, bătrâni fără putere
din buzunare goale de dragoste-n tăcere,
căci ne va fi rușine să ni se-audă glasul
când i-am pierdut moralei în buzunar compasul.
(2020)