Mirosul ploii

Pământ reavăn, viaţă şi moarte
pe-o singură carte
întoarsă de pe-o faţă pe alta
după ce toane are soarta.
Praf răscolindu-se-n ape,
ridicându-se de cer mai aproape
ca să se spele
de pământ.
Pulbere de stele
în genunchi, risipită de vânt.
(2015)

Alte esenţe de ploaie aici.

Blestemul Tincăi (2)

(continuare de aici)

Tinca n-a avut copii
şi simţind că e aproape
ceasul ultimei chindii
a scos straie şi prosoape,
un oghial şi-o pernă moale,
nişte scoarţe noi, ţesute,
un ceaun şi două oale
care să fie umplute
cu ciorbă şi cu sarmale
când i-or face pomenire
dintre neamurile sale
cei ce-or fi mai cu simţire.
Apoi a chemat notarul
să-i însemne pe hârtie
că îşi lasă tot amarul
de avut, zestre să-i fie,
unei nepoate de frate
rămasă demult orfană
crescută-ntr-un sat, departe,
de-o vădană, tot sărmană.
Fata a aflat târziu
cum îi fu schimbată soarta
şi-a intrat în loc pustiu
deschizând, sfioasă, poarta.

În coşarca de nuiele
lăsată în faţa uşii,
ca o noapte fără stele,
aştepta mâţa mătuşii.
O pisică-aşa zburlită
nu văzuse niciodată.
Ochii-adânci purtau ispită
în privirea lor ciudată.
Iar pe streaşină stătea
ca un ghem alb de zăpadă
bufniţa ce picotea
pe uluc, gata să cadă.
Casa, toată răscolită
de străini la-nmormântare,
murdară şi prăfuită,
aştepta dereticare.
Şi s-a apucat de treabă,
a spălat, a strâns, a şters
şi a măturat în grabă.

Mătura îi dădea ghes
către pivniţa închisă
cu un lacăt fără cheie
ca o lume interzisă
unde nu stau doar ciuveie.
Curioasă, biata fată
de belciuge-a tras c-o rangă
şi-a deschis uşa îndată
gândind că are s-o dreagă
mai târziu, când o fi vreme.
Amuţită de uimire
când din beci au prins s-o cheme
glasuri, scâncete, jelire
a păşit în jos pe trepte
lunecoase, ştirbe, reci,
neştiind de să se-ndrepte
spre întunecatul beci
sau să fugă înapoi
de teamă ca să nu moară
când îi fac inima sloi
umbre care-o înconjoară.
Unde scara s-a sfârşit
a găsit un felinar.
Nu avea la ea chibrit,
dar alături un amnar,
cremene şi-un pic de iască
i-au fost toate de-ajutor.

Lumina juca drăcească
pe pereţi şi un sobor
de ciudate creaturi
i s-au arătat 'nainte:
un dragon cu solzii suri
răsuflând pe nări fierbinte
şi trei inorogi legaţi
lâng-o iesle, mai deoparte,
argintii şi aripaţi,
zvârcolindu-se de moarte.
În mijloc, pe-o masă mare
era deschis un grimoar,
lângă el într-o căldare
cu un iz stătut, bizar,
o poţiune clipocea
izvorând un fum verzui
care se împrăştia
şi-i ţinea pe toţi tehui.
Când l-a inspirat nepoata,
în loc să o ameţească,
ei i-a arătat cum soarta
are s-o învrednicească.

Ca şi cum dintotdeauna
ar fi învăţat magie
a chemat în horă luna,
stelele şi-o păpădie
şi le-a preschimbat în iele.
A dansat până în zori
cu nebunele, iar ele
s-au făcut pe urmă flori
galbene, mici, parfumate,
cu miros de miere dulce,
stele-n iarbă presărate,
vântul hora să le-o usce.
Când nepoata s-a trezit
între flori de sânziene,
lângă iazul adumbrit
din poiană, printre gene
a zărit, culcată-n iarbă,
o baghetă de argint.
Sângele-a-nceput să-i fiarbă,
a atins-o în alint
şi a prins-o-n pumnul strâns
ca să-i simtă vraja nouă.

După Tinca mulţi n-au plâns,
poate doar tăcuta rouă...
Şi nici ei nu-i pare rău,
căci s-a-ntors şi-i iar frumoasă,
ochii verzi, părul pârău
peste umeri i se lasă,
şi-i tânără ca o noapte
când apune soarele,
iar secretul ei, în şoapte,
îl spun numai ielele.
(2015)

(continuarea aici)

Iarăşi am întârziat, c-am muncit câteva zile
ca să scriu, din viaţa Tincăi, încă două sau trei file.
Inspiraţi de vraja nopţii când ies ielele afară,
duzinarii din tabel alte rânduri înşirară.

Un ceas de furtună

A venit flămând şi mâncând pământul,
înghiţind lumina, înghiţind cuvântul,
năpustit năpraznic - mută vijelie -
şi lăsând în urmă inima pustie.

A întors pe dos miezul de-nţeles
şi a răscolit, a ucis, a şters
muguri şi boboci, rămurele mici
care n-or mai creşte acum şi aici.

Ce părea mai şubred a smuls şi a frânt,
ce era zidit a pus la pământ,
ce urma să crească a dus în uitare -
un ceas de furtună pe-a inimii mare.

Când s-au limpezit lacrimile toate
şi tăceri au curs lungi şi nesărate
iar s-au aşezat gândurile-n matcă
ocrotind prin valuri o firavă arcă...
(2015)

Ceasuri de furtună mai la timpul lor
stau într-un tabel fără de zăvor.

Arzând... viaţă

Pariu

Viaţa-i coridă.
Amânăm epilogul.
Miza-i tot viaţa.

Incendiu

Am de apărat

partitură şi flăcări.

Niciodată scrum!

Pază

Dintr-o carcasă
de aliaje dure
fac inimii cort.

Clepsidră

Se scurg pricopseli

printr-a vremii pâlnie:

râs, vis, gând, şoc - ani.

(2015)

Găsiţi la Eddie

duzini mai inspirate,

înscrise-n tabel.

Arcuşul fermecat

Alunecă pe-a sufletului strune şi sufletul, uimit, vibrează,
iar în cupola lui cu stele care se nasc reverberează
în arcuri vii, nebănuit de ample, alcătuind spirale de ecou,
magia unui singur gând limpede, ascuţit şi nou.

Şi creşte-n valuri de mirare, se adânceşte-n înţeles.
Din el răsar lumini ce, altfel, s-ar fi pierdut în univers.
La margini, destrămat în întrebări avide de răspuns real,
deschide zări. Prin ele intră ecoul rătăcit al altui val.

Ecouri se ciocnesc, se-amestecă, se leagă şi scânteiază armonii:
e gândul stea ivit pe faţa lumii din suflete - cupole vii.
Alunecă pe-a sufletului strune şi le-acordează în alunecare,
la fiecare trecere-adâncind şi deschizând, albastră, altă zare.
(2015)

Arcuşul fermecat al gândului, alunecând pe strunele de suflet,
a zămislit cuvintele păstrate la Eddie, în tabelul-sipet.

Visul şi răzbunarea Penelopei

Anacondeiere după Matilda

Se apropie de mine (drumu-i i-e deschis de-un paj)
cu pas mândru, trupul zvelt, ochi adânci. Are-n siaj
un alai de dansatoare tropotind în sarabandă,
cu sâni goi sub şal din voaluri şi mascaţi cu o ghirlandă,
evantaie sul în stânga, când cu dreapta, graţios,
îşi alintă mijlocelul subţirel şi mlădios.
Se opreşte-n loc şi ele râd şi îşi aruncă şaluri.
Împrejurul lui se-aştern coloratele lor voaluri.
Streaşină îşi face mâna peste ochi întunecaţi
şi se uită prin mulţimea de femei şi de bărbaţi
către mine. În privire i se-aprind văpăi de dor.
Eu mă-ncing... cu o centură şi-abia pot să nu îi zbor
între braţele lui tandre care ştiu să mă cuprindă,
să mă ţină strâns la piept lângă inima lui blândă.
E Ulise sau îmi pare? Cine e acest bărbat
care are chipu-i drag şi îmi intră în palat?
Cred că-i sol din altă lume unde cei la fel cu el
proslăvesc iubirea, viaţa, nu războiul cel mişel
şi nu-şi lasă-nsingurate soaţe şi amante-acasă,
scoarţe aspre, fără capăt, ani, la stative să ţeasă
când nu pun carne de miel la sărat în putini vechi
sau când nu prăjesc scovergi, ca să le mai joace-un renghi
unor peţitori tehui ce nesăbuit socot
că au şanse să se-nfrupte... Dar s-au lins demult pe bot.

Dar se-aude iarăşi goarna care cheamă la război
şi deschid nelămurită ochi încercănaţi şi goi.
Ba-i cocoşul care iar m-a trezit mult înainte
ca visul să se sfârşescă aşa cum mi-am pus în minte.
Am tot dreptul să îl tai, să-i adun penele sul,
chiar pe cele de la coadă care îl făceau fudul,
şi să le arunc în foc, să văd cum le răsuceşte
ca pe nişte uscături de scovergi - gospodăreşte!
Iar din carnea lui aţoasă voi găti un borş cu şal
de verdeţuri opărite-n sarabanda unui bal
de bulbuci şi de bulboane cu siaj puţin sărat,
după gust, aşa cum mama-n tinereţe m-a-nvăţat.
Eu socot cu chibzuinţă c-are să fie gustos,
chiar de l-oi face bogat şi-o ieşi un pic mai gros,
că n-am să respect ce spune cartea cu scoarţe de piele
ţinută în mâna stângă, toată plină de inele,
în vreme ce-n mâna dreaptă spânzur lingura de lemn
şi ba o învârt în oală, ba o pun la carte semn.
Oi mânca şi-oi adormi sătulă şi îmbuibată
şi-oi uita de stative şi de carnea cea sărată.
Ploaia îmi va răpăi peste streaşină şi,-n vis,
iar am să primesc un sol din tărâmul interzis
în care bărbaţi cuminţi proslăvesc iubirea, viaţa,
nu războiul cel mişel. Iar apoi, când dimineaţa
se va strecura-n ferestre printre voaluri de mătasă
şi Ulise va intra cu alaiul lui în casă,
întunericul privirii-i se va-nvăpăia de dor.
Eu am să mă-ncing şi-ndată într-un suflet am să zbor
între braţele lui tandre care ştiu să mă cuprindă,
să mă ţină strâns la piept lângă inima lui blândă.
Nici războiul, nici cocoşul nu vor mai suna din goarnă,
iar eu am să mă trezesc doar şi numai dintr-o toană.
(2015)

Grădina cu vise şi visuri - aici

Ecou neînceput

Ţi-am dat în dar cuvintele acestea
în care mă destram la ceas de seară.
Îmi cânţi tăcerea pe strune de chitară
şi o aprinzi, să ni se ducă vestea.

Din focul dintre noi a răsărit
o dimineaţă proaspătă, albastră
şi mi se-aştern dincolo de fereastră
cocori în zbor de aur valsând neistovit.

Mi-e foame de cuvânt şi sete ţi-e de cânt.
Se împletesc spirale din întâmplarea noastră,
în cercuri se dezleagă o pasăre măiastră
din şoaptele firave, dospite de pământ.

M-am destrămat poem, m-ai adunat pe strune
şi m-am primit în dar, din tine, înapoi.
La chip păream aceiaşi, pe dinăuntru - noi,
neînceput ecou, gata să ne răsune.
(2015)