Ventilaţie asistată

Pe-un catafalc ajuns, răpus de anemie,
zăcea împuţinat, cu faţa pământie,
cu falca încleştată, portret al neputinţei
ce macină şi-omoară-nceputul năzuinţei,
timpul meu liber din cuget unde port
retuşul realităţii. Era, sărmanul, mort,
depus într-un coşciug 'nainte de deces
spre-a-mpiedica molima să capete acces
la timpul celălalt ce are mai mult rost
în schema vieţii mele de om cu cuget prost,
supus şi-nlănţuit de clipa scursă-n grabă,
zi după zi fugind după vreo altă treabă,
un om de rasă necunoscută încă
şi încuiat în sine ca-ntr-o eternă stâncă,
umplut cu fiere, frică şi frustrare.
Toate-s utile în schema asta mare
cu roboţei făcuţi dintr-un ţesut vâscos
uşor de modelat şi fără niciun os,
ce nu se răzvrătesc, cu zid înconjuraţi,
şi nici nu-şi plâng de milă... Atât sunt de ciudaţi!
Un lup adevărat de i-ar vâna, n-ar şti
din cale să îi fugă nici cât nişte copii.
Dar lupul ar fi pus şi el la încercare,
că n-ar vedea cu lupa de-s vii şi de mâncare.

Timpului meu cel liber din cuget am să-i fac
o ventilaţie-asistată chiar sus, pe catafalc,
şi am să fur secunda ca pe-un fursec gustos,
s-o stăpânesc, s-o-nalţ, s-o umplu de frumos,
iar ea să-nceapă gând, şi-apoi cuvânt şi viaţă
să curgă prin peniţă şi prin surâs pe faţă...
Şi s-or roti tăceri în sentimente pline,
şi s-or desţepeni tăgade în destine,
şi nu s-or limita lianele de gând
până nu vor atinge tărâmul renăscând
din basme născocite ca aripi pentru vis -
rotiţa împlinirii când nu e interzis.
(2015)

La Eddie în tabel, cu aceleaşi cuvinte
nesfârtecate şi scrise mai cuminte
s-au înşirat toţi duzinarii înc-o dată
Citiţi ce-au scris! Cuvântul le e daltă.

Paşii noi pe drumuri vechi

Drumul e plin de praf şi bătucit,
brăzdat de şanţuri în care-s înşiraţi -
mărgele de trecut - pierduţi şi-apoi uitaţi,
paşii bătrâni ai altui nesfârşit.

S-au suprapus adânc, tot mai în jos
şi-au scris istorii în piatră încrustate,
piatra s-a desfăcut în boabe răsfirate
de vântul cel risipitor şi nemilos.

Paşi noi se rostuiesc pe temelie
de paşi şoptiţi de vânt din amintire,
întreţesuţi ca un covor de nemurire
legat de drum la capăt cu temeinicie.

Chiar dacă-acelaşi şanţ îl adâncesc,
paşii cei noi pe drumul vechi de când e lumea
urcă, de fapt, un pisc după genunea
din care paşii dinainte se ivesc.

Paşii cei noi s-or învechi şi ei,
purtaţi de vânt sau duşi de gând în faptă -
un nesfârşit rodind amiaza coaptă
din mugurii aceleeaşi idei...
(2015)

Pe drumul vechi al limbii înşiră din cuvinte
paşi noi ai altui gând ivit în altă minte
şi-apoi ne dau în dar cărarea inventată
pe harta care creşte de Eddie protejată.

Paşii vechi pe drumuri noi

Cu năframa cea neagră peste ochi strâns legată
ai atins un abis de-ntuneric şi, iată,
coborai ca un orb printre astăzi şi mâine,
căutând după iz o felie de pâine.
Ai fi spus altădată că-i un ţel anodin,
dar cel ce erai îţi e astăzi străin.
Un ropot de stele căzând te-mpresoară,
iar pulberea lor începe să doară,
muşuroi împietrit de fărâme din care
puteai să clădeşti un palat de visare.
Pe umerii minţii în loc de aripi
ţi s-au prins nişte coji din care-nfiripi
un fel de elitre ce te-ascund de lumină,
de cântec, de tine - cuibar pentru vină.
Un tăvălug ţi-a strivit mândria şi cerul,
un drum netezit ţi-a deschis, dar misterul
din paşii pierduţi înainte de-ai face
îţi macină suflet şi nu îţi dă pace.
Îţi spui lapidar că nu-ţi pasă deloc,
că viaţa îţi e ca un joc de noroc,
că zarul eşti tu, că-ţi este destin
să te laşi învârtit între floare şi spin,
că nu poţi alege, că în frunte ţi-e scris
să cobori ca un orb în adânc de abis...
Şi dacă te-ai pune curmeziş peste cale
şi-ai croi prin hăţişuri cu elitrele tale
o potecă să-nşiri paşii cei nefăcuţi
care-aşteaptă cuminţi şi atât de tăcuţi?

Pe firul de praf din steaua din urmă
condensăm bob de rouă sau baloane de spumă
ca să prindă lumina şi s-o-mpartă-n culori
şi în ea să ne ningă ca petale de flori
paşii promişi la-nceputul de drum
şi cu ei să ajungem aici şi acum.
(2015)

Paşii vechi pe drumuri noi
se vor continua apoi
cu paşi noi pe drumuri vechi
ca poeme în perechi
şi s-or aşeza-mpreună
în tabelele ce-adună
scrierile noastre toate
din vorbe şi teme date.

Argint viu

― Mă iubeşti?
― Când îmi eşti.
― Mă culegi?
― Din pribegi.
― Mă aduni?
― Din genuni.
― Mă păstrezi?
― Când visezi.
― Mă alungi?
― Nu-mi ajungi.
― Mă îmbii?
― Când nu-mi vii.
― Mă săruţi?
― Când mă uiţi.
― Mă încingi?
― Dor în chingi.
― Mă alini?
― Doar de vini.
― Mă încerci?
― De poteci.
― Mă-nconjori?
― Ning cu flori.
― Mă înveţi?
― Mii de vieţi.
― Mă iubeşti?
― Când îmi eşti.
― Ce să-ţi fiu?
― Argint viu...
(2015)

― Îi citeşti?
― Dacă scriu.
― Îi găseşti?
― Da. Se-nscriu.
― Cum anume?
― După nume.
― În ce loc?
― La Eddie-n joc.

Asfinţit de toamnă

Căram către cramă strugurii
într-un senin de seară.
Urcam dulceaţa aurie pe fuştei de scară
şi o striveam în valţuri şi în cerul gurii.
Coaja plesnea cu scrâşnet ca sub coasă.
În carnea macră-a boabei sâmburii sălcii
ca promisiunea rătăcită în clipele târzii
dormeau cu nepăsare crasă.
Mustul curgea - licoare sacră.
Mi se topeau pe buze razele de soare,
sărut lichid, dulce înfiorare
şi amintire încuiată-n lacră.
Pierdusem cârma gândurilor toate
în asfinţitul auriu de toamnă,
iar mustul, limpezindu-se în cană,
nu ameţea-n cuvinte, nu tulbura în fapte
şi nici măcar nu ostoia vreo sete,
alta decât de dor de tinereţe,
ochi strălucind şi-aprinsă frumuseţe
prinse în ramă, într-un cui, pe un perete
sau pe o marcă de scrisoare
uitată-ntr-un sertar cu stele
căzute-n viaţa-mi pe podele
şi adunate cu silinţă spre păstrare.
Nu îmi era demult sărac cuvântul,
dar înserarea mă lăsase mută
şi-nmărmurită ca pe-o ciută
când un arcaş ţinteşte şi-i spintecă avântul,
ca pe-un caras ce-şi unduieşte-argintul
în argintiul de lumină dizolvat în ape,
şi n-are unde să mai scape
când plasa îi încurcă labirintul.
Priveam uimită-acest apus de eră
însângerat şi auriu,
când sângele curgea dulceag şi-atât viu
pe muchia zării dintr-o boabă efemeră...
(2015)

Din anagrame-anagramăm idei,
le înşirăm pe aţă-n rânduri scrise,
apoi, cât numeri pân' la trei,
ne înşirăm la Eddie în tabelele deschise.

Pururea tânăr

Pururea tânăr rămâne cuvântul
cu miezul lui plin de sămânţă de gând.
În infinit străbate pământul
rodind alt cuvânt, împlinind, semănând.

Pururea tânăr e cântul şi-i jocul,
flacără iute, nestinsă de timp,
dor şi-alinare, arsură în locul
din suflet cuibar, lumină pe chip.

Pururea tânăr e sufletul aprig
şi cel îmblânzit sub valuri de vreme.
Sub coaja aceasta-mbătrânită prozaic
sufletul cântă şi scrie poeme.
(2015)

Pururea tânăr,
cuvântul împlineşte
rodind alt cuvânt.

Pururea-i tânăr
cântec de foc şi alean
în suflet cuibar.

Pururea tânăr,
sufletu-şi cântă ecou
urcând în poem.

Vă invit să citiţi scrierile celorlalte suflete tinere ale clubului, adunate încă o dată la Eddie.

Pururea tânăr

Pururea tânăr sistemul renaşte
ca Pasărea Phoenix din trista-i cenuşă.
Cine se bucură, ochii bine să-i caşte
şi să-şi păzească şi ogradă, şi uşă!

Pleacă ai noştri şi vin tot ai noştri.
Atât nu se schimbă, că-n rest demolăm
şi-o luăm de la capăt. Sunt hidre şi monştri,
capete cresc, noi iar spintecăm.

Şi fiece capăt deschide drum nou,
mai greu, mai abrupt, mai plin de hârtoape.
Ne-am străduit, dar niciun erou
n-ajunge vreodată de ţel mai aproape.

În intenţii şi vorbe, ţelul este măreţ,
cu Omul în centru, atingând idealul,
doar cărarea-i croită de un cap nătăfleţ
combinând teorii ce ignoră realul.

Cum ar şti ce-i în lume, dacă tot ce-a făcut
a fost să jongleze, ca o biată paiaţă,
cu cuvinte, cu voturi şi cu propriul avut,
cel din urmă fiindu-i unic ţel pentru viaţă.

Şi în loc să-i slujească pe cei ce-au gândit
că e omul acela ce-ar putea să-i conducă,
i-a legat de picior cu un lanţ, i-a robit
într-o lume supusă la schimbare năucă.

Pururea tânăr sistemul renaşte
sub atenta-i privire, sub spoite cuvinte...
Din schimbarea năucă un monstru se naşte
care-nghite hulpav tot ce-i iese-nainte,

adăpat de nesaţul avid de putere,
pururea tânăr, doar doica i-e alta,
niciodată matur, niciodată nu piere.
Renaşterea lui ne înlănţuie soarta.
(2015)

Scrieri mai senine găzduieşte tabelul găzduit de Eddie.