Un vis n-a vrut să moară

Motto: "Le-am supravieţuit visurilor mele. A fost mai simplu să le las să moară, (...) deşi ştiam să le resuscitez." - Ana-Veronica Mircea

Mai am un vis care nu vrea să moară,
oricât de rar îl ud la rădăcină.
Cu încăpăţânare când dulce, când amară,
îşi trage seva albastră din lumină.

Aveam la început vreo zece visuri
şi le-am hrănit un timp cu sfâşieri de suflet.
Inima nu se-mpuţina, nu se scurgea-n abisuri,
ci-mbogăţea secunda cu un ecou de cuget.

Pe câteva le-am părăsit uitate-n câte-o gară.
Trenul nu mă-ncăpea cu aripile toate
şi le-am lăsat în sunet de tobe şi fanfară
acolo, pe peron, din umeri retezate.

Ca o păpuşă prinsă-n sfori de-un păpuşar nătâng
dansam pe-o muzică străină de mine şi de vis.
Piciorul drept mi-era asemeni celui stâng,
se-mpiedica mereu de sensul interzis.

Mă căutau la telefon dorinţele pierdute.
Le răspundeam sumar şi rece cu glasul înnodat
de hohote de plâns înnăbuşite-n multe
tăceri usturătoare în care m-am uitat.

Spirala cobora mai mult decât să urce
şi-ntr-un moment îmi adunam zdrenţele destrămate
ca un pribeag prin viaţă orbit, un fur ce
trăia frânturi de visuri atent desperecheate.

O tristă resemnare pe-altarul întâmplării
se cuibărise-n mine ca un sfârşit de eră,
dar mi s-a oglindit în ochi semnul mirării
când am văzut în plete cât sunt de efemeră.

Apoi l-am regăsit, ascuns într-un cotlon,
visul acela ce nu a vrut să moară.
Purta fundiţe-n păr, încă juca şotron
şi-n inimă-i vibrau strunele de vioară.

L-am strâns la piept cu drag şi de atunci trăiesc
fără de sfori şi-mi cânt singură partitura.
Clipele curg albastru şi-atâta de firesc,
croindu-i vremii altfel tiparul şi măsura.
(2015)

Duzina de cuvinte s-a potrivit mănuşă
pe gândul răsărit din vorba tuşei Vero.
Deschideţi cu curaj la Eddie înc-o uşă
în lumea asta scrisă din unu şi din zero.

Şi mi-e de noi? Şi mi-e de mine...

"Şi mi-e de noi, şi mi-e de tine"
în noaptea de april plină de stele
în care mai ţin minte bine
cum ne dansau nebune iele
prin sânge-n triluri de privighetoare
desperecheate sub argintul lunii
şi roua lăcrima sub tălpile uşoare
şi-o frământam şi noi tot ca nebunii.

"Şi mi-e de noi, şi mi-e de tine"
în noaptea de april cu cerul negru
în care-ai dispărut ca o himeră
cu mersul apăsat, alegru,
rostogolindu-mă în altă eră
în care-au amuţit privighetori
desperecheate de atâta umbră
şi roua curge pe obraz din nori
şi lasă urmă-adâncă lângă urmă.

Şi mi-e de noi? Şi mi-e de mine
în noaptea de april târzie
cu luna secerând un colţ de cer
în care te-am topit ca pe-o stafie
şi-am înţeles că mi-ai fost efemer,
un vis, o-nchipuire fără nume.
M-am învelit în trilul de privighetori
călătorind o viaţă şi o lume
din noaptea de april în zori.
(2015)

Din noaptea de april în zori.

Stare de spirit

Iarba verde de mătase
unduieşte-n adiere
şi ieşim zâmbind din case
cu plăcere,
şi bătrâni cu cârja-n mână,
şi părinţii cu căruţ,
iar plimbarea nu se-amână
vreun picuţ.

Ne-mbătăm privind la muguri
şi visăm la liliac,
la caise şi la struguri
pe arac.
Ne îndeamnă-o buburuză
către cine ni-i sortit
şi plecăm fără vreo scuză
în peţit.

Ne trezim din reverie
când privim spre inelar.
Cu un pix pe o hârtie,
la notar
sau cum s-o numi acela,
am semnat şi am spus da,
dar azi mintea dusă e la
altceva.

Facem prin cartier o roată
şi ne-am rătăci, dar ştiu
paşii drumul şi ne poartă
grijuliu
înapoi la noi acasă
să ne odihnim puţin,
să ne aşezăm la masă
şi la vin,

să ciocnim câte-un pahar
şi câte un ou vopsit,
să mâncăm miel cu mărar
bine fript,
cozonac cu nuci şi mac,
păşti cu brânză şi smântână
şi apoi iar cozonac,
o fărâmă.

Până terminăm e noapte
şi aprindem o făclie
să vedem câte bucate
-n farfurie
ne-au rămas, că vinul curge
ca izvorul nesecat
şi ne temem că n-ajunge
de-mbătat.

Dar e numai o părere
că a doua zi, de zor,
căutăm de-aşa durere
un antiinflamator
şi n-ajunge un flacon,
chiar de ne-a ajuns licoarea
după noul etalon:
cumpătarea.
(2015)

Vă îndemn la cumpătare
când e vorba de bucate
şi de-alcoolica licoare,
dar, din toate,
la duzina de cuvinte
(asemeni, la provocare,)
nu fiţi cumpătaţi, vă rog.
Revărsaţi gând viu din minte
cu noroc.

Zburătorii

Un demon trist, neînţeles
s-a-ndrăgostit fără speranţă
şi-ar prinde-n braţe ce-a ales,
dar frica-l ţine la distanţă.
I-aşa de teamă să nu piardă
în teamă pe cine iubeşte
c-ar prefera de dor să ardă
cât inima-i pe drag păzeşte.

Dar zburătorii vin şi pleacă...
Dacă îi legi de tine nu-s
tot zburători, că li s-a dus
misterul şi în van le seacă
dorul de zare şi-ntuneric.
Dar când mai trec, aşa, himeric,
fură un fulg din zborul lor
şi te-nfăşoară ca-n fuior
în clipa lor de-avânt, albastră
când umbre-ţi vin pe la fereastră.

Iubirea e mai pământeană -
din iute zbatere de geană,
din lutul frământat arzând,
din dar de suflet fremătând
şi sete de-a primi 'napoi
ca să faci unul unde-s doi.

Şi nu te dărui pe cântar,
şi nu aduni ca un avar,
dar ca să îţi păstrezi iubire
nu-i de ajuns o risipire,
nu-i de ajuns un singur zbor
şi nu-i nici cel mai aprig dor
ori foc aprins din zare-n zare.
Opinci legate de  picioare
cu şnur de fier şi tălpi de-oţel
se rod pe drumul spre castel
unde te-aşteptă fericirea.
Drumu-i un labirint prelung
şi numai cei mai bravi ajung
până la capăt cu iubirea...
(2015)

Ironia sorţii

Şi-a făcut asigurare de viaţă,
sărmana paiaţă,
fără să se gândescă la urmări.
Trăieşte după pofta inimii, cutreieră cărări
interzise altor muritori,
ba chiar ar zbura şi printre nori
fiindcă e asigurat ca un alpinist
sau ca un acrobat artist...

Necazul e că asigurarea lui are valoare
numai în cazul în care el moare...
(2015)

Noapte de aprilie

Din stele curge
tril de privighetoare
pe şoapta zării.
(2015)

Nopţi înstelate
de cuvinte aprinse
topesc tăcerea.

Clepsidra mi-e stricată

Nu-i numai alb şi nu e numai negru,
nu-i om doar mincinos şi nici complet integru,
nu e nimica bun în care să nu plângi
şi nici un rău din care surâs să nu răsfrângi.
De ce să fie rău? De ce să fie bine?
Statornic nici pământul nu poate a ne ţine...
Îl doare ba o coastă, ba îşi mai sapă vale
şi tremură legându-se cu Ecuator la şale.
Nici gândul nu-i statornic, îndeamnă la schimbare.
E teafăr câteodată şi câteodată doare.
Cuvântul e ca gândul şi-ar fi frumos să fie
măcar adevărat, de nu e pe vecie...
Dacă a fost în el pelin vreodată,
l-am smuls şi l-am uscat, l-am aruncat din casă.
Acum adun arome dulci-amărui ce-mbată,
beţie din aceea înaltă şi pufoasă,
nor alb strălucitor de-atâta pace
câtă culeg din zâmbete alese pe sprânceană
şi-apoi le pun seninul cu mine să mă-mpace,
cu lumea, cu trecutul, cu ce s-a scurs pe geană
şi strâng din roua vremii atent în buzunar,
clipe ce le-aş păstra pentru o altă dată,
dar cum să le opresc la mine n-am habar…
Cine-i să mă înveţe? Clepsidra mi-e stricată.
(2015)