Felii de viaţă

Viaţa mi s-a dăruit felii
subţiri, aproape străvezii,
unele fade, altele aromate,
dulci sau amare, acrite, întinate,
iuţi, câteodată, sau pline de savoare.
Le-am înghiţit la rând pe fiecare
cu încântare sau indiferenţă,
în silă, dovedind perseverenţă,
m-am desfătat sau am strâmbat din nas,
au fost şi unele din care mi-a rămas
câte-o fărâmă în strachină sau pe la gură
fiindcă-a fost mai mult cu o îmbucătură
decât găsisem rost sau pentru c-am păstrat
s-alung un gust anost cu gustul parfumat.

Felii subţiri cât clipa, nici nu le bag de seamă
când se desprind din viaţă. Alunecă şi cheamă
sau trec cu nepăsare şi eu rămân de ele
când uit să muşc şi rătăcesc prin stele...
Din când în când mă ia în stăpânire
o foame disperată de forma cea subţire
desprinsă de cuţitul vremii din fructul meu de viaţă
şi-mi număr din felii... a câta dimineaţă?
Al câtelea apus îmi înroşeşte zarea?
A câta muşcătură mi-aduce depărtarea?

Felii subţiri, firave transparenţe,
s-au suprapus şi-au destrămat cadenţe
înfiripând alt marş către un alt hotar...
Felia mea de azi e taler de cântar.
(2015)

Imposibilă mlădiere

"Şi fiecare cusătură e-o nervură de oţel."
Vrei să despici încă o rană, dar te loveşti de el.
Oţelul scoate o scânteie sub lama ce nu-l frânge.
N-o las să izbucneasc-afară cu toate că îmi plânge

o amintire pe sub pleoape, un timp din altă viaţă
când trandafiri înrouraţi vesteau o dimineaţă
şi când din rouă răsăreau cuvinte-adevărate.
Ce-oi fi greşit de ţi se par acum minciună toate?

Te-aş întreba, dar nu mă lasă nervura de oţel
să mă mlădii pe cât aş vrea... Nu, nu mai sunt la fel,
dar sunt aşa de mai demult; şi alţii au tăiat
în carne vie cu cuvinte rostite cu păcat.

Când scuturi trandafiri ce-aveau încă de înflorit,
ştiu că, de fapt, prin anotimpuri, cumva, te-ai rătăcit.
Şi ţi-aş întinde, totuşi, mâna, dar simt că ai, la fel,
şi tu prin suflet petrecute nervuri de dur oţel.

Cum două săbii ar putea să spintece-n tăcere
când nici nu au ieşit din teci? N-a fost numai părere?
Nu-nchid în urmă uşi, nu le încui cu lacăt
şi nu cred că-ntre oameni un drum îşi are capăt.
(2014)

Poveste de neuitat

Colinde în murmur îngână poveste.
Sub un brad rămuros şi gătit poposeşte
o sanie ninsă şi trasă de reni.
Un Moş o conduce de veacuri prin ierni.

Ticsită cu daruri şi, în plus, cu iubire
a zburat pe cărări de zăpadă subţire
spulberată-n văzduh ca o horă de stele,
ascunzând-o în ea ca sub fald de perdele.

Un elf rătăcit de pe alte meleaguri
face s-apară decoraţiuni peste ramuri.
Mirosuri tentante de cozonac şi sarmale,
de răcituri şi friptură se revarsă din oale.

În vacanţă, cei ce au în inimi candoare
primesc bucuria ca pe o sărbătoare
şi în dar dau iubire din spirit curat.

Moş Crăciun e-o poveste, dar e de neuitat.
(2014)

Vă doresc bucurii, sănătate, fericire
şi să fiţi înconjuraţi de iubire!
Alte urări în alte duzini de cuvinte
se adună la Eddie, vă aduceţi aminte.

Leg albastru de pământ

Mă simt pustie ca zarea în deşert.
Atât de mult albastru şi-atâta de inert...
Nimic nu pare că poate să mă schimbe
când inima-i plecată din mine să se plimbe.

Dar dincolo de zare m-aşteaptă înc-un drum
pe care n-am ars încă şi unde nu e scrum,
iar inima-mi zăludă se scaldă-n ploi cu soare.
De toate însetată, se umple de mirare.

Cât mai zăresc în faţă o linie subţire
ce leagă de pământ albastrul în trăire
ştiu că-naintea ei e lutul gras şi moale,
că între munţi se-adună izvoarele pe vale,
că încă pot ca lutul să mi-l frământ în pumn
şi să găsesc izvorul cel nesecat şi bun.

Mă simt pustie azi, cu-albastrul fără zbor,
şi ştiu că mi-e pustiu când aripa-i un dor
fiindcă îmi lipseşte ce-a fost de drept al meu:
o margine de zare, izvor de curcubeu.

Dar căutarea nimeni nu poate să mi-o ia
şi, cât îmi caut calea şi inima pe ea,
eu mă frământ din lut şi mă croiesc din zare
şi leg de-al meu pământ albastrul din visare.
(2014)

Incandescenţe XIII

Intersecţie

Un singur cuvânt
poartă gândul pe cărări
surprinzătoare...

Creion

Incendiu-ntr-un vreasc,

creează sau distruge

c-o urmă de gând.

Iluzie

Fericirea e
clipa pe care ai vrea
s-o faci eternă.

Întrebare

Motiv pentru gând

să cutreiere atins

de înţelesuri.

(2014)

Nehotărâtă

Mi s-au lipit ninsorile-n cuvinte
şi s-au albit sub falduri de dantelă,
dar nu mi-au îngheţat şi inima, rebelă,
cea care niciodată nu se învaţă minte.

Încă îmi cere şi încă jinduieşte.
La ce? Nici ea nu ştie ce... La ce nu poate-avea.
Un dor o tot frământă. De-i dau, încă mai vrea
ceva ce nu există, dar care-o împlineşte.

De-ar ninge cu dorinţe, ea le-ar primi pe toate.
Troiene mi s-ar strânge ca munţii împrejur.
De ar ploua cu doruri, oceanul nu-i destul
să le cuprindă-n ţărmuri continuu destrămate.

Mi s-au lipit cuvintele-n fereastră.
Se zbuciumă-napoia sticlei mute.
Un trecător se-opreşte să le-asculte
şi ia cu el ninsoarea spre zarea cea albastră.
(2014)

Când oameni de zăpadă se topesc...

Când i-ai văzut grăbindu-se pe stradă,
atât de îngheţaţi în nepăsarea lor,
păreau fugiţi din viaţă şi pustii de dor
şi patinau ferindu-se să cadă.

Căderea i-ar fi sfărâmat mărunt
şi peste ei ar fi trecut prăpăd
de paşi purtând alţi oameni ce nu văd
din orizont decât un singur punct.

Par ţepeni şi cuvintele le-ngheaţă
pe buze reci cu promoroacă împrejur.
Le scuipă-n palmele de crengi şi dau contur
unei idei care nu prinde viaţă.

Aproape că ţi-e milă de-nţepenirea lor,
i-ai scutura de morcovi, de tăciuni,
i-ai implora să fie calzi şi buni,
le-ai curăţa în suflet rugina pe zăvor.

Dar e de-ajuns să îi priveşti în ochi,
să uiţi îngheţul care molipseşte,
să îi surprinzi c-un zâmbet, şmechereşte,
să sufli peste ei descântec de deochi,

să cauţi mai adânc sub alba carapace
şi să le intri-n inima înfrigurată
ce-aşteaptă de-o vecie o bătaie-n poartă
şi-i ca un mugur ce încearc-a se desface.

Le-ar fi destul ca să dezamorţească
iubiri, dureri, speranţe, toate-năbuşite
sub straturi de zăpadă bătucite
şi s-ar topi, s-ar despuia de mască.

Când oameni de zăpadă se topesc
ai zice că în urmă doar noroiul creşte
şi pare-adevărat, căci curg din ei, fireşte,
un fel de lacrimi şi-n ţărână şiroiesc.

Dar din noroi răsar mereu mlădiţe
cu mugurii avizi de soarele iubirii
şi înfrunzesc supuşi orânduirii firii,
şi înfloresc, exuberante coroniţe.

De teamă, de nevoi, de griji care sporesc
au îngheţat cândva în nepăsare,
oameni în miez cu miezul în uitare...
Dar oameni de zăpadă se topesc.
(2014)

Alma Nahe a născocit (sau nu) un început de poveste, l-a însemnat pe blogul ei, ne-a ademenit să inventăm o continuare... Rezultatul e mai sus. Să mă înscriu la concurs?

Alma ne ispititeşte cu poveste şi ne ispiteşte cu omulţeţi de zăpadă ieşiţi nu din troienele acestei ierni nehotărâte, ci din mâinile ei dăruite cu har. Alte minunăţii făptuite de Alma sunt expuse în vitrină aici.