Peste vale se-ntinde, fragilă, o punte.
Sub ea, ca din ceaţă, se ridică himere.
Cei ce le văd învaţă să spere.
Dintre toate aceste fuioare
purtate de vânturi pe a vieţii cărare
câteva se-ntrupează în adevăruri concrete.
Celelalte rămân umbre reci pe perete.
Ne-amăgesc şi ne poartă pe drumuri de piatră
în căutarea noastră de vatră
şi tocim încălţări, ne tocim şi pe noi
şi nimic nu ne-aduce vremea-napoi.
Ne răzbeşte şi foamea, şi setea de vis.
Câteodată ne pare un tărâm interzis.
Ne trezeşte realul când ne ia de aripă
şi ne scutură cerul de pe zbor într-o clipă.
Dar nu luăm destul de devreme aminte.
Nu ne încântă cărarea cuminte.
De-aceea urcăm piscul tot, până sus,
şi-apoi căutăm un munte în plus.
Sărim către el (şi căderea e-a noastră).
Dacă himera ne surâde-n fereastră
printre nori, doar un petec albastru,
iar jinduim către zborul măiastru.
Vremea ne trece în urcuş, în cădere.
Iluzii se trec uneori în tăcere,
alteori adevărul se-nfruptă din ele
şi doboară un zid ca pe-un gard de nuiele.
Dau sens clipei şi vieţii în rotire de ceas
şi uităm socoteala pentru cât a rămas
înainte din drumul ce părea mult mai lung.
De aceea himerele niciodată n-ajung...
(2014)
Călători printre iluzii întrupate în cuvinte
şi avânt în vis albastru de păstrat mereu în minte
ne-au împărtăşit şi ei drumul lor păzit de stele.
Căutaţi-i tot la psi unde-nscrişi sunt în tabele.
