Risipă cu prefaţă

Prefaţă

Nepotrivire

Una din greşeli
e să vrei să prinzi peşte
în ochiul izvor.

Confuzie

Într-un fel ciudat

altceva se întâmplă

când aştepţi nimic.

Aşteptări

Secunde au curs.
Iar a trecut o lume...
Şi se merită!

Risipă

E ciudat că nu mi-a venit altceva în minte
când aceste cuvinte
ascund o lume fără idei secunde.
Timpul a curs nu ştiu unde...
Iar s-a făcut trecut peste ieri,
peste azi dimineaţă...
Eu m-am spălat cu apă de izvor pe faţă.
Pe auz m-am spălat aseară cu greieri.
Gîndurile le spăl cu atenţie de greşeli viitoare.
Cele trecute nu se pot scoate.
Nu se merită să le frec cu uitare
nici în genunchi, nici în coate...
Reparaţiile au implicaţii minore,
iar explicaţiile pot dura ore
sau o eternitate, dar cine-o are?
Decăt să fiu vinovată o viaţă
mai bine mă spăl pe gânduri, pe auz, pe faţă
şi m-aş spăla şi pe vorbe, pe gură,
că uită uneori să-şi ia mintea drept măsură.
Iert ce nu se mai poate-ndrepta... câteodată.
Şi mie, şi altora, de cred că inima-i curată.
Când mă înşeală
şi albul e spoială
mi-aduc aminte, dar nu spre răzbunare,
ci spre ocol, spre sănătoasă evitare.
Prea repede-i trăirea! S-o umplu cu mânie,
cu oameni care dor nu vreau, dar vreau să-mi fie
surâs şi linişte, iar zbuciumul dea rod
de câte ori îmi fac la vrere câte-un nod!
Nimic nu e la fel în fiecare o clipă.
Nici eu, nici lumea largă! Şi totuşi, ce risipă!
(2013)

Nu li s-au risipit
cuvintele, ci-n gânduri şi-n poveste
sălaşul l-au găsit
şi-apoi ne-au dat de veste
despre cum rânduri cu litere-au închis
într-un tabel, la psi, poveste după vis.

Un drum, o alegere...

Cea mai simplă alegere e acceptarea.
Ziua ce moare e la fel cu următoarea.
Schmbarea e minoră şi întâmplătoare,
iar monotonia rareori doare.

Dar sufletul îţi moare cîte o picătură
de câte ori te strânge o singură măsură
ce nu se potriveşte pe visul din trecut,
cămaşa ta de forţă, dacă accepţi prea mult.

Nu-i greu s-alegi nici răzvrătirea.
Mânia îţi cuprinde până-n adâncuri firea.
Crezi că dărâmi zăbrele, dar laşi în loc pustiu.
Cât timp eşti răzvrătit ştii sigur că eşti viu.

Dar nu-i de-ajuns să strigi şi să sfărâmi,
să locuieşti ruine, zid după ce dărâmi!
Din închisoarea veche faci altă închisoare.
Lipsă ţi-e împlinirea. De-aceea iarăşi doare.

Alegerea cea grea e să zideşti,
să îţi aduni întregul şi să creşti,
să arzi şi să te naşti din nou de câte ori se cere,
să nu ţii seama de arsură şi nici de vreo durere

când sângerând ciopleşti în piatră cu degetele goale
ca să deschizi cum ştii neîncepută cale
sau când duci greu şi istovit, şi aplecat de şale
grămezi de vise, de iubiri... Taina zidirii tale.

Andrei, prieten drag încă din vremea când acest blog prindea contur, cel de la care am învăţat abc-ul construcţiei unui blog (nu că aş fi trecut mult peste nivelul claselor primare în domeniul menţionat), cel care mi-a tălmăcit şi altădată gândul dintr-o limbă în alta şi, prin aceasta, mi-a îngăduit să-mi privesc poeziile prin ochii şi prin mintea lui, a recidivat: One road, one choice... e surpriza cu care m-a umplut de emoţie încă o dată.

Un drum, mai multe alegeri...

Alegeri dificile
sau altele facile,
alegeri importante,
minore ori savante,
alegeri curioase,
frivole, serioase,
alegeri greu de dus,
alegeri către sus,
alegeri mai uşoare,
alegeri viitoare,
alegeri din trecut
făcute trist şi mut,
alegeri de strigat
şi mândru de-arătat,
alegeri care dor
şi iau din viitor,
alegeri vinovate
şi altele curate,
să le pot duce toate,
cu gânduri împăcate,
cît drum o fi de mers
până se va fi şters!
(2013)

Pot învăţa în plus
din tot ce au de spus
 cei care-au încercat să-i afle înţeles
alegerii de drum şi drumului ales
şi s-au înscris ca să-i citim la psi.

Nu sunt...

Nu sunt un tren prin câmpii cu ciulini
şi fără de gară în calea-i de fier.
În treceri, mi-aşez pașii atent peste spini
când iarba-i uscată şi florile pier.

Nu tremur când doare puţin, ci când mor
câte un pic şi îmi scad din iubire.
Pe trepte spre moarte nu urc, ci cobor
fiindcă nu cred şi nu vreau nemurire.

De-o fi greşit, nu e singura breşă.
În scutul meu şubred destui au lovit.
Eu pot să-mi continui c-un copil ori c-o creşă
de gânduri, de visuri, de cer împlinit.

N-am dreptul la grevă, viaţa nu stă s-aştepte!
Nici gura flămândă, ori dorul flămând!
Iar dorul de gând, de scântei înţelepte
îşi fură secunda dintre clipe de rând.

Degete-mi sunt precum creta-n tocire:
amprente se şterg cu timp şi cu apă.
Pe undeva am găsit un creion spre-amintire
şi scriu prin văzduh norii albi ce m-adapă.

Şi alţii ca mine mai sunt printre nori,
o breaslă de oameni ce cioplesc la cuvinte,
pictează cu trupul şi cântă culori...
Mie îmi vine să iau iarăşi aminte
la vreme, la fulger, la vânt, la eter.

Nu-s nici creolă şi nu sunt bălaie.
Ochii mi-s negri, ori mi-s urmă de cer,
ori iarba îmi creşte în priviri şi în ploaie
cât ţine câmpia şi drumul de fier.
(2013)

Şi alţii ca mine mai sunt printre nori,
o breaslă de oameni ce cioplesc la cuvinte,
 pictează cu trupul şi cântă culori...
Şi-atunci vă îndemn să luăm iarăşi aminte
la zbor în eter sau la drum pe câmpie
cu nodul la psi, împărţind bucurie.

Cât timp?

Cât timp poţi să trăieşti cu speranţa
şi fără să simţi pământ sub picior?
Cât îţi ajunge dorul să-ţi mângâie viaţa?
Cât timp poţi să crezi că îţi e dimineaţa
nu numai trecut, ci şi viitor?

După ce vreme îţi trece răbdarea
şi vrei împlinire în loc de-aşteptarea
amară, şi searbădă, şi fără vreun rost?
Când îţi dai seama că n-ai să treci marea
fără corăbii şi te trezeşti din mirarea
că şubred ţi-e podul din lemnul cel prost?

Un an, un deceniu, un secol? Milenii
s-au scurs aşteptând să treacă furtuni,
să vină seninul, să se facă minuni,
să fie curat, înalt, deplin şi nebuni
să nu treacă în frunte drept genii.

Cât timp până când aşteptarea se curmă
şi-apoi să pricepem că singura urmă
e numai a noastră şi nu-i de-aşteptat,
că e totdeauna de făcut şi de luat,
că lutul pe roată nu capătă formă
fără apă, picior învârtind şi degete unse
ce strâng până doare şi osul, şi unde-s pătrunse,
că lutul se-ncheagă, dar că e diformă
imaginea lui când ochiul se-nchide
când mintea adoarme, când inimi sunt vide?
(2013)

Visul

E şi mâine o zi pentru visul de azi.
Pentru visul de ieri astăzi e, poate, târziu.
Mâine din vis am s-adun, ai să scazi...
Vis amânat până când? Nu mai ştiu!

Ieri am fost ocupată. Cu ce? Nu-mi amintesc.
Astăzi timpul se scurge la fel de firesc.
Mâine îmi fac timp pentru vis ca să-l cresc,
dar nu de ajuns ca să-l şi împlinesc.

Visul meu râde şi are ochi albaştri.
E frate geamăn cu zarea plină de aştri.
Aştrii sunt tot ochii lui în oglindă de cer,
înmiiţi pentru lună, să-i stea giuvaer.

Visul meu e frate geamăn cu zarea.
Când senină, când tulbure precum marea
de asfinţit roşu, de răsărit auriu...
Culorile-acelea îmi arată că-i viu.

În fiecare zi îmi propun să-i ating o culoare,
în fiecare noapte să-i prind câte-o stea.
Când nu reuşesc mă doare şi îl doare.
Când da, parcă toată zarea-i a mea.
(2013)

Au mai visat, ne-au dat din vis şi nouă
câte o stea sau câte-un strop de rouă
şi, ca să le găsim steaua pe timp de zi
şi roua înainte
ca soarele s-o zvânte,
au iscălit cu visul în tabel la psi.

Minuni

Cum şi pe unde-şi leagă gândul drum,
ce îl stârneşte şi-l deapănă acum,
ce l-a făcut să fie mai demult
şi cum şi-o fi găsit ieşire din tumult
de întrebări, de sentimente, prin lacrimi şi surâs
când către mine aţi trimis hohot de râs,
nelinişti şi mirări, şi şoapte ori păreri
ce astăzi sunt la fel ori nu cum erau ieri?
De ce când mă citesc în vorbele mai vechi
cu rime la sfârşit în şiruri de perechi
mă recunosc un pic sau parcă nu mă ştiu?
Cum doar dintr-un un cuvânt a răsărit şi-i viu
şi vă răspunde la întrebări şi vouă
dar mult mai mult pe mine mă scaldă-n bob de rouă?
Eu ştiu că sunt minuni şi vreau să vi le-adun,
şi le întorc mănunchi cu gândul meu cel bun.
În clubul psi, în scoică, doar nişte perle mici
eu le-am făcut şirag şi le-am adus aici, şi-aici, şi-aici, şi-aici.
(2013)

Minuni (din vorbă cu voi)

Dureri ce se zbat în abisul din noi
cu timpul şi vrerea mai târziu le înmoi.
se pierd într-o lume a lor, fără soare.
le-alungi în trecut, nu le-alungi în uitare.

Din nebunia unei clipe arunci un cufăr încuiat
pe care-l crezi umplut cu fericire,
dar nu ai cum să ştii dacă-i adevărat
şi nici nu ştii dacă din clipa de iubire
cu patimă în care ai uitat de lume şi de tine
n-ai să aduni un cufăr mult mai mare, plin
cu un amestec de miere şi pelin
care să ţină loc de fericire şi de bine…

Un oarecare îţi întretaie calea
şi-l vezi altfel, şi-ţi este, şi ţi se întâmplă...
Ai cuceri pământul şi ai străbate marea
dacă ţi-ar sta alături cum gândul stă sub tâmplă.

Dacă îţi prinde lanţ de suflet şi de vrere,
dacă minciuna-i unge cuvintele cu miere,
dacă-ţi promite soare şi-ţi dăruie durere,
dacă îţi seacă gânduri ce îşi permit să spere
e bine când găseşti sau când aduni putere
să îi alungi cuvintele şi să împarţi la doi
şi-apoi să nu priveşti cu dorul înapoi...

S-a întâmplat aşa înc-o dată
iubirea să fie amar înşelată.
Poate c-atunci când răsărea printre stele
prea colorată lumina din ele
cu margini de panglică tivite cu dor,
poate era semn că iubirile mor.
Când dalta ciopleşte mereu nemiloasă
şi inima blândă întreagă n-o lasă,
când rana rotundă scurge durere
şi nu se închide sub a timpului vrere,
când n-o alină cine-a tăiat
şi nici nu o vindecă un cuvânt aşteptat,
poate era semn că nu te-a iubit
după cum meritai, după cum ai simţit.

Să ţi se coloreze imaginea-n oglindă
şi în durere să găseşti putere
să te desfaci ca dintr-o crisalidă,
un fluture ce n-a uitat să spere.

Să-ţi legeni în vise albastre
trecutul, iubirea, destinul,
tăcere şi şoapte, mereu ale voastre,
şi dorul curgându-şi preaplinul.

Întregul tău e-aşa de plin
că înmiitul fir de aur,
nisipul mării din tezaur
de dragoste, ţi-l faci destin.
Întregul tău e-aşa de plin
că dacă ţi s-ar termina iubirea
ai umple înc-o dată firea
din roua scursă din prea-plin.
Întregul tău e-aşa deplin!

"Cuvântul e-aromă de viaţă şi zbor",
Alungă demonii. Infernul e-al lor.
Nu-i numai păcat pe aripa stângă
Că-i tot din albastrul iubirii de lângă...

Cărarea ta de stele te poartă prin iubire
sau dragostea-i o stea aprinsă
ce-ţi luminează-ntreaga fire
şi-i singura ce nu se lasă stinsă.

Călător printre stele
îţi cauţi adăpost.
L-ai zidit din acele
sentimente, dând rost.

Castele i le faci din timp
- e fără de sfârşit oricât ar trece -
şi niciodată de nisip
- valul să-l surpe şi să plece.

În înserări, întomnare de zile,
în bătrâneţe, întomnare de om...
Luna preschimbă nopţi în idile,
înţelepciunea schimbă omul în dom.
(2013)

Din vorbă cu SimonaR, psi, Scorpio, dor.