Dacă vreodată...

Ochiul tău senin ar pătrunde prin perdelele de ceaţă
ca să ajungă până la mine.
Eu mi-aş întoarce sufletul pe dos în orice dimineaţă
fără teamă şi fără ruşine.
Ţi-aş arăta ce-i în umbra cuvintelor şi unde îmi ţin
vorbele nerostite;
cele ce-ar dezvălui prea mult, prea deplin,
celelalte ce taie ca nişte cuţite.
M-aş rătăci cu tine prin poeme,
prin pădurea lor nestrăbătută de paşi străini.
Aş lăsa inima să te cheme,
aş feri din cale mărăcini.
Am găsi împreună gânduri înfrunzite
şi flori de emoţii am culege mănunchi.
Ne-am pleca sub răchite şi sălcii despletite
la izvorul de lacrimi în genunchi.
În apa lui clară, în unda lui lină
ne-am clăti frunţile descreţite,
ne-am privi sufletele ţinându-se de mână
limpezite în valuri infinite.

Dacă ai fost vreodată cu mine prin poeme
şi le-ai simţit fremătând,
dacă am împărţit şi loc, şi vreme,
şi-am avut uneori acelaşi gând,
înseamnă c-am îngemănat ce-am fost,
ce suntem şi ce-om fi,
înseamnă că am dat inimii rost
şi ce-am zidit din cărămizi de suflet nu se va nărui.
(2011)

Se întâmplă...

(traducere)
"Să le ia naiba...sentimente!", aşa ar trebui să-mi fie,
Şi orice clipă, orice zi să le primesc cu bucurie.
Dar ce s-a întâmplat cu mine? Ce drum am rătăcit şi când?
De ce mă simt atât de singur când ea e doar la mine-n gând?

Credeam că poate-am înţeles cum să trăiesc în lume
Departe de durerea prinsă de al iubirii nume,
Credeam că nu mi-ar fi prea greu să văd că orice fată
Ar fi ca toate celelalte ce umplu lumea toată.

Dar e o fată despre care pot spune cu dreptate
Că mi s-a strecurat în suflet...Doamne...dar nu se poate!
M-a amăgit cu jocul ei nevinovat şi-acum
În inimă mai simt ceva, dar nu ştiu ce şi cum.

Mi-e neschimbat felul de-a fi, indiferent şi narcisist
Dar universul s-a rotit, lumea unde exist;
Căci eu eram în centrul lui, oricât era de mare.
Acum alunecă spre ea…sau aşa mi se pare.

Noaptea e parcă nesfârşită când ea mă lasă singur,
M-a prins şi mi-a pătruns în minte. E-un lucru foarte sigur.
Mă simt întreg când o cuprind şi când în braţe-o ţin
Mă ameţeşte vraja ei ca cel mai dulce vin.

Cuvintele n-am să le spun, încă nu pot promite
Dar pentru boala mea nu-s leacuri încă descoperite.
Chiar dacă văd cum mă scufund, n-am să mă dau bătut.
Doar o capcană nu ajunge, ar trebui mai mult.

Iubirea nu e pentru mine, nu-i stilul meu de viaţă,
Căci libertatea am ales-o ca să îmi fie soaţă.
Totuşi, mă face să-mi imaginez, şi nu ma pot abţine,
Cum ar fi dacă fata asta-i menită pentru mine.

Ce va mai fi? Ce va urma? Aştept să văd ce vine...
(2011)

Mi-a plăcut de la primul vers, am simţit iarăşi emoţii uitate într-o vreme trecută, m-am întors în lumea de la douăzeci de ani, la speranţele şi visele neîncercate, neîntâmplate. I think it's happening... de Andrei

Pantofii roşii de bal

Pantofii roşii de bal
cu tocuri subţiri şi dantelă
stau părăsiţi pe un voal
întins c-o mişcare rebelă
de mâini ieşind graţioase
din val stacojiu de mătase.

În ei au rămas amintiri
de glezne ce lunecă zvelte
prin foi de aprinşi trandafiri,
în zboruri aproape concrete.

Pantofii roşii nu-s noi,
dar într-o noapte cu lună,
cândva, cu o vreme-napoi,
atinşi de o vrajă nebună,
au dus pe ascunse alei,
păzite de stele şi flori,
uşor şi sfios, pasul ei
săltând de-ai iubirii fiori.

Şi-apoi au dansat jurăminte
în valsul rotind albe voaluri;
tangoul pasiunii, fierbinte,
arzând i-a purtat iar la baluri.

Pantofii roşii sunt vechi,
au tocuri subţiri şi dantelă,
dar nu mai există perechi
cu formă puţin prea rebelă,
cu pielea uşor zgâriată
ca inima celei ce-i poartă.
(2011)

Fotografia unei necunoscute

O mare parte din viaţă o petrec pe drum,
în maşini,
lângă oameni străini,
ale căror chipuri, deseori, se desfac ca un fum.

Astăzi am călătorit lângă-o bătrână doamnă
cu faţa crăpată,
privirea plictisită şi uscată,
ca şi cum ar fi fost prea mult înc-o ploaie de toamnă.

La radio curgeau ritmuri tinere, sprinţare.
Doamna bătrână
ţinea pe genunchi o mână
cu degetele noduroase în nesfârşită, ritmată mişcare.

De sub masca de piatră, o simţire adâncă
parcă-şi găsise o poartă bizară
şi, strigând, izbucnise prin degete afară:
"Sufletul acesta e tânăr, sufletul acesta dansează încă!"
(2011)

Cum să fiu astăzi înţeleaptă?

De ce m-aş îmbăta cu vorbe dulci
În care, poate, ai crezut atunci
Când le-ai rostit?

Că le-ai simţit adevărate,
Că tu erai ascuns în toate,
Că n-ai minţit,

Aşa ar trebui să fie,
Fiindcă şoapta lor învie
Lacrimi şi vise;

Vise cu rădăcini în inimă înfipte,
Cu ramuri dese, înflorite,
Unde iubirea rătăcise;

Lacrimi de când, fără de viaţă,
Vise hrănite cu speranţă
Şi-au frânt un zbor.

Şi dacă numai câteva cuvinte
Fac sufletul din nou să cânte
Trecutul dor,

Chiar dacă astăzi ţi-s străine
Şi-abia ajung până la mine
De prea demult,

Cum să fiu astăzi înţeleaptă
Şi şoapta lor care îmbată
Să n-o ascult?
(2011)

Sentiment

E ca şi cum m-ar trage în adâncuri,
m-ar scufunda în locul neştiut din mine,
unde nicicând nu au fost line
neînţelese, nesecate râuri.

Acolo nu pătrund nici razele de soare,
acolo-i fără sens cuvântul,
abia se naşte din abisuri, tânăr, gândul,
acolo frumuseţea-i grea şi doare.

Aş sta mereu în întunericul din care
lumina izvorăşte ca o geană
şi aş uita de rătăcirea vană,
şi-aş fi întreagă şi deplină întrebare.
(2011)

Aş vrea să povestesc o întâmplare fericită

Aş vrea să povestesc o întâmplare fericită
În care fata de împărat, la urmă, se mărită
Cu prinţul care pentru ea a străbătut
Vreo şapte mări şi ţări şi încă un ţinut,

Iar vitejia lui şi aşteptarea ei cuminte,
Ca-n basmele străvechi, să fie răsplătite
Cu viaţă fără grijă, iubire nesfârşită
Purtată prin palate de piatră aurită.

Dar basmele sunt scrise pe file risipite
În seri demult uitate sub pleoape istovite,
În vise de copil ce s-au pierdut în ceaţă,
Sau fost-au spulberate-n lumină dimineaţă.

Poveştile-s mai triste în jurul meu, acum,
Iubirea-i doar o urmă, văl sfâşiat de fum,
Nici lacrimi nu mai curg din ochi umbriţi şi seci,
Priviri se pierd în gol, lovind pereţii reci.

Încă viteaz e prinţul, iar fata lui ― cuminte,
Dar au uitat tot basmul şi nu-şi aduc aminte
Cum să răpună zmeul sau vrăjitoarea hâdă,
Norocul şi speranţa din nou să le surâdă.

Şi parcă un blestem de soarta li s-a prins,
Că zmeul e viclean şi prea greu de ucis,
Dacă-i retezi un cap, în loc îi cresc vreo trei
Şi-n jur i se adună armatele de zmei.

Iar şapte mări şi ţări nu se mai pot străbate
Cu scâlciaţi, pantofii şi tălpile crăpate.
Oricât s-ar strădui, se zbuciumă-n zadar
Şi-ar lua povestea de la capăt, iar.

Numai că anii au trecut fără s-arate milă,
Iar soarta lor de basm s-a dovedit umilă,
Iubirea li s-a stins încet, pe nesimţite,
Când viaţa le-a adus doar zbateri nesfârşite.

Aş vrea să povestesc o întâmplare fericită,
Dar tot ce-aud în jur e-o şoaptă chinuită,
Şi, fără de speranţă, şi plânsul cade mut,
Priviri se cern pierdute în ochi secaţi demult.
(2011)