Pacea uitării

De ce atâtea aripi îmi zboară prin gânduri,
Prin aprige vânturi?
De ce atâtea furtuni dezlănţuite
Se leagă din vorbe mereu nerostite?
De ce nu-i linişte, nu-i pace în marea
Prin care-ntâmplarea-mi deschide cărarea?
De ce niciodată nu-i seara lină
Şi umbre mă bântuie făr’de lumină?
De ce se înlănţuie şi frunze, şi ploi
Şi cioburi de soare se-opresc în noroi?
De ce nu mi-e dată, măcar pentru-o clipă,
Pacea uitării, de care risipă
Fac minţile simple şi suflete seci?
Pacea uitării n-oi şti-o în veci.
(2001)

S-a stins iubirea

S-a stins cândva iubirea, sub greaua timpului risipă,
învinsă-a fost de mine sau, poate, de o clipă,
în urmă n-a lăsat nici pace, nici durere,
ci doar pustiu şi umbră. Oare a fost părere,

un vis din altă lume, închisă în mister,
în care păsări albe se-avântă către cer
cu aripi despletite de nori pufoşi, uşori,
când dorul e poruncă şi gândul plin de flori?

Privirile-s uscate şi vorbele sunt seci,
în calea-mi istovită când, fără vrajă, treci;
S-a stins cândva iubirea, de parcă n-ar fi fost
şi n-a rămas speranţă, şi toate-s fără rost.
(2000)

Numai o umbră

Văd, uneori, la capăt de drum
Doi oameni bătrâni. Erau împreună,
Cândva s-au iubit, se ţineau strâns de mână.
Acum unul din ei e, parcă, în fum,
Trăieşte mai stins în nişte-amintiri
Respiră odată cu gândul în care
Ziua şi noaptea, întruna, răsare
Cu zâmbete vechi, cu ştiute priviri.

E numai o umbră şi-atâta de viu,
Mereu îmbrăcat în haine de gală,
Mai tânăr c-o vreme, păşind cu sfială
Prin sufletul ce-l păstrează târziu
Şi încă-l aşteaptă aievea să vină,
Să spună ceva, să tacă mai des,
Să caute-n jur vreun nou înţeles
Pentru ridul prin care se scurge, puţină,
O lacrimă singură şi resemnată,
Ascunsă grăbit în palma uscată.
(2010)

Aş fi ştiut

Era un timp când încă aş fi ştiut
să te sărut,
mi-ar fi plăcut gustul tău bun de tutun
amestecat cu miros de parfum,
te-aş fi cuprins
cu braţul şi cu gândul aprins,
te-aş fi ţinut lângă mine o vreme
şi-aş fi lăsat glasul tău să mă cheme...
(2008-2009)

Amănunte

Ar trebui să poarte genul masculin,
gloria lumii este visul lor,
cu trudă multă şi cu-atâta chin
o caută mereu, mereu o vor.

De câte ori aţi auzit
numele ei răsunător
rostit de buze de femei
mereu pierdute-ntr-un decor
în care blând s-au împletit
copii frumoşi, poveşti cu zmei,
parfum de flori şi de dulceaţă
cântec duios şi somn uşor
şi un alint de dimineaţă?
De câte ori aţi auzit?

Femeia ştie să dezvăluie comori,
le şlefuieşte cu migală,
din mici detalii încropeşte flori
şi le ascunde, câteodată, din sfială.

Nu-i loc şi pentru glorie aici,
femeia, precum apele curgând din munte,
nu se împrăştie în lucruri mici
ci se adună plin din amănunte.
(2000)

Asemănare

O corabie uitată
De demult la malul tău...
Dans nebun în valul rău
O împinge în bulboane,
Să îi sfâşie odgoane,
Dar, temeinic ancorată,
Stă pe veci la ţărm legată.

Copac înrădăcinat
În pământul tău secat...
Vântul vânăt bate greu
Şi din faţă, şi-ntr-o dungă,
Să îl frângă, să îl smulgă,
Rădăcina-i ca o gheară
Şi vântul nu îl doboară.

Fragilă, firavă gâză
Cu ochi vii din bobi de mac
De paianjen prinsă-n pânză
Între flori de liliac...
S-a zbătut să se desfacă
Până floarea să se treacă.
Şi-a uitat apoi să zboare.
S-a făcut şi gâza floare...
(1987)

Scoici pentru visuri

Las cuvintele să picure în lume
ca din rana sângerândă a visării,
sa dea gândurilor mele nume
şi să pună verbe pe aripa zării.

Poate nu s-or pierde toate printre şoapte,
poate ai să prinzi vreun înţeles ascuns
din acele vorbe în vers înşirate,
înţeles la care nici eu n-am ajuns.

Că de-am scurs visarea mea de lacrimi
şi de hohote de râs sau zâmbet, bucuria,
de-am dansat pe ritmul unor patimi
sau, încrâncenată, cu mânia,

când cuvintele s-au depărtat mine
au rămas doar scoici secate de-nţeles,
deşi zămislite-au fost atât de pline.
Şi acum din ele ai de-ales

cochilia care vine ca turnată
peste gândul de ieri dimineaţă,
peste o poveste demult întâmplată,
peste visuri dragi şi peste viaţă.
(2010)