Câte puţin

Nu mă tem de oamenii aceia albi,
albi pe dinăuntru şi albi pe dinafară,
nu mă tem de spitale,
îmi sunt la fel de cunoscute
ca şi casa în care locuiesc.

Nu mă tem de suferinţa
din fiece pat de spital,
câte puţin din ea port cu mine
spre casă în fiecare zi.

Nu mă tem de speranţa
din fiecare privire îndurerată,
un gând bun face uneori
mai mult decât o farmacie.

Nu mă tem de moarte,
în fiecare zi mor câte puţin pentru mine
şi pentru ceilalţi câte puţin.
(2000)

Prieten

Un arbore crescuse la marginea drumului,
un arbore care iubea oamenii.
Le era prieten
încă de pe vremea când
abia răsărise.
Îşi dăruia liniştea şi dragostea
călătorilor istoviţi de zbuciumul vieţii.
Coroana-i de frunze
îi îmbrăca în umbra ei
şi-i lăsa să-şi adăpostească
sufletele
ferindu-le de arşiţă, de ploi, de ură, de suferinţă
şi de alte intemperii.
Arborele îşi trăgea seva
din fericirea prietenilor săi.
Când timpul l-a doborât,
l-au făcut lemn de foc
şi a ars
până la ultima aşchie,
dăruind pentru ultima oară
căldura trupului său de arbore
care iubea oamenii.
(1987)

Fericirea

Am avut în mână fericirea:
era o pasăre frumos colorată
cu candoare, cu speranţă şi dragoste,
cu cer, cu ape, cu pământ.
În penajul ei îşi scriseseră numele
cu semne neînţelese
chiar stelele şi luna şi soarele.
Am avut în mână fericirea,
doar o clipă,
şi, pentru că n-am ştiut cum s-o ţin,
pasărea frumos colorată
şi-a luat zborul
spre alte mâini întinse
care o chemau.
Am strigat-o eu, după aceea,
dar ea
era deja departe.
(1986)

Pe sfoară

Mergem pe sfoară, întâi ajutaţi,
Ne ţin strâns de mână mame şi taţi,
Alături de noi, câtă vreme mai pot,
Pe sforile lor, cu balansuri cu tot.
Ne stau un timp atât de aproape,
Ne sprijină des, ne trec de hârtoape,
Ne-arată să-ntindem pas lângă pas,
Şi-apoi, când vedem, miraţi, c-a rămas
În faţa lor sfoara subţire şi scurtă,
Că paşii li-s grei şi povara prea multă,
Nu vrem să pricepem ce are să vină
Şi iarăşi îi prindem strâns tare de mână,
Şi-apoi învăţăm despre moarte şi boală,
Şi-n urmă rămâne o lume mai goală.

Câţi încă mai mergem pe sfori înainte
Cuprindem de umeri copil pe părinte,
Şi frate pe soră, şi rude de sânge,
Legaţi împreună, poate nu ne înfrânge
Timpul hapsân care seceră fire,
Căci din mulţimea, ajunsă subţire,
Mereu va fi unul ce merge pe sfoară
În suflet şi-n minte purtând o comoară,
O ţine aprinsă ca pe făclii,
Iubirea din palmă şi pasul dintâi.
(2010)

Orbire

Spune-mi de ce, atât de des,
îţi scriu pe ramuri şi pe vânt,
din lacrimă şi dor, un cânt
pe care nu l-am înţeles,
de ce prin versul lui ciudat
am străbătut cărări de fum,
un vis cu aripi de pe-un drum
ce-n gândul meu s-a arătat
când mâna ta pe ochiul meu
s-a aşezat ca-ntr-o orbire
şi n-am ştiut că-i amăgire
tot ce-am cântat de-atunci mereu.
Spune-mi de ce am adormit
cu fruntea grea în palma-ţi rece
şi n-am ştiut că visul trece
chiar dacă frigul m-a trezit,
de ce tăcerea ta de gheaţă
prin ramuri şi prin vânt a nins
şi-a pustiit ce-i neatins
în înfrunzita-mi dimineaţă.
(1990)

Am să te învăţ

Am să te învăţ un cântec prelung
pe care-ai să-l uiţi odată,
printre şoapte străine,
un cântec şoptit cu vorbe puţine.
Am să te învăţ când cerul se-adună
pe inimi, pe gânduri, în glas, în priviri,
când vântul domol se-aşterne pe drumuri
şi-alungă surda tăcere de piatră
uitată de timp între noi.
E-un cântec uşor cu scurgere lină,
cu sunete stinse, cu albe plutiri,
din care culegi numai gânduri senine
şi-nveţi că limanul neliniştii tale
e-aproape de tine şi nu-i în uitare.
(1990)

Risipă

Mi s-a spus de multe ori
că florile înşeală,
că timpul lor e scurt.
Ştiu că dorul de tine
va fi o ofilire tăcută,
atâtea frunze şi flori
căzute fără rost pe alei,
strivite de paşi nepăsători,
atâtea ramuri de vis
smulse de mâini neştiutoare,
lăsate vântului şi ploilor străine.
Câtă dorinţă de lumină în ele,
câtă speranţă de tandre adieri
n-ai vrut să ştii şi n-ai avut
nici gândul trist şi blând
să nu zâmbeşti
la toată această risipă.
(1990)