Iluzie

Merg de o viaţă
pe acest drum,
şi toamna se confundă cu primăvara,
iarna le desparte,
dar eu nu ştiu
care e toamna
şi care primăvara
şi mi se pare că timpul
merge când înainte,
când înapoi,
şi mi se pare că totul
este o nesfârşită repetare,
că nimic nu e nou
şi că eu păşesc
(căci aud zgomotul paşilor)
fără să înaintez.
Paşii de mâine se suprapun
peste cei de azi
şi peste cei de ieri,
şi zgomotul paşilor se suprapune.
Aud un tropăit obsedant;
cred că timpul merge în ambele sensuri.
(1987)

Ce a fost adevărat?

Câte semne las în urmă,
Câte urme-am însemnat,
Câte vorbe mai răsună,
Sau ce muzică-am cântat?
Câte inimi am ţinut
Între palmele deschise?
Câte gânduri am făcut
Să se lege, câte vise?
Furtuni câte am aprins?
Câte stele-am numărat?
Câte lacrimi am cuprins?
Ce a fost adevărat?
(2010)

Lasă-mi trecutul!

Nu-mi cere să dezbrac aducerile-aminte
Când vin în casa ta cea nouă,
Să las la poartă sute de cuvinte,
Să intru pură ca un strop de rouă.

Lasă-mi trecutul! Haina mea uzată
Nu-i o povară grea pe trupul meu...
Pe ea sunt semne despre cum, odată,
S-a întâmplat s-ajung şi să fiu eu.

Aşteaptă-n linişte să-mi odihnesc
Zbuciumul vechi şi-alte nelinişti
Şi-apoi, întoarsă-n raiul pământesc,
Să vin cu tine peste mirişti.

Întreagă dacă sunt, pot fi frumoasă
Şi pot fi bună lângă tine;
Din tot ce am trăit pe noi se lasă
Blândeţea faptei care vine.
(2000)

Timpul uitării

Umblă noaptea între noi,
Îşi întinde neştiutul,
Scurge umbrele ca ploi
Şi inundă tot ţinutul.

Dac-ai fi în depărtare,
Te-ar atinge vreun cuvânt
Sau un gând trimis în zare
Pe o aripă de vânt.

Dar te-ai rătăcit în timp,
Eşti aici, dar vremea-i dusă,
S-a clădit cât un Olimp
A trecutului cenuşă.

Poţi s-o spulberi, poţi s-o scuturi,
Le-a învăluit pe toate
Şi-a ucis atâţia fluturi,
Înecându-i greu cu noapte.

Depărtarea se străbate,
Timpul, însă, de se cerne,
Creşte zidul de cetate
Al uitărilor eterne.
(2010)

Cine?

În lume se surpă toate,
Se sfărâmă-n pulberi fine.
Cine vrea, ştie şi poate
S-o aducă iar la mine?

Dacă tot ce ştii dispare,
Dacă tot ce vezi ia foc,
Dacă tot ce crezi nu are
Timp şi nu-şi găseşte loc,
Dacă tot ce e în jur
Se destramă ca o urmă,
Dacă nu-i nimic destul
Şi ce-a fost destul se curmă,
Cine să le-ntoarcă toate
Înapoi, cum au stat drepte?
Doar un singur suflet poate…
Şi, cu gânduri înţelepte,
Din mânie iei putere,
Disperarea-ţi dă răbdare,
Cu mândrie, a ta vrere
Te ridică înspre soare.
(2010)

Să-mi faci sufletul să cânte

Să-mi faci sufletul să cânte
Şi să îmi aduci aminte
Cum eram
Când nu ştiam,
Nu ştiam de aripi frânte,
De dorinţele secate,
De iubiri neterminate.

Să-mi faci sufletul să cânte
Ca să nu se mai frământe
C-a ajuns
De nepătruns
În ceaţa ce-l înconjoară.
Fă-l să cânte din vioară
Şi pe struna ei să vină
Raza albă de lumină,
Să-l înveţe-a doua oară
Să nu moară.

Să-mi faci sufletul să cânte,
De neguri să se descânte,
De stafii, de umbre dese
Şi de roade neculese,
Risipite la-ntâmplare
Şi uscate fără floare.

Să-mi faci sufletul să cânte
Şi cântarea lui cea nouă
Să îl scuture de rouă,
Roua genelor neplânsă,
Roua sufletului strânsă;
Să-mi faci sufletul să cânte
Pâna nu mai ţine minte.
(2010)

Muzica totdeauna

Te învăluie ca marea,
Îţi cuprinde universul,
Legănă în suflet versul,
Picură din el mirarea,
Şi fiorul, şi-ncântarea.

Cu îmbrăţişarea blândă
Te învârte–n dans nebun
În oceanul ei fum,
Uiţi de tot când te inundă
Val de sunet, ritm de undă.

Ori te umple de tristeţe
Lacrima când şi-o prelinge,
Clipe vechi duios atinge
Şi pictează frumuseţe
Pe trecuta tinereţe.

Sau cu linişte alină
Zbucium cuibărit în suflet
Şi-l deschide ca pe-un sipet
Şi-l scufundă în lumină,
În uitarea cea senină.

Când, sublimă, armonia
Spiritul adânc pătrunde
Iscând bucurii profunde,
Mereu te înalţă unde
Te-ntâlneşti cu veşnicia.
(2010)