Am să-l pieptăn, am să-l perii,
când îl vezi să nu te sperii;
am să-i dărui şi un clop.
L-am tot mângâiat pe coadă,
l-am spălat pe cap atent
şi i-am stors ca în patent
pletele ca de zăpadă.
Nu-i aşa bătrân cum pare,
chiar de trupul i-e uscat,
lemn lucios şi patinat
de mâini nemângâietoare.
Doar podeaua îl alintă
şi-i răsfiră pleata udă,
dar iubirea lor zăludă
ţine doar până la plintă.
De-ar fi dragostea curată
între duşumea şi mop,
nu s-ar aduna un strop
de mizerie-n găleată.
Apa, chiar cu detergent,
s-a-nnegrit ca un nămol.
Mopul are capul gol,
scărmănat intransigent.
Cu o scândură umilă,
uşuratic şi stricat,
la vedere m-a-nşelat.
Să nu mai aştepte milă!
Aruncat în tomberon,
nimeni nu şi-l aminteşte.
Am păstrat coada, fireşte!
Ea e cinstei etalon!
(2014)
Carmen, dragã nu m-am gândit pânã acum dar cred cã merita bietul mop câteva versuri. Mãcar de sãrbãtori. Şi cum şi mopul meu a avut aceeaşi soartã, insipratã fiind de versurile tale jucãuşe, m-am gândit sã te urmez şi sã-i aduc şi eu ofranda mea :
RăspundețiȘtergereElogiul mopului zãlud!
Cu plete ude şi zburlite
Îl alintãm şi îl purtãm
Cu mâini ce par
Cã vor sã-l frângã
Prin casa toatã, binişor
Pe unde praful se adunã.
Acum îi este pleata albã,
Dar cum sub pat îl tot vârâm
Îl scoatem negru ca pãmântul
Din care praful a venit!
Îl limpezim cu apã multã
Şi-I înecãm pânã la gât,
Apoi îl stoarcem fãrã milã
Ca sã cunoascã-l sãu stãpân!
Iar la sfârşit, când casa-i lunã
Îi mulţumim cum doar noi ştim:
Îi luãm şi capul de pe …umeri
Şi numai coada o oprim!