Ploaia dansează cu sufletul meu

După mulţi ani, iarna a fost blândă cu mine,
mi-a desenat dantele pe ramuri, prin ruine,
a învelit cu albe pături o tristeţe
şi inima, păzind-o ca să nu îngheţe.

Dar uite că nici iarna acesta nu-i perfectă
fiindcă, insistentă şi, cumva, defectă,
se-ntinde peste ghiocei şi peste viorele
şi-ar trebui de-acuma să ningă doar cu ele.

Şi-aş spune că mi-e dor de soare,
de floarea de lumină, de razele de floare,
de-o boare de aripi călătoare strecurate
prin vântul care-aduce căldura de departe.

Dar aş minţi fiindcă, la fel ca altă dată,
noroiul răsări-va din palida zăpadă
şi-apoi ca să-l usuce, stăpână peste toate,
arşiţa fără milă va arde tot ce poate,

sleind de vlagă iarba şi scuturând petale,
brăzdând adânc pământul şi spulberând din cale
speranţe mai firave şi uscând dorinţe,
secând prea crud puterea din crudele fiinţe.

După ce toate-acestea din nou or să se-ntâmple,
cu palmele uscate uitate peste tâmple,
cu sufletul secat de-atâta aşteptare,
ploaia îmi va părea o binecuvântare.

Ploaia măruntă şi rece picurând prin ceaţă,
curgând fără oprire în trista dimineaţă
de toamnă desfrunzită ce tremură mereu...
ploaia duios dansează cu viu sufletul meu.
(2011)