M-am rătăcit, mă caut, regăsesc fragmente din ceea ce am fost, din ceea ce sunt, le aşez in cuvânt, le arăt cui vrea sa le vadă. "Pentru a scrie nu-mi sunt de trebuinţă reflectoare,
îmi e de-ajuns lumina de la lumânare."
Acestei iubiri i-au încărunţit tâmplele şi are o cută adâncă pe frunte, între sprâncene. Se trezeşte dimineaţa cu cearcăne şi cască plictisită în timp ce îşi bea cafeaua amară.
Această iubire visează rar, de obicei în alb-negru. Visele colorate stau de la un timp aşezate în albume, în ordine cronologică.
Toate acestea se văd uşor, cu ochiul liber, de la mare distanţă.
Doar la o privire atentă se dezvăluie discret, în colţul gurii, un surâs care ascunde în el un secret vechi de când lumea, un mister care nu încărunţeşte niciodată. (2011)
Te-ai întâmplat în viaţa mea odată, Ai scris vreo două rânduri pe-o pagină curată Şi-apoi te-ai dus în lume, mai departe Şi ai lăsat în urmă, stingher, un semn de carte.
L-am regăsit, stingher şi-acum, Uitat între cuvinte, Îngălbenit de-al vremii fum Şi aşteptând cuminte.
Am încercat să descifrez Acele rânduri drepte, Dar scrisul de demult s-a şters Şi-a-nchipuit trei trepte.
Pe cea de sus e scris "nicicând", Pe-a doua e "mereu", Iar jos, şoptit ca un alint, Duios "sufletul meu".
Am răsucit apoi în minte Cuvintele rămase, Dar nici că mi-am adus aminte Ce ni se întâmplase... (2011)
Aş vrea să mă opresc puţin din alergare, Să-mi rezem tâmpla pe un umăr străveziu de zare, Să-mi fac din norii coloraţi de asfinţit, Culcuşul moale şi pufos ca un alint.
Când pleoapa-i obosită, apusul să îmi spună Cu şoapta lui cea blândă urări de noapte bună; Şi, stând aşa, ascunsă în văluri de-ntuneric, Pentru întâia oară să dorm visând feeric.
Fiindcă prima oară m-aş regăsi, uitată, Pe-un umăr străveziu de zare argintată Cu inima lăsată la voia întâmplării, Fără să-i stea de pază, atenţi şi dârji, străjerii.
Fiindcă prima oară un umăr ar şedea Atât de plin de taine, supus, sub tâmpla mea. (2011)
A nins azi noapte…şi de dimineaţă... Pădurea-şi împletise dantelele din gheaţă, Cerul se desfăcea, plutea, cădea uşor Şi-apoi se aşternea pe toate un covor.
Se închinau copacii cu ramuri de argint, Supuse de-al zăpezii imaculat alint; Se închinau, mirate de-atâta frumuseţe, Tufişuri şi-alte ierburi vopsite alb pe feţe.
Stăteam la geam, uitată, şi închisesem uşa, În sobă se-auzea cântând încet cenuşa Un singur cântec trist pe care-l mai ascult; Era cenuşa veche, de când am ars, demult.
Peste zăpada proaspătă, prea albă şi curată, Cenuşa mea cea veche se-ntinde vinovată Că a ascuns în ea şi-apoi a spulberat Un suflet rătăcit şi dorul îngheţat.
Dacă cenuşa-i rece, ninsoarea e la fel, Se-amestecă în mine culori ca-ntr-un pastel, Şi cerul se desface, şi-apoi cade uşor, Acoperă cenuşa şi urmele de dor… (2011)
Pastel
It snowed last night… and as the morning rose,
The forest wove its lace from ice and frozen snows,
The sky was coming loose, to float and softly fall,
A heavy carpet spreading so slowly over all.
The trees were bowing down with silver branches bent,
Subdued by snow’s immaculate and silky soft intent;
They bowed in quiet wonder at beauty, all around,
While shrubs and frosted grass in white were newly bound.
I stood there at the window, forgotten, door shut tight,
The ashes in the stove sang softly through the night
A single, mournful song I listen to and learn;
The ancient ash of fires I lit before to burn.
Across the fresh-fallen snow, so white and pure a stain,
My old and weary ashes spread out in guilt and pain
For hiding in their depth, then scattering away,
A lost and wandering soul, a longing turned to grey.
If ashes are so cold, the snowfall is the same,
A pastel of mixed colors is twinkling like a flame,
The sky is coming loose, and then it softly falls,
To cover up the ash and longing’s distant calls...
Tradus de Gemini, corectat ici-colo de mine.
Puteți asculta melodii generate de Open AI pe aceste versuri aici și aici.
Îmi spuneţi că iubirea doare Şi că porunca ei e neîndurătoare, Că pierzi dacă te pleci în faţa ei, Că arzi în flăcări stârnite din firave scântei.
Îmi spuneţi că ar fi uşor Să nu închizi în suflet nici un dor, Şi în pustiu să stai sau să devii pustiu... Din când în când să uiţi şi că eşti viu...
Când cartea mea cu basme s-a risipit, uitată Pe raftul prăfuit al lui "A fost odată..." O umbră de regret, parcă, mi-aduc aminte, Un rămas bun grăbit, mai mult fără cuvinte...
Fiindcă se-auzea, mereu seducător, Cântecul ei cel blând, atât de plin de dor Şi plin de promisiuni pe care nici Făt-Frumos din carte N-ar fi putut vreodată să le-mplinească, toate.
După "A fost odată..." "că dacă nu ar fi" Se spune în poveste că "nu s-ar povesti" Şi-atunci înseamnă şi că ceea ce nu este În niciun basm, nicicând nu ni se povesteşte.
Dar cântecul iubirii, atunci când te cuprinde, Înţelepciuni străvechi le spulberă din minte Şi-n dansul ei ameţitor devii încă un val Fără odihnă, plin de zbucium, izbit de stânci la mal.
Dar ştii că, de iubirea se ţine de cuvânt, Îţi schimbă soarta-n vis şi inima în cânt. Şi m-am supus şi eu, cândva, poruncii ei, Şi-am ars în flăcări stârnite din firave scântei.
Nu doar o dată, şi-am învăţat că doare Speranţa, aşteptarea, şi, mai ales, când moare Cântul iubirii şi sfâşie din mine Bucăţile de suflet în care se mai ţine.
În urma ei rămâne atât de multă pace, Un suflet mai sărac, o inimă ce tace Şi nişte amintiri cu grijă aşezate Pe raftul prăfuit, lângă cealaltă carte... (2011)
