Mi-am luat liber două zile
să muncesc la mine-acasă,
nu în carneţel pe file,
ci, vânând vremea frumoasă,
să spăl geamuri şi să frec
tot ce e murdar prin casă
şi pe mine să-mă-ntrec,
desigur, în hărnicie.
Mâna iute, de furnică,
umblă ca o vijelie
şi de unde se ridică
străluceşte suprafaţa.
Eu mă bucur de lumina
care-mi năpădeşte faţa
până când apare vina...
Greierele meu de pază
îmi şopteşte în ureche
profitând de mintea-mi trează.
Şi-atunci mă desfac pereche:
cât furnica face treabă,
greierele cântă-n gând.
Mâna schimbă-n mare grabă
pix şi spălător pe rând.
Voi v-aţi întrebat vreodată
de ce-i greierele primul
şi furnica niciodată?
Uite-aşa aş scrie filmul:
Greierele şi furnica,
în pădure-n muşuroi
când au apărut pe lume
şi erau numai ei doi,
difereau doar după nume
şi altfel, după nimica.
Le plăceau la amândoi
cântecul şi voia bună.
Inventau acorduri noi
şi le intonau pe-o strună
dintr-un fir strălucitor
de paianjen pus în plasă,
o pişcau îmbietor,
bucuria să se ţeasă.
Împreună-au cunoscut
împliniri nemăsurate
şi nicicând n-ar fi crezut
c-ar putea fi spulberate.
Dar când frunze arămii
din copaci au fost să cearnă
şi când ierburile vii
n-au mai fost bune de hrană
fiindcă bruma le-a topit
şi le-a preschimbat în iască
cei doi prieteni au simţit
că necazul stă să-i pască.
Cum or fi trecut de iarnă
n-am ştiinţă ori părere.
Poate că nu le-a fost vană
încercarea de a cere
de la prieteni ajutor,
plată pentru cânt şi joc.
Meditând la viitor,
Furnica şi-a spus: "Noroc
să aştept din cer să-mi pice
sau să aibă alţii milă
şi de jos să mă ridice,
nu sunt de-ajuns de umilă!
Când s-o face primăvară
am să strâng şi am s-adun
până când o da pe-afară
şi n-oi şti un' să mai pun!"
Greierele, pe-altă parte,
pasionat de struna lui
cu acorduri minunate
nu şi-a pus pofta în cui
şi-a cântat la fel de bine
sau mai bine, uneori,
făr' să vrea cămări mai pline
sau să-i pese că vin nori.
Timpul curse mai departe,
toamna crengi a scuturat.
Furnica, având de toate,
greierului nu i-a dat
altceva decât dojană
pentru cântul lui de-o vară
şi-a tăiat adâncă rană
în simţirea-i, floare rară:
"Am crezut că-mi eşti asemeni
şi-mpărţim acelaşi crez.
Astăzi văd că nu-mi mai semeni
şi că ţi-ai pierdut din miez.
Toată vara, când pe seară
te-am chemat să cânţi cu mine
tu m-ai dat pe uşă-afară
ca să poţi dormi mai bine
şi te-ai plâns că, istovită
după munca de o zi,
din tăcerea-ţi amorţită
nici un cânt nu te-o urni!
Am văzut că ţi-ai pierdut
flacăra din ochii calzi,
că şi sufletul ţi-e mut
şi ai început să scazi
din pasiune şi din artă
tot cât în cămări aduni,
dar n-aş fi gândit vreodată
că pe-un prieten te răzbuni!
Tu-ai ales averii slugă
să te faci şi ai robit
cât a fost vara de lungă
şi acum ce-ai izbândit?
Zaci în pat ruptă de şale
de câţi bobi ai tot cărat
şi te bucuri de ocale?
Or fi bune la cântat?
Tu nu-mi dai niciun grăunte,
dar sunt alţii care-mi dau.
Dacă cer, primesc un munte
de mâncare, dar nu vreau
decât foamea să-mi astâmpăr
şi să cânt şi mâine seară.
Cu un cântec hrană-mi cumpăr
ca să nu-ţi fiu de ocară
stând, umil, cu mâna-ntinsă.
Arta mea n-are să moară,
oricât eşti tu de surprinsă."
De-om dori şi o morală
la povestea asta veche
spusă tuturor la şcoală,
dar după altă ureche
cântecul urcat pe strune,
m-am gândit să vă descos:
când munceşti pe două prune
şi-ţi ajunge pân' la os
oboseala şi durerea
mai poţi seara să creezi
sau îţi pierzi până şi vrerea
de-a-mplini ce drag visezi?
Munca aspră de furnică,
nobilă, cum zice-o vorbă,
umple fiece burtică
doar c-o lingură de ciorbă.
Dar un greiere cu har,
nimerit în lumea noastră
poate strânge în hambar
mult mai mult când i-e măiastră,
urmărind visul, cântarea.
Şi mai are-un dar în plus
când câştigul nu-i cât marea:
gândul lui e-atât de sus
că se iscă întrebarea
de o fi având apus.
Nobil pe om munca-l face
dacă nu-i îneacă visul...
Dar creaţia-l preface
şi supune paradisul.
(2013)
