Scara crengilor lumina o despică în argintul
şi în verdele cel strâns în şuviţe-ngemănate.
Stropi de rouă din lumină picură apoi din toate.
Tot pieziş, prin aer clar, peste dealuri ruginite,
prin pădurea cea aprinsă de dor mult şi de ispite
soarele îşi face joc printre norii albi de spumă,
pune pete peste iarbă ori luceşte viu în humă.
În oraşe, răsăritul luminează ziduri 'nalte,
râde colorând şăgalnic cenuşiul din cetate.
În ferestre străluceşte înmulţit acelaşi soare:
mii de faruri, mii de stele, fulgere ori felinare.
Cum ar fi lumina blândă tot pieziş să se strecoare
şi în sufletele noastre, să le umple de mirare?
Ce ar scoate la iveală dintre umbre nepătrunse
şi păstrate în trecut, sub uitări prelungi, ascunse
de lumina de deasupra, cea pe care-o ştim şi-o cernem
printre dinţii strânşi ai grijii să nu afle că ne temem
şi furiş, în întuneric, ţinem urma de durere
şi am vrea asupra ei să se lase doar tăcere?
Poate că lumina nouă s-ar desface într-o scară
şi argintul ei ar creşte unde umbra grea coboară.
Poate că ar face joc din dor mult şi din ispite,
petele în nori de spumă le-ar spăla, pe veci albite.
Poate-ar pune iar culoare pe cenuşă şi pe humă
şi-ar deschide-n ziduri vechi poftă fragedă de glumă,
ar aprinde felinare, faruri, fulgere şi stele
unde-au fost odată lacrimi. Le-ar aprinde şi pe ele
şi în ochi ar înflori un surâs ca o zi nouă,
lacrimile deja plânse poate s-ar preface-n rouă,
iar lumina cea piezişă, când s-ar ridica spre cer,
ar lua asupră-i umbra. Fiindcă totu-i efemer...
(2013)
