M-am desemnat sălbăticiune

Nu m-am desemnat femeie de una singură şi de capul meu;
nu m-am desemnat poetă, s-a întâmplat şi nu mi-a fost greu.
Timpul în care mi-am pus semn pe fiinţă cu încântare
a fost acela în care-am devenit zămislitoare.

Am devenit un fragment mai mare dintr-un tot diferit
de ceea ce ştiam că sunt şi îmi era obişnuit.
Nu-mi era nimic mai înalt sau extatic pe dinafară,
dar înăuntru îmi stătea arcuit un fruct cu aromă nouă şi rară.

Între mine şi el o tubulatură alcătuia un circuit viu
prin care fructul creştea în tot ce urma eu să fiu
prin erele care-or să vină de-acum, după ce ultimul val
îmi va şterge zidirea firavă din marele, bătrân carnaval.

Eram ca o sălbăticiune cu memorie ancestrală
care era gata să apere fructul de ură, de cădere, de boală
şi dacă s-ar fi întâmplat să nu-mi stea în putere
m-aş fi împuţinat în lacrimă şi durere.

Sunt zile când mi-e greu, când viaţa mi-o ia înainte,
dar sălbăticiunea din mine e vie şi încă ţine minte:
când ochiul străluceşte salin până se înmoaie şi lutul
îşi apără puiul cu gheara, cu gândul, cu inima şi cu trupul.
(2013)

Muza mea n-a vrut să vină la timp, intrase în carantină,
bolnavă de cotidian sau din altă pricină.
Pe cele trei harnice şi inspirate
le găsiţi în tabel înmulţite şi adunate.

Naivă

O frumoasă domnişoară, tânără şi cam naivă
admirându-se-n oglindă şi gândind: "Ooo, sunt o divă!"
a ieşit la discotecă prima dată-n viaţa ei,
iubitoare şi de dans, şi de ritm, şi de scântei.

Un flăcău cu ochii verzi şi cu punga durdulie
a poftit-o la o bere, ea primind cu bucurie.
Ameţită, cât de bere, cât de noutatea serii
a dansat mai cu pasiune, luând motiv arşiţa verii.

Tânărul, văzând că fata e tentată de-aventură,
a strâns-o mai tare-n braţe, a pupat-o şi pe gură,
şi pe unde-ngăduia rochia ei decoltată
şi în joacă, şi fierbinte, înc-o dată şi-nc-o dată...

A condus-o, cavaler, pe alee-n faţa uşii.
Ea l-ar fi poftit în casă, dar era casa mătuşii.
El, având în minte-un plan şi grăbit ca să nu piardă
i-a cerut ca ea orbeşte şi definitiv să-l creadă

şi să fugă împreună undeva în lumea mare.
El i-aduce dansatori, ea dansează. Visătoare,
într-o fulgerare scurtă, se întreabă cu ce oare
or să-şi cumpere şi bere, şi o ţâră de mâncare.

El i-a explicat frumos, dând dovadă de răbdare,
că din dans vor câştiga o avere uimitoare.
El va strânge sfanţ cu sfanţ tot ce lumea îi plăteşte
şi îi va purta de grijă cum ar face orice peşte.

Fetişcana cea naivă, la propunerea obscură,
şi-a pus cizme, pălărie, o eşarfă peste gură
ca să n-o muşte ţânţarii, şi-a fugit până-n cămară.
Şi-a luat undiţa şi nada şi-a ieşit pe uşă-afară

ca să-l prindă în cârlig şi să-l vândă dimineaţă
pe un ludovic de aur la taraba ei din piaţă.
A rămas cu-nvăţătura, bonus la afacere,
când i-e sete-n discotecă are numai o speranţă:
să găsească un alt peşte să-l dea la desfacere.
(2013)

dialog cu Scorpio

Talentoare de varaton

continuare la Renaşteptând un verdicton

A alergat un varaton de dragoste
cu amarcuşul alintând vioarănita
şi nu ştia de-i plinoroc sau pacoste
ce-i adusese-n drum ispita.

Încântul lui cu talentoare
ei i-a lăsat peceteră pe somn.
Somnul ei, lungere-n visare,
e tulburat de-al sufletului domn.

Nu mai era demult o recenuşăreasă
şi inima-şi ţinea descântărită-n mână.
Îşi ardorea să-i fie lui mireasă
şi-alături toată viaţa să-i rămână.

Când el s-a strecurat în îngrădină
pe-alei scăldate-n cliparfum de flori
i-a aşternut cântâmpinare lină
şi l-a primit aripătrunsă de fiori.

Cu un sărut ca o rămângâiere
au pus peceteră iubirii lor.
Un varaton ce ţine mii de ere
n-ar reuşi să stingă-atât ardor.
(2013)

Un varaton de talentoare
în clubul psi se-aleargă-n pas de gând
şi nu mai e demult o întrebare:
în vara minţii ardem în cuvânt.

Renaşteptând un verdicton

O aştepta pe Recenuşăreasa.
Ea îl privea furiş din balcondur.
El îi cânta o serenadă. Ea crăiasa
inimii lui va fi cât va avea timpur.

Îi tremura pe strune amarcuş
cu sunetânguit, dulcerc închis
cu lungere de tonuri în urcuş
şi-alinaval ce cobora-n abis.

El îi cânta şi, colorbit de seară,
simţea cum frigu-i obrăzda pe chip
un telurictus de esenţamară
şi sufletul pe strune-i prelingea nisip.

Ar fi arat drogor să semene iubire,
s-o crească-n cânt şi să îi dea şi ei să bea
cu el, un şerbeţiv cadevenit de când în fire
i s-a aripătruns făptura ei. Ar vrea

să îşi descântărească plinorocul
lăsând de tot vioarănita pe tristaler,
el care-atât de des furase jocul
şi apăsase rămascuns pe veselul cristaler.

Acum, crăiasa lui ţinând balanţa,
renaştepta ca pe-o peceteră pe viitor
un verdicton care să-i dea speranţa
că i se va astâmpăra încântecul în dor.
(2013)

Aflaţi verdictonul citind Talentoare de varaton.

Duzinimi de cuvinteligibile au scristorisit cei ce au pus peceteră la psi.

De obicei trăiesc, din când în când exist...

Aş vrea să strig: "Trăiesc!" şi până-n miez să simt
învolburarea apelor răzbind de sub pământ,
să n-am nicio secundă în care ochii goi
privesc fără să vadă al lumii viu şuvoi.

Aş vrea să-mi fie plină carafa cu iubire...
Iubirea, câteodată, e praf şi amăgire.
Am fost de-atâtea ori pustie şi-aşteptând
ca ploaia să mă umple cu valul ei de gând.

Am încercat durerea s-o-nchid în nefiinţă.
S-o macin şi s-o spulber în vânt nu-i cu putinţă,
dar ştiu s-o fac să tacă şi-atunci sunt mai puţin,
iar ce rămâne-n urmă aduce a pelin.

Vin clipe lungi în care ori sunt, ori parcă nu-s
în miezul meu cel tainic, dar încă n-am apus...
Am ars. Cenuşa-i un semn de vindecare.
Din palma lumii iau din nou un colţ de zare.

Mocnind pe dedesubt mi-e jarul tot aprins,
în timp ce în afară mă scurg în necuprins
şi strig din toţi rărunchii: "Trăiesc!" încă o dată
Din când în când devin aşa necugetată:
trăirea-mi se revarsă ca sufletul culorii
şi-mi iese prin cuvinte, prin ochi şi prin toţi porii.
(2013)

Şi ei trăiesc cu patimă cuvântul
şi-i folosesc nu numai existenţa,
ci în simţire şi-n idee-i prind esenţa
şi când o dăruie le-auzi din suflet cântul.

Darul, la fel ca totdeauna,
se-aşază în tabel la psi
şi-oricine vrea-i desface câte una
filele pline de-a trăi şi de a fi.

De-aş fi un vis

Un vis de-aş fi, aş vrea o împlinire
şi de m-aş împlini, m-aş preschmba-ntr-alt vis.
Astfel, neînsemnata viaţă ar fi o devenire
nu ştiu dacă eternă, fiindcă nu-i permis,
dar nu în alb şi negru, ci plină de culoare
în care din revolte, mânii, dezamăgiri
învăţ să-ndur ori s-ocolesc ce doare
şi-adun avară bucurii în salbe de simţiri,
ca să mă scald zâmbind în împăcare,
nu chiar etern, ci printre zbucimul de fiecare zi.

Aşa, când oamenii mi-ar încerca măsura,
având speranţa că-mi vor fi şi că vor şti
cât inima cuprinde, cât mintea şi cât gura,
eu le-aş întinde-un vis, castelul de nisip.
De s-or uita miraţi şi fără să-nţeleagă
îmi merită tăcerea, nu-mi merită din timp.
Rana va fi mai mică, iar vindecarea-ntreagă.

Cei ce vor înţelege vor construi cu mine,
castelul nostru nu se va nărui
şi ne va fi în toate senin şi-un veac de bine
cât, umăr lăngă umăr, vis ne vom dărui.
(2013)

Scrisă drept comentariu la un articol al Agathei.

Piatră cu piatră

Piatră cu piatră am făcut cărare
pentru paşii lor mici,
aş fi vrut să fiu apă, să rod fiecare
colţ ascuţit de aici
până-n zare,
aş fi vrut să fiu vânt, îngheţ şi soare,
să netezesc drum lin,
aş fi vrut să mă fac senin
prin orice furtună
nebună
ar fi tulburat mersul lor
uneori şovăitor,
alteori aproape zbor
cu inconştienţă în vis
nepermis.
N-am ştiut decât să aşez cu palmele goale
pietrele pe cărare
aşa cum le-am găsit, le-am înfipt în pământul moale,
am croit umbra unui drum,
ei îl învaţă acum
şi îl cresc către zare...
(2013)