Două feţe

Cei mai negri nori
Sunt pe cealaltă parte
Totdeauna albi.
(2012)

Pentru ultima oară

De-atâtea ori am spus “ultima oară”
Că mi s-au strepezit cuvintele în gură.
Le-am spus cu încăpăţânare-amară,
Le-am spus şi cu, şi fără de măsură.

Le-am spus întâi de rău, şi-apoi de bine,
Cu gândul prins în literele lor,
Erau silabele mult prea puţine,
Dar înţelesuri s-au legat şi dor.

Inima “ultima oară” se sfărâmă
Sub dalta întâmplării că a fost în drum,
Am adunat-o şi-alte dăţi, fărâmă cu fărâmă,
Din praf, şi din cenuşă, şi din fum.

“Ultima oară” mai privesc în urmă
Spre cerul sfâşiat de nepăsare.
Am înţeles că niciodată nu se curmă
Durerea zării care, fulgerată, moare.

“Ultima oară” îmi descopăr flori
Pe fiecare gând şi peste ramuri
Fiindcă iarna le îngheaţă cu fiori
De ger nebun şi decorează geamuri.

Şi cânt “ultima oară” în cuvinte
Ce mi s-a întâmplat sau, poate, nu,
Că vorbele ori mint, ori îmi aduc aminte
Ce-am fost şi ce-aş fi vrut să fiu.

Dar, după ce am spus de-atâtea ori “ultima oară”,
Mi-am aruncat iar inima în drum
Şi m-am uitat în urmă cum îi zboară
Din aripi şi cum ard şi se fac scrum

Pe zarea sfâşiată de uitare.
Iar dedesubt, prin gânduri, înfloreau
Flori albe de migdale-amare
Şi-apoi, în fiecare iarnă, îngheţau.

Şi iar legat-am vorbele în vers,
Să-mi cânte inima şi gândul.
Cât timp sunt ele înc-un univers
Îmi înconjoară blând pământul.
.
De-aceea ştiu că de-acum niciodată
N-am să mai spun că-i cea din urmă oară
Şi de-am să mai greşesc, la fel ca altă dată,
E pentru că am vrut… şi poate să mă doară.
(2012)

Sigur că nu-i azi ultima oară
Când scriem cu acelaşi titlu, psi-luneli.
Cuvintele dansează pe strune de vioară.
Doar un condei în mână şi iar vor fi urzeli: 

tibi, almanahe, Dictatura justiţiei, Irealia, Scorpio, dordefemeie

Vânez cuvânt

Perseide ard
În dâre pe albastru.
Eu vânez cuvânt...
(2012)

Măsura veşniciei

Curg stele în sus:
Măsoară veşnicia
Cerului adânc.
(2012)

Acar

Era acar într-un nod de cale ferată,
Stăpânea fiarele, pe toate deodată,
Învăţase să le strâmbe când era nevoie mare,
Să le supună sub trenuri alergând către zare.

L-a lovit în moalele gândului dorul de ducă.
Nodul lui mare nu era de-ajuns să-l seducă,
Îi trebuia de la o vreme să ia în folosinţă
Puţin orizont, neprevăzut, neştiinţă.

Şi, cum cunoştea oţelul şi calea ferată,
Pe-o şină s-a dus alunecând cu mirată
Expresie întipărită pe faţa cea nouă,
Spălată la drum cu proaspătă rouă.

În urmă nodul rămăsese fără pază,
Fără atenţia lui mereu trează.
Trenuri goneau pe-acolo ca mai înainte,
Puseseră-n roţi prafuri pentru minte.

Parcă luaseră mintea de la el, săracul acar!
Se rătăcise şi nu mai avea habar
Încotro duce şina şi dacă trenul ei se-ndreaptă
Spre el sau către zare în linie dreaptă.

Dar şina e cotită, tunel întortochiat,
Săpat adânc în piatră şi prea slab luminat
L-a prins şi îi aruncă lumină grea în faţă
Şi i se năpusteşte ca altă dimineaţă.

Nu s-a ferit, n-a încercat să caute deoparte
O gaură în zid, temându-se de moarte,
Şi l-a lovit lumina cu raza orbitoare,
Şi l-a lăsat uimit că-i încă în picioare.

Ce-avea în ea lumina, ce taină a aflat
Poate are să spună, dar când l-am căutat
Era încă pe drum şi-n palme şi-n privire
Avea puţină zare topită şi iubire.
(2012)

Monstru?

Evantai

Un monstru tâmp cu capul chel,
C-un malaxor hulpav în loc de gură
Şi cu alambicate maţe în pântec subţirel
Se îndopa cu mârşăvie şi cu ură.

Le mesteca neîntrerupt, temeinic,
Le înghiţea oricât erau de-amare
Şi-ai fi crezut că se făcea tot mai nemernic
Cu cât i se umfla burta mai tare.

Dar pentru că le fărâma mărunt
Nici una în memorie nu i s-a tipărit
Căci un nimic părea oricare amănunt
Când gândul îi era un murmur asurzit.

Şi cum să nu-l priveşti cu duioşie,
Şi cum să nu doreşti aievea să trăiască
Un monstru lacom care ţine sub chelie
Atâta răutate câtă naşte firea omenească?

Oricât de inestetic şi de monstruos,
De-ar acorda o asistenţă dezinteresată,
Ni s-ar desface curcubeu în evantai frumos
De sentimente nobile şi dragoste curată.

Măscărici

(după psi)

Un măscărici ce nu părea să ţină
Capul plecat şi fruntea în ruină,
Cu un surâs pictat între urechi
Şi cu tichie cu canafi perechi,
Avea adeseori nimic scris în privire,
Ca monstru tâmp, zălud, fără simţire.

Un evantai de false sentimente
Plecate de la el păreau să se reflecte
În ochii ce-l priveau, poate, de-acum cu milă
Şi îşi nega singurătatea lui umilă,
De când şi asistenta l-a lăsat fiindcă a simţit
Că inima i-e stearpă şi gândul amorţit.

Paiete triste i-atârnau pe haină
În chip de praf de stele, cum credea în taină,
Cu un baston de mareşal şi nasturi de spoială,
Lacrima desenată, cu totul ireală,
Alambicate decoraţii pe haina peticită,
Era mai mult carton şi recuzită.

Credea că-i poate păcăli cu mârşăvie
Şi că îl admirau cu drag şi duioşie.
Îl năuceau cu murmur, râs şi voie bună,
Spera că-n glorie cândva are s-apună,
Fără să îşi închipuie că toată-acea mulţime
Cu drag de glume potrivite-n rime
N-avea memorie, ci malaxor cu care
Scuipa secunda lui în nepăsare, în uitare.
(2012)

Au descâlcit duzina şi au pregătit surprize: almanahe, jora, tibi, Vero, tibi2, psi, Scorpio, Dictatura justiţiei, Irealia, Virusverbalis, dordefemeie, Dragoş

Să trag un nor

Aş vrea să trag un nor peste setea pământului,
Să am puterea vântului
Şi să-l desfac şuvoaie
Ca să rupă, să încovoaie
Rădăcinile arşiţei care crapă ţărâna.
Să-şi întinerească faţa, bătrâna,
Să-i crească plete de iarbă,
Să se împodobească cu salbă
De flori peste riduri uscate,
Să le umple pe toate
Şi să se facă lut roditor,
Să plângă din izvor
Lacrimi de bucurie
Pentru ce-are să fie...
(2012)