O pădure fără foşnet

Mi-au spus că timpul s-ar opri şi n-am mai respirat de spaimă
Că de-aş mişca doar un atom lumea s-ar stinge-n mare taină.
M-au întrebat ce-aş admira, cum aş trăi neîntâmplarea
Şi, când le-am spus că eu n-aş vrea, au insistat cu întrebarea.

Mi-au spus că aş putea să văd locuri în care n-aş ajunge,
Sau să privesc mult mai atent, până când inima s-ar frânge,
Spre cei pe care îi iubesc şi n-am când să le aflu totul
Şi să descopăr cum natura-şi croieşte minunată portul.

Dar o pădure fără foşnet şi fără zboruri, fără cânt,
Râuri şi lacuri fără unde şi fără valuri, fără vânt,
Şi-apoi cascade îngheţate în nemişcare şi tăcute,
Şi sus pe cer stând agăţate mari acvile cu aripi mute,

Ori chipuri dragi înmărmurite într-un surâs sau un suspin,
Un gest duios păstrat în palmă sau doar furie şi venin,
Feţe plângând, păstrând durerea şi altele voios râzând
Fără vreun sunet, fără hohot şi nici o urmă de cuvânt,

N-aş vrea să văd şi nici n-aş vrea să îmi imaginez vreodată,
Căci fără timp natura toată ar fi prea aspru condamnată
Nimic să nu se mai întâmple, să nu-şi renască viaţa
Şi soarele-ar fi blestemat şi n-ar aduce dimineaţa.

Căci păsării care nu zboară nici cerul parcă nu i-a fost,
Iar râului care nu curge apa îi este fără rost,
Şi în pădurea fără foşnet şi frunzele îmi par deşarte
Când s-au oprit cântul şi vântul, aşa, ca şi cum ar fi moarte.

Şi nu te doare o durere ce stă pe chip pe veci sculptată
Sau un surâs neînţeles când gluma lui fost uitată?
Şi cum ar fi ca lacrima s-atârne grea mereu pe pleoape
Sau gândul închegat în minte să fie-apoi rostit…aproape,

Ori să aştepţi o mângâiere ţinută-n palmă nesfârşit
Sau un sărut care îngheaţă pe buze reci pecetluit?
Iar dacă inima nu bate, ar fi cumva etern iubită?
Ştiu: frumuseţea-i devenire şi nu tăcere-ncremenită.
(2011)