Bradul

Tu, brad venit din viforul din munte,
Pe unde-au vieţuit ai mei străbuni,
Te-mpodobim cu toate aducerile-aminte
Ce ne-au rămas din anii lor cei buni,

Poveştile la gura sobei toarse
Ne spun, din vremea de-altădată,
De nuci de aur, conuri de mătase,
De mere roşii şi de fulgi de vată.

Când ramurile verzi le-mpodobim
Cu globuri şi beteală argintie,
Noi, inmile lor le mai simţim
Cum, din trecut, cu bunătăţi ne-mbie.

Ei ne privesc din timpurile vechi,
Ne-aduc foşnetul vechi de prin colinde,
Şi-n pacea sărbătorilor străvechi,
Măcar o clipă ne răsar în minte.

Veghează sufletele lor din ramuri,
Luminile din brad le sunt priviri
Şi, dacă ascultăm la geamuri,
Colinda lor ne leagănă-n plutiri.

Pe lângă brad va poposi şi Moşul,
Cu sacul plin de multe bucurii,
Şi-i plin de dulciuri pe masuţă coşul,
Pentru că azi toţi suntem iar copii.

Învăluiţi în taina serii blânde,
Alăturea iubirea ne adună,
Cu inimile calde şi plăpânde,
Străbuni, părinţi, copii, toţi împreună.

E rândul meu să-mpodobesc copacul,
S-aduc copiilor duiosul cânt
Şi să le spun poveşti de când e veacul
Despre un moş bătrân şi-al său cuvânt.

Să pun în crengile frumos aromitoare
Podoabe-amestecate cu iubire,
Să cânt colinda-n seara trecătoare,
Dar care veşnic stă în amintire.

Şi peste ani urmaşii poate-or strânge
Din bradul lor de-atunci , la fel de verde,
Gândul meu bun care nu plânge
Fiindcă am trecut şi nu m-or pierde.
(1999)

Mi-am făcut tema acum paisprezece ani, tot cu câteva zile înainte de Crăciun, în timp ce făceam curăţenie. Spălam parchetul şi purtam după mine prin casă ligheanul, foaia de hârtie şi pixul. Am scris din tot sufletul, cu lacrimi. Nici acum n-o pot citi cu glas tare. Îmi piere vocea, înecată de emoţie.
Despre brazii din sufletele lor au scris psiriduşii din clubul psi. Lor şi tuturor celor ce citesc aceste rânduri le doresc sărbători fericite alături de oameni buni şi dragi, cu linişte în inimi şi bucurie!

Inscripţie pe o carte dar

Mariei şi lui Ştefan

Să-ţi fie poveste viaţa toată
şi niciun vis prea departe de zbor,
surâsul tău din inima curată
nicicând să nu-l întunece vreun nor!

Să fii cuminte şi cu minte totdeauna
şi pentru bunătate răsplătit
nu doar cu darul meu; să ai întruna
tot darul lumii şi să fii iubit!

Îmbrăţişare caldă în braţele-mi bătrâne
ai să visezi în noaptea asta blândă
şi dis-de-dimineaţă, mâine
sub bradul verde bucuria te cuprindă!

De fericirea ta s-or bucura părinţii
şi lângă tine-or lăcrima în taină
ca să nu-ţi tulbure surâsul din fierbinţii
şi luminoşii ochi în miez de iarnă.

Voi reveni din an în an în prag.
Să fii sănătos, să ai un An bun!
Te sărută pe frunte cu drag,
copil scump, năzdrăvan,
                                 Moş Crăciun
(2013)

Asimptotă la viaţă

Am vrut uneori să fiu asimptotă la iubire,
să nu mă lege cu noduri de fiecare secundă,
să găsesc un timp de linişte să m-ascundă
când, obosită de dor, am visat împlinire.

Am vrut uneori să fiu asimptotă la dor,
să nu-i ştiu pustiul şi setea-n deşert,
să nu-i simt arsura şi scrumul inert,
creionat spre cădere să nu-mi fie alt zbor.

Am vrut deseori să fiu asimptotă la cădere,
dar dedesubt n-am găsit crengi ori desiş
să mă oprească atunci când rămâne din vis
doar genunchiul julit şi în suflet durere.

Am vrut deseori să fiu asimptotă la durere,
dar am strâns-o salin în pumnii simţirii,
m-am aprins lampadar din ceara topirii
şi-am ars lumânare ca o umbră părere.

Am vrut uneori să fiu asimptotă la umbră
şi discul solar să-mi inunde tăcerea.
Doar că noaptea revine şi nu îmi e vrerea
de-ajuns ca s-alunge umbra cea sumbră.

Am făcut recurs la sentinţa primită
prea târziu. Un mesaj scurt şi rece mi-a spus
c-am dorit asimptote prea multe în plus.
Lăcomia se cere a fi pedepsită.

Am lipit abţibilduri în loc de bandaje
pe iubire, pe dor, pe căderi, pe dureri
ca s-alung măcar umbra din seci înserări
şi-n culoarea câştig să testez aliaje.

Am găsit, cred acum, un fel nou de oţel
arcuindu-şi nervura prin miezu-mi sălciu
şi învăţ să-l încord în acordul meu viu
modelat după mine şi nu eu după el.
Asimptotă la viaţă ştiu că nu vreau să fiu...
(2013)

Alte duzini ne răsfaţă, adunate în asimptote la psi.
Timpul nu mi-e prieten bun în cele câteva zile rămase până la sărbători. Nu cred că voi reuşi să vă citesc pe toţi. Cer iertare de pe acum.

Logodnă de o seară

Deschizi fereastra larg, aripi îi sunt canaturi,
prin ea zăresc furtuni şi pace şi intru ca în templu,
cuvintele sunt pline şi miezul îl contemplu
până-s furtuni şi pace în mine. Le legi şi le frămânţi, aluaturi
ce cresc şi plămădesc noul cel fraged şi născând,
emoţie neîncepută, cuvânt, idee fremătând.

Ai palmele cu inimi pline şi ele bat în ritmul tău,
dacă le spui să se oprească oftează o secundă,
dacă le-alergi se-avântă, le-arunci şi cad în hău,
le prinzi cu mila unui rege bun din valul ce inundă,
salvare pentru încă un salt, un zbor, o stea
pe care-o laşi pecete pe fiecare dintre ele
şi care nu apasă, nu arde pân' la scrum şi-i grea
numai în înţelesuri despletite închipuind inele:
logodnă de o seară printr-un surâs, o lacrimă,
ori un sărut, tăcere, o şoaptă şi-un sâmbure de patimă.

Un pas în faţă, ieşi de sub reflectoare,
deschizi fereasta larg, pierzi aura de zeu,
devii un om, dar cu atât mai mare
şi prin fereastră laşi, sublimă întâmplare,
emoţii să reverse şi să se-ntoarcă între eu şi eu.

Rămân c-o întrebare: cum aş putea să prind
într-un balon de spumă fără sfârşit în timp
logodna de o seară şi să o ţin vie, mereu la fel trăind,
zi după zi şi anotimp dup-anotimp
până ce iarna albă-mi va ninge printre rânduri
şi-mi va-ngheţa de tot ferestrele din gânduri?
(2013)

Solfegiu

Ideea cântă.
Eu, în uimire mută,
mă solfegiez.
(2013)

Joc iscat de Irealia

Rostogolind înţelesuri

Rotunde se rostogoleau pietrele de pe munte.
Departe în sus erau tare mărunte.
Apropierea le creştea diametrul
şi o dată cu el preaplinul, înţeleptul
miez. De-aceea se rostogoleau - de grele.
Unii spuneau că sunt ploi de stele,
mai ales când fulgera în noapte.
Ele cădeau cu tunet sau lunecau cu şoapte.
Nu cred că am văzut vreuna să stea înţepenită;
nu din aceea rotundă şi neted şlefuită,
ci poate doar din cele nedesăvârşite
să se mai fi pierdut pe drum, pietre obişnuite
pe care calci, pe care învârţi alte sfere
înalte, concentrice, reale sau himere.
Rotund în rotund, creşteau straturi
alunecând unul pe celălalt, ferestre cu canaturi
sculptate în filigran cu putere de gând,
cu putere de inimă bătând, fremătând.
În rostogolire e şi chin, şi bucurie
când peste rotundul vechi un altul nou se scrie
sau când din stratul subţire se desface
foiţă în adânc, sens prins în carapace,
dar aşteptând să se arate prin fereastră.
Rostogolire de pasăre măiastră
în tril, în zbor, în adânc, în înalt,
de pietre de granit ori de bazalt
arse în focul pământului care ne stăpâneşte,
se perpetuează, se desăvârşeşte.
(2013)

Rostogolind înţelesuri ne-am întâlnit pe-o rază:
surâs luminos, minte senină şi trează.
Ne place jocul, din el rostogolim o lume
de gânduri, de cuvinte şi toţi purtăm un nume...
sau două (sâmbăta suntem duzinari),
dar lunea suntem psilunaticii sprinţari
ce sub acelaşi titlu pun faţete din pietre diferite
tăiate atent cu dălţi şi cuţite
blânde, dar tari în puterea de gând
şi le rostogolim (prin tabel) către lume visând.

Lecţie de schi

Stau la pândă ca să prind înţelesul.
Nouă ne creşte distanţa între buchii,
în cărţi abia se mai disting cuvintele,
ideile-s pierdute de tot,
rămase la şcoală într-un caiet vechi, uitat în pupitru.
Sâc! Îmi face în ciudă o parte de lume:
la tipar n-a ajuns ce-ar fi trebuit,
alte sorţi apar zilnic în ziare;
de unele nici nu vreau să ştiu.
Cât lemn se aruncă pe inepţii?
Câte păduri?
Când va ajunge falit cel ce nu spune nimic în atâtea cuvinte?
Dacă pădurea devine doar pârtie golaşă
am să-mi învăţ cuvintele să schieze.
Poate, mai mult la deal...
(2013)

S-au jucat cu cele douăsprezece cuvinte, apoi s-au adunat sub acoperişul psipsinei.