Lumea-i mai săracă

Lumea-i mai săracă azi cu un hohot de râs,
cuvintele s-au stins, a mai murit un vis
şi-a luat cu el un om. Eu i-am ştiut surâsul,
umorul neştirbit ce-i colora tot scrisul.

Ne-am întâlnit, pribegi pe drumuri virtuale,
şi am schimbat cuvinte ca să legăm o cale
între un gând şi altul, noi cei fără de chip.
Nu m-am gândit vreodată că n-ar fi destul timp.

Dar e destul vreodată? Nu-i nici pentru surâs,
când lacrimi îmi inundă un hohot vechi de râs.
Şi-s lacrimi de tristeţe, nu cum a tot făcut:
de lacrimi de râs bun ochii mi i-a umplut.

Astăzi unui pescar cu undiţa-n cuvinte
şi cu sclipiri de gând, cu veselia-n minte
aş vrea să-i râd plecarea, poate că i-ar plăcea,
dar nu ştiu să sting focul aprins, tristeţea mea...

Un fir întins s-a prins de tot în amintire.
Am să-l păstrez acolo cât mi-o mai fi trăire
în literele vii pe taste înşirate.
Tu, Coane Virusache, să râzi la fel de toate!
(2013)

Ne adunăm în zi de duzină, cu gânduri şi amintiri, în tabelul deschis de psi pentru Conu' Virusache: Scorpio, Sonia, Georgiana, Vero, SimonaR, Ioana, vavaly, Cita, Alma Nahe, Dagatha, anacondele, Flavius, Adriana.

Hai ku duzi, nade, cuvinte

Stereotip

Dacă-ţi scoţi gândul
dintr-al lumii calandru
intri în comun.

Randament

Un surâs calin,
în calcul de randament,
dă căldură-n plus.

Măsuri

Sub călcâi calea,
în minte calendar,
în inimă... zbor.

Curs

S-a calificat
în toc şi călimară
gând caleidoscop.

Statui

S-a depus calciu
pe iubire: se sfărâmă
sub călcătură.
(2013)

Cum s-au descurcat astăzi duzinarii cu cal-ul aflaţi călătorind prin tabelul găzduit de psi.

Greierele şi furnica

Mi-am luat liber două zile
să muncesc la mine-acasă,
nu în carneţel pe file,
ci, vânând vremea frumoasă,
să spăl geamuri şi să frec
tot ce e murdar prin casă
şi pe mine să-mă-ntrec,
desigur, în hărnicie.
Mâna iute, de furnică,
umblă ca o vijelie
şi de unde se ridică
străluceşte suprafaţa.
Eu mă bucur de lumina
care-mi năpădeşte faţa
până când apare vina...
Greierele meu de pază
îmi şopteşte în ureche
profitând de mintea-mi trează.
Şi-atunci mă desfac pereche:
cât furnica face treabă,
greierele cântă-n gând.
Mâna schimbă-n mare grabă
pix şi spălător pe rând.

Voi v-aţi întrebat vreodată
de ce-i greierele primul
şi furnica niciodată?
Uite-aşa aş scrie filmul:

Greierele şi furnica,
în pădure-n muşuroi
când au apărut pe lume
şi erau numai ei doi,
difereau doar după nume
şi altfel, după nimica.
Le plăceau la amândoi
cântecul şi voia bună.
Inventau acorduri noi
şi le intonau pe-o strună
dintr-un fir strălucitor
de paianjen pus în plasă,
o pişcau îmbietor,
bucuria să se ţeasă.
Împreună-au cunoscut
împliniri nemăsurate
şi nicicând n-ar fi crezut
c-ar putea fi spulberate.
Dar când frunze arămii
din copaci au fost să cearnă
şi când ierburile vii
n-au mai fost bune de hrană
fiindcă bruma le-a topit
şi le-a preschimbat în iască
cei doi prieteni au simţit
că necazul stă să-i pască.

Cum or fi trecut de iarnă
n-am ştiinţă ori părere.
Poate că nu le-a fost vană
încercarea de a cere
de la prieteni ajutor,
plată pentru cânt şi joc.
Meditând la viitor,
Furnica şi-a spus: "Noroc
să aştept din cer să-mi pice
sau să aibă alţii milă
şi de jos să mă ridice,
nu sunt de-ajuns de umilă!

Când s-o face primăvară
am să strâng şi am s-adun
până când o da pe-afară
şi n-oi şti un' să mai pun!"
Greierele, pe-altă parte,
pasionat de struna lui
cu acorduri minunate
nu şi-a pus pofta în cui
şi-a cântat la fel de bine
sau mai bine, uneori,

făr' să vrea cămări mai pline
sau să-i pese că vin nori.
Timpul curse mai departe,
toamna crengi a scuturat.
Furnica, având de toate,
greierului nu i-a dat
altceva decât dojană
pentru cântul lui de-o vară
şi-a tăiat adâncă rană
în simţirea-i, floare rară:

"Am crezut că-mi eşti asemeni
şi-mpărţim acelaşi crez.
Astăzi văd că nu-mi mai semeni
şi că ţi-ai pierdut din miez.
Toată vara, când pe seară
te-am chemat să cânţi cu mine
tu m-ai dat pe uşă-afară
ca să poţi dormi mai bine
şi te-ai plâns că, istovită
după munca de o zi,
din tăcerea-ţi amorţită
nici un cânt nu te-o urni!
Am văzut că ţi-ai pierdut
flacăra din ochii calzi,
că şi sufletul ţi-e mut
şi ai început să scazi
din pasiune şi din artă
tot cât în cămări aduni,
dar n-aş fi gândit vreodată
că pe-un prieten te răzbuni!

Tu-ai ales averii slugă
să te faci şi ai robit
cât a fost vara de lungă
şi acum ce-ai izbândit?
Zaci în pat ruptă de şale
de câţi bobi ai tot cărat
şi te bucuri de ocale?
Or fi bune la cântat?
Tu nu-mi dai niciun grăunte,
dar sunt alţii care-mi dau.
Dacă cer, primesc un munte
de mâncare, dar nu vreau
decât foamea să-mi astâmpăr
şi să cânt şi mâine seară.
Cu un cântec hrană-mi cumpăr
ca să nu-ţi fiu de ocară
stând, umil, cu mâna-ntinsă.

Arta mea n-are să moară,
oricât eşti tu de surprinsă."

De-om dori şi o morală
la povestea asta veche
spusă tuturor la şcoală,
dar după altă ureche
cântecul urcat pe strune,
m-am gândit să vă descos:
când munceşti pe două prune
şi-ţi ajunge pân' la os
oboseala şi durerea
mai poţi seara să creezi
sau îţi pierzi până şi vrerea
de-a-mplini ce drag visezi?
Munca aspră de furnică,
nobilă, cum zice-o vorbă,
umple fiece burtică
doar c-o lingură de ciorbă.
Dar un greiere cu har,
nimerit în lumea noastră
poate strânge în hambar
mult mai mult când i-e măiastră,
urmărind visul, cântarea.
Şi mai are-un dar în plus
când câştigul nu-i cât marea:
gândul lui e-atât de sus
că se iscă întrebarea
de o fi având apus.

Nobil pe om munca-l face
dacă nu-i îneacă visul...
Dar creaţia-l preface
şi supune paradisul.
(2013)

Umbra omului

Pata aceea cenuşie care-mi pare
din întuneric plăsmuită şi din nepăsare,
pe unde se prelinge, pe unde se întinde,
fără efort şi leneşă, decorul îl cuprinde
lipindu-se, alunecând - tăcută, nesimţită,
o copie fidelă redusă şi turtită.

Din vârful lui de deget de la piciorul drept
curge conturul plin, ori vreau, ori nu-l aştept.
M-a prins cândva sub ea pata fără de viaţă
şi parcă mi-a furat puţin din dimineaţă
şi din lumina nouă, dar nu şi din căldură.
De-atunci din forma ei eu mi-am făcut măsură.

Când altă umbră vrea alături să se-aşeze,
cu toate că şi mintea, şi inima mi-s treze,
încerc s-o potrivesc pe forma cunoscută.
De nu se suprapune perfect îmi pare slută,
un fel de altceva la care nu vibrează
la fel lumina mea când scânteind visează.

Umbra dintâi ştiută, pecete şi amprentă,
am vrut s-o spăl cumva, dar n-oi fi fost atentă,
că nu s-a dus de tot, e-o pată tare veche
ce peste tot în lume îşi caută pereche.
Nu cred c-o va găsi, nu cred nici că se poate,
dar eu o port cu mine, o trec încet în şoapte.

Din când în când o umbră poate să prindă glas
doar eu să îl aud, cu ochi ţintiţi pe ceas.
(El ticăie tihnit cu inima-ntr-un pas
şi-mi spune cât a fost şi nu ce a rămas.
Un termen fără milă îmi curge din clepsidră
în umbră de nisip, în capul ei de hidră

vrea să mă prindă strâns şi vrea să mă înghită.)
Dar pân-atunci aştept un pic neostoită
o altă umbră care nu-i neagră şi-i uşoară,
să mi se potrivească perfect a doua oară.
Şi de-o veni e bine, şi dacă nu la fel
fiindcă nu-mi făcusem din umbră niciun ţel.
(2013)

În câte feluri poţi să scrii despre o umbră?
Din câte unghiuri poţi s-o proiectezi?
Supeficială, veselă, adâncă sau ceva mai sumbră
citeşte din tabel, de îţi doreşti să vezi!

O posibilă poveste

"Un vârf de lance, un con dur,
Pieptul i l-a străpuns cu ură;
Chipul slăvit de trubadur,
Mort, e sluţit de-o tăietură..."
(Ana-Veronica Mircea - Con dur, conduri, trăsură – fragment dintr-o poveste [încă] nescrisă)



Un trubadur venea în noapte cu trăsura
de unde harul şi nevoia l-au purtat.
Nimic nu prevestise-ncurcătura
în care-a nimerit nevinovat.

Un cavaler din cei ce petreceau la masă,
aprins de vinul negru din pahar,
îndrăgostit de arătarea cea sfioasă,
dorind să-i cânte, dar cu voce de măgar

s-a supărat pe trubadurul care
a încercat să dreagă busuiocul
acoperind cu vocea-i uimitoare
glasul cel fals care stârnea doar... şocul.

În consecinţă, o impresie greşită
s-a cuibărit în mintea ei şi-a prins,
cântul de trubadur a dus-o în ispită
şi către cavaler surâsu-i s-a deschis.

Dar când, sedusă de muzica senină,
apropiindu-se l-a auzit pe cavalerul adorat,
în sufletu-i curat iertare pentru vină:
pentru-amăgire şi minciună iertare n-a aflat.

A fost motiv de vrajbă şi încrâncenare
pe care trubadurul nu l-a înţeles,
cum nu a priceput setea de răzbunare
a cavalerului zălud, deşi din neam ales.

Oribil accident în miez de noapte
pus mai târziu în seama unor hoţi,
cu toate că umblau prin lume şoapte
şi adevărul îl ştiau cam toţi:

C-"un vârf de lance, un con dur,
pieptul i l-a străpuns cu ură;
chipul slăvit de trubadur,
mort, e sluţit de-o tăietură…"

Cu mintea otrăvită de vinul rubiniu
şi-n inimă-i c-un toxic curgând, venin de şarpe,
un cavaler a isprăvit un cântec viu,
un suflet istovit vibrând pe harpe.

Un pictor a surprins o poză:
faţada unui elegant palat,
sub o arcadă înflorise-o roză
şi doamna din palat a rupt-o şi-a plecat.

Alături cavalerul îmbătrânit devreme,
cu capul între palme şi ochi încercănaţi,
şi bântuit de stafii şi de târzii blesteme
îşi amorţise cugetul în aburi distilaţi.

În ochii ei umbriţi era melancolie
şi amintirea trubadurului îi răsărea
la orice sunet, la orice melodie
ce îi curgea prin inimă şi i-o îngreuna.

În ochii ei umbriţi n-a fost nicicând iertare
şi nici iubire nu a fost vreodată...
Cu trandafirul în mâna ca un boboc de floare
s-a aplecat peste-un mormânt... cu inima curată.
(2013)

În timp ce căutam pe google un condur,
şi am găsit şi unul care mă ameţeşte,
trăsura unui rege a apărut în jur
din blogul Tuşei Vero cu miezul de poveste.

Era acolo loc de agăţat cuvinte
pe care psi le-a hotărât pentru duzină,
aşa că iarăşi nu-mi asum vreo vină
că m-am lăsat sedusă cu inimă şi minte.

Timp de gumă, timp în dar

Mi-ar trebui o minge de timp de cauciuc - elastic,
să se-ntindă, să ţopăie, să sară înainte şi-napoi
sau mai bine o bucată de timp din plastic - plastic,
să acopere, să învelească
să se lungească,
să se lăţească
după nevoi.

L-aş folosi numai pentru lucruri care
nu-s pentru trebuie, ci pentru îmi place,
l-aş drămui atentă, l-aş desface
în clipe preţioase, fiecare
de altă culoare,
întocmai ca pietrele rare...

Şi l-aş da în dar:
pe cel de chihlimbar
cui păstrează viu ce-a fost odată,
pe cel de safir visătorului cu inima curată,
smaraldul l-aş dărui omului de pământ cu palma crăpată,
rubinul celui ce-aprinde scânteia minunată
a gândului, şi aş găsi pentru fiecare culoare de piatră
un om câruia să-i fac dar de timp pentru vatră.

Am găsit o bucată de timp din gumă
am întins-o cât am putut, s-a strâns la loc ca o glumă
nereuşită şi în strângerea ei
a adunat dedesubt vreo câteva scântei
pe care le-a şters ca şi cum n-ar fi fost.
Guma are un singur rost
şi acela-i s-ascundă
în uitare clipa care n-a fost rotundă.
(2013)

Iertările

Nu ofer iertări întinse pe pâine.
Ar mucegăi până mâine
şi ar fi oricum doar din firmituri
risipite-ntre umbre de suflet, întinse păduri.
Iertările-s bune
când se rostogolesc ca o minune
inevitabilă, împotriva voinţei de a spune,
de-a pedepsi, de-a răpune.
Iertările-s din iubire.
Fără ea - amăgire,
iertările sunt trecute vederi spre mai departe.
Uitarea-i omenească şi se împarte
în uitare de tot şi uitare temporară.
Dacă se face iarăşi să doară
din aceeaşi vină îmi aduc aminte
şi ce n-am desfăcut vreodată în cuvinte.
O palmă
nu mă sperie. Calmă,
nu întorc celălalt obraz,
ci spatele. Nu-i niciun necaz
pentru cel cu palma grea.
Nu-s nici bună, nici rea.
Nu vreau răzbunări ieftine sau ură,
măsură pentru măsură.
Când nu iert se închide un drum,
flăcări se sting, nu mai iese nici fum.
De aceea nu ofer iertări întinse pe pâine
Muşcă pâinea uscată şi lasă-mi senină ziua de mâine!
(2013)