Timp de gumă, timp în dar

Mi-ar trebui o minge de timp de cauciuc - elastic,
să se-ntindă, să ţopăie, să sară înainte şi-napoi
sau mai bine o bucată de timp din plastic - plastic,
să acopere, să învelească
să se lungească,
să se lăţească
după nevoi.

L-aş folosi numai pentru lucruri care
nu-s pentru trebuie, ci pentru îmi place,
l-aş drămui atentă, l-aş desface
în clipe preţioase, fiecare
de altă culoare,
întocmai ca pietrele rare...

Şi l-aş da în dar:
pe cel de chihlimbar
cui păstrează viu ce-a fost odată,
pe cel de safir visătorului cu inima curată,
smaraldul l-aş dărui omului de pământ cu palma crăpată,
rubinul celui ce-aprinde scânteia minunată
a gândului, şi aş găsi pentru fiecare culoare de piatră
un om câruia să-i fac dar de timp pentru vatră.

Am găsit o bucată de timp din gumă
am întins-o cât am putut, s-a strâns la loc ca o glumă
nereuşită şi în strângerea ei
a adunat dedesubt vreo câteva scântei
pe care le-a şters ca şi cum n-ar fi fost.
Guma are un singur rost
şi acela-i s-ascundă
în uitare clipa care n-a fost rotundă.
(2013)

Iertările

Nu ofer iertări întinse pe pâine.
Ar mucegăi până mâine
şi ar fi oricum doar din firmituri
risipite-ntre umbre de suflet, întinse păduri.
Iertările-s bune
când se rostogolesc ca o minune
inevitabilă, împotriva voinţei de a spune,
de-a pedepsi, de-a răpune.
Iertările-s din iubire.
Fără ea - amăgire,
iertările sunt trecute vederi spre mai departe.
Uitarea-i omenească şi se împarte
în uitare de tot şi uitare temporară.
Dacă se face iarăşi să doară
din aceeaşi vină îmi aduc aminte
şi ce n-am desfăcut vreodată în cuvinte.
O palmă
nu mă sperie. Calmă,
nu întorc celălalt obraz,
ci spatele. Nu-i niciun necaz
pentru cel cu palma grea.
Nu-s nici bună, nici rea.
Nu vreau răzbunări ieftine sau ură,
măsură pentru măsură.
Când nu iert se închide un drum,
flăcări se sting, nu mai iese nici fum.
De aceea nu ofer iertări întinse pe pâine
Muşcă pâinea uscată şi lasă-mi senină ziua de mâine!
(2013)

Toamna din noi

Toamna din noi e-un fel de rugină,
melancolie, frison, palidă vină,
flacără rece, tăcere, căderea cea mută
ori şoapta ce vocea nu vrea s-o ascută,
risipire în lacrimi de frunze ce dor,
întindere vastă de umbră de nor.

Cu foşnete mici şi fără ecou
sub paşi pierduţi printre pietre din nou,
sfărâmând fără milă şi fără regret
zidirea luminii spulberată concret,
toamna din noi e-o pedeapsă târzie
când uitarea se-ntinde promiţând veşnicie.

Toamna din noi cu iubirea bătrână
uitând, sclerozată, strânsul fraged de mână,
o vreau dispărută! După ea-i numai iarnă...
N-am scos fularul şi haina de blană
din maldărul vieţii. Încă nu le-am găsit.
Toamna din noi încă nu a venit.
(2013)

Toamne mai sunt şi prin alţii se scriu
frunze curgând, lăsând ramul pustiu,
dar făcând mai bogat pledul gros de cuvânt
ce se-aşterne-n tabel, gând frumos după gând.

Banal

Am deschis catalogul electronic:
două săptămâni de absenţă
vag motivate de hard-disk-ul stricat.
Reparaţia a durat câteva zile. Retoric
m-am întrebat:
O fi nevoie de penitenţă
pentru lipsa-mi din mediul virtual
şi înecul în searbăd şi banal?
N-a fost un abandon intenţionat.
Întâmplările s-au succedat
nu chiar ameţitor, cum mi-ar fi plăcut să spun.
Pentru adevăr am renunţat
la figura de stil şi mă exprim abreviat.
Am căutat eu o bulă de săpun
cu care să fug de dosare
chinuitoare,
plictisitoare,
cu înţeles abscons prin aglomerare.
Cum toate-s trecătoare,
cum anii m-au înzestrat cu răbdare,
am depăşit momentul aberant
cu o piruetă distribuită elegant
pe un singur picior.
Sigur că mi se făcuse dor
de nişte rime pe un ritm abundent,
înşiruite pe verticală, logic şi decent,

dar necazul, când se abate,
ca să nu moară de plictiseală,
îşi ia tovarăs şi a dat peste mine şi-o boală
de sezon dăruită cu toate
cele cuvenite: febră, tuse, dureri de oase,
strănuturi tumultuoase
şi, colac peste pupăză, şi-o ablaţie
de imaginaţie.
Hapuri încă n-au reuşit să-mi scoată complet
răul absorbit în plămânii neîncăpători
(senzaţie încercată de câte ori
respir) şi de aceea mă răsfăţ în abur de ceai desuet,
de tei, scorţişoară, măr, cuişoare,
hibiscus - aromă uimitoare,
suavă desfătare:
jumătatea plină a paharului, totuşi neîndestulătoare.

Fiindcă nu s-a dat vreo abrogaţie
la legea toamnei şi n-am avut recreaţie
(desigur că nu se putea,
când şi creaţia lipsea)
m-am opintit ieri şi cu nişte opintici
mici,
dar mulţi şi grăbiţi să intre în hibernare
prin conservare.
Aşa că astăzi aberez ab-uri în d'uzină
fără să-mi asum vreo vină
că rima-i săracă şi metafora absentă.
Voi rămâne repetentă
pentru duzina următoare.
Nu e nicio supărare
fiindcă decernarea titlului de absolvent
nu-i un eveniment
iminent.
Mai mult, mai frumos şi mai bine
au scris cei care-s alături de mine
în tabelul iubitorilor de cuvinte -
despăturite altfel în fiecare minte.
(2013)

N-am nevoie

N-am nevoie de un umăr sub tâmplă ca să adorm.
Perna mi-e de ajuns ca să-mi scurgă oboseala în somn.
N-am nevoie de-o inimă să-mi murmure cântec de leagăn şi şoapte.
Greierii îmi cântă cât e vara de lungă,
iarna vântul îmi şuieră în fereastră-ntr-o dungă.

N-am nevoie de-un braţ să mă înfăşoare în noapte
cu căldura lui. O pătură în plus ascunde
frigul din mine şi nu-mi mai pătrunde
în suflet, în minte,
în cuvinte.

N-am nevoie de-o mână întinsă să mă ridice.
Semăn în vântul căderii cu acele spice
care se îndreaptă mereu şi se uită spre cer.

N-am nevoie, nu aştept, nu sper.

Dar dacă mi s-ar întâmpla vreodată
le-aş primi ca pe-un dar şi, mirată,
aş avea răgaz de odihnă, de zâmbet în privire.
N-aş pretinde că mi se cuvine stropul de fericire...

Cenuşăreasa merge la bal o dată ca niciodată
naivă, inocentă, cu inima curată.
Totdeauna e-o vorbă care măsoară visul,
punte arcuită unind abisul şi paradisul.

Eu ştiu că n-am nevoie, am învăţat demult.
Din când în când copila visează. Eu ascult...
(2013)

Castelul

Castel semeţ în fluviu faţa şi-o răsfrânge
şi apei îşi închină lung secol după veac.
Suflet de ar avea, inima i s-ar frânge,
dureri câte-a cuprins şi n-au avut vreun leac.

***

Aleasă societate de neam german şi vechi
s-a strâns cu-nfrigurare în marele salon.
La bal s-au desfăcut şi s-au făcut perechi
care-au ţinut un vals, plutind la unison.

În paşi de dans cu romantism înlănţuiţi
şi respectându-i ritmul şi măsura,
grupul aristocrat de tineri chibzuiţi
n-au încălcat nici eticheta şi nici partitura.

În piesa scrisă-n cronici nimic imprevizibil,
niciun sărut furat în colţuri mai umbrite,
nimic nepotrivit ca să roşeşti penibil
la amintirea serii senine şi vrăjite.

***

Bătrână şi distinsă, cu chip vioi şi blând,
priveşte spre castel, pecete pe destin.
Ochii i-s tulburi încă şi dorul renăscând
de volburi, tinereţe, iubiri trăite plin.

Strânge în amintire secretul neştiut
de nimeni. Cei de-atunci s-au dus în alt castel.
Zidul acela vechi e confident tăcut
şi, dintre toţi iubiţii, i-a fost cel mai fidel.
(2013)

La bal şi ceilalţi duzinari
trecuţi cu grijă-n carneţel
valsează veseli şi sprinţari,
iar carneţelul e la fel.

Întrucât laptopul meu e la reparat, iar copiii nu se dezlipesc nici ei de celălalt calculator, probabil că nu voi reuşi să comentez şi să răspund la comentarii la timp. Trec să vă citesc în tăcere de pe ecranul telefonului.

Lumină pieziş

Soarele pieziş în brazi îşi trimite răsăritul.
Scara crengilor lumina o despică în argintul
şi în verdele cel strâns în şuviţe-ngemănate.
Stropi de rouă din lumină picură apoi din toate.

Tot pieziş, prin aer clar, peste dealuri ruginite,
prin pădurea cea aprinsă de dor mult şi de ispite
soarele îşi face joc printre norii albi de spumă,
pune pete peste iarbă ori luceşte viu în humă.

În oraşe, răsăritul luminează ziduri 'nalte,
râde colorând şăgalnic cenuşiul din cetate.
În ferestre străluceşte înmulţit acelaşi soare:
mii de faruri, mii de stele, fulgere ori felinare.

Cum ar fi lumina blândă tot pieziş să se strecoare
şi în sufletele noastre, să le umple de mirare?
Ce ar scoate la iveală dintre umbre nepătrunse
şi păstrate în trecut, sub uitări prelungi, ascunse

de lumina de deasupra, cea pe care-o ştim şi-o cernem
printre dinţii strânşi ai grijii să nu afle că ne temem
şi furiş, în întuneric, ţinem urma de durere
şi am vrea asupra ei să se lase doar tăcere?

Poate că lumina nouă s-ar desface într-o scară
şi argintul ei ar creşte unde umbra grea coboară.
Poate că ar face joc din dor mult şi din ispite,
petele în nori de spumă le-ar spăla, pe veci albite.

Poate-ar pune iar culoare pe cenuşă şi pe humă
şi-ar deschide-n ziduri vechi poftă fragedă de glumă,
ar aprinde felinare, faruri, fulgere şi stele
unde-au fost odată lacrimi. Le-ar aprinde şi pe ele

şi în ochi ar înflori un surâs ca o zi nouă,
lacrimile deja plânse poate s-ar preface-n rouă,
iar lumina cea piezişă, când s-ar ridica spre cer,
ar lua asupră-i umbra. Fiindcă totu-i efemer...
(2013)