Ştiu şi totuşi irosesc...

...secunde, ore, zile, ani...
Nu contează dacă irosesc bani.
Timpul mă doare mai tare.
Nu timpul meu, ci timpul pe care
nu-l împart, nu-l adun, nu-l păstrez, ci îmi trece
printre degete indiferent şi rece
când nu mi-e dragul aproape,
când stau închisă sub pleoape
şi privesc înăuntru focuri de artificii, ispite.
Timpul nu iartă, dragului i se permite
o vreme. I se pune punct la final.
Degeaba port rochie de bal.
Niciodată nu ştii unde şi când
cade punctul arzând,
pârjolind orice gând,
orice simţire,
orice devenire.
Într-o zi, într-o secundă
timpul va sta ori va fugi să se ascundă
de mine
şi eu am să rămân într-o durere
cu o aripă căzută care nu mai ştie să spere
zborul şi am să ştiu că mi-s mai puţine
şi rădăcinile, şi cu-atât mai firave.
Până atunci las tăcerile grave
să se facă stăpâne pe gândurile negre şi sonore.
Ştiu şi totuşi irosesc secunde, ore...
(2013)

Despre alte irosiri
în cuvinte, în iubiri
şi în câte or mai fi:
citiţi pornind de la psi.

Cântare

Am câştigat prieteni cu o vorbă (dulce sau amară),
pe unii i-am păstrat cu o mână (întinsă să dea sau să ceară),
pe alţii i-am pierdut cu o uitare.
Totul se drămuieşte pe cântare:
vorba, mâna, uitarea,
însingurarea.

Greşeala nu-i o excepţie. Se măsoară.
Atârnă greu pe fiecare răsărit,
pe aripi, pe bătrâneţe... piatră de moară.
E-un joc de logică. Am ghicit!
Îi deduc regulile din mers, din schimbare,
până când logica devine o plimbare
printr-un popor de amintiri: am iubit,
am sperat, am făcut ce-am făcut, am trăit.

Încă nu-i gata jocul.
Regula cea mai de preţ e norocul.
(2013)

Duzină de vacanţă, întârziată doar la publicare. Prietenii din club n-au întârziat şi s-au întâlnit ca de obicei în tabel la gazda noastră de fiecare săptămână, psi.

Tu cine eşti şi când?...

(traducere)
Eram o picătură caldă din ploaia ce-ţi cădea în palmă
şi blând îţi mângăia mătasea mâinilor tale străvezii.
N-ai mai fi vrut să se oprească ploaia de vară dulce, calmă,
dar vara asta tot se duce, chiar dacă tu ai vrea s-o ţii.

Eram o frunză ruginie ce scuturată de-adiere
şi liberă în zbor se-aşază în mâna ta spre ea întinsă,
dintr-un copac pustiu şi singur în care numai o părere
a mai rămas pe crengi uscate din toamna altădat’ aprinsă.

Am fost şi fulgul de zăpadă plutind la geam în zbor curat
ca visul tău neînceput, fără de pată, fără nor,
dar noaptea asta a-ngheţat şi vântul care m-a suflat
şi spulberat m-am risipit din nou în dor.

Eram o pasăre frumoasă, albastră şi râzând la tine
în timp ce-ţi cântă serenade cu dulce tril, cu dulce glas
şi-aş fi putut pleca în lume cu vorbe atâta de puţine
sau chiar deloc când primăvara n-a stat nici ea încă un ceas.

Ştiu, orice mi-ar aduce viaţa tu îmi vei fi mereu în cale
şi lângă tine voi ajunge oriunde-aş merge şi oricând.
Cântecul meu cu drag se-nchină doar ţie şi iubirii tale,
dar cine eşti tu şi pe tine te-oi întâlni anume când?
(2013)

M-am întâlnit cu tinereţea şi nu i-am rezistat...
Andrei a întrebat And You?... Şi-am devenit ecou fiindcă blândeţea şi căldura din întrebarea lui s-au făcut surâs şi dulce amintire.

Blog în vacanţă

Aceiaşi ochi

Nu-şi amintea s-o fi iubit, voia s-o stăpânească.
Ea parcă l-a iubit cândva, dar inima în iască
i s-a schimonosit când teama în ea şi-a pus cuibar,
iar el de milă şi tandreţe n-a mai avut habar.

Când o lovea ea se chircea sub braţele-ndoite,
se apăra de palma lui şi icnete mocnite
nu îndrăzneau să treacă-n strigăt ca să nu se întoarcă
ecoul lor în lovituri şi sufletul să-i stoarcă

de tot ce mai era uman şi să-l prefacă-n frică.
Spaima-i era în riduri prinsă. Nimic nu-i mai ridică
în colţul gurii un surâs. Nimic... şi totuşi, iată
că-n pântec i se zămisleşte fiinţa minunată.

E visul ei şi o speranţă că de-i va dărui
omului ei, cel fără milă, un prunc şi-n el va înflori
iubirea, dar n-a mai apucat să vadă că a murit născând
dup-o bătaie, tot cu teamă, pentru copil, în gând.

***

Să-şi crească singur copilul cu inima în palmă
să-i fie şi tată şi (oare cum?) şi mamă?
Când l-o-ntreba să-i spună că ea a murit de-o boală cumplită:
aceea de-a iubi şi de a nu fi fost iubită...

Să-i privească ochii senini şi să vadă scântei
din frica sălbatică ascunsă-n ochii ei,
să trăiască cu teama c-ar putea fi vânat
de-un nebun? NU! Nu copilul lui minunat!

Dar ce-l trezeşte noaptea, spaima lui cea mai mare
e c-ar afla copilul de crimă şi oroare,
că după ani de trudă în care-a învăţat
cum să iubească sincer şi-atât de-adevărat

privirea lui curată l-ar aţinti cu ură...
Ştie c-ar merita-o, dar pân-atunci mai fură
un strop de fericire, de drag şi de căldură
atât de preţioase că nici nu e măsură

de-ajuns de delicată ca să le cântărească
În braţele lui aspre copilul va să crească...

**

Ea are părul de argint în valuri despletite,
ochii albaştri şi senini sub pleoape încreţite.
El parcă-i nins şi-i blând şi drept în seara lui de viaţă,
în ochi i-e gândul înţelept, în suflet tot speranţă.

Mâinile li-s de pergament, cu-amprentă veche-s scrise
pe fiecare-a celuilalt, cum se întâmplă-n vise.
În vise, fiindcă n-a ştiut s-o ţină, s-o păstreze.
În jurul lui nu-i nimeni astăzi, numai tăceri sunt treze.

Copilul lui e mare-acum şi a plecat în lume.
De-atunci a vrut să îi vorbească, dar nu-i ştie de nume.
Nu cere milă şi nu speră nici la iertări târzii.
În suflet remuşcările i-s sincere şi vii

şi tot ce-ar vrea e să audă că lui îi merge bine.
N-ar trebui decât cuvinte-atâta de puţine
şi ar trăi mai liniştit în seara lui de viaţă,
ar îndura singurătatea şi lipsa de speranţă...

***

Un prunc de patru anişori cu ochii temători
s-a strecurat prin poarta-naltă şi printre cele flori,
i s-a uitat adânc în suflet, i s-a urcat în poală,
l-a tras de barbă şi i-a stins oricare îndoială.

În urma lui aceiaşi ochi pe-alt chip scăldat în lacrimi
îi aduceau iertări în dar după atâtea patimi.
Într-o îmbrăţişare mută de inimi fremătând
s-au regăsit pentru cât timp mai au peste pământ.
(2013)

dialog cu Adriana Tîrnoveanu

M-am desemnat sălbăticiune

Nu m-am desemnat femeie de una singură şi de capul meu;
nu m-am desemnat poetă, s-a întâmplat şi nu mi-a fost greu.
Timpul în care mi-am pus semn pe fiinţă cu încântare
a fost acela în care-am devenit zămislitoare.

Am devenit un fragment mai mare dintr-un tot diferit
de ceea ce ştiam că sunt şi îmi era obişnuit.
Nu-mi era nimic mai înalt sau extatic pe dinafară,
dar înăuntru îmi stătea arcuit un fruct cu aromă nouă şi rară.

Între mine şi el o tubulatură alcătuia un circuit viu
prin care fructul creştea în tot ce urma eu să fiu
prin erele care-or să vină de-acum, după ce ultimul val
îmi va şterge zidirea firavă din marele, bătrân carnaval.

Eram ca o sălbăticiune cu memorie ancestrală
care era gata să apere fructul de ură, de cădere, de boală
şi dacă s-ar fi întâmplat să nu-mi stea în putere
m-aş fi împuţinat în lacrimă şi durere.

Sunt zile când mi-e greu, când viaţa mi-o ia înainte,
dar sălbăticiunea din mine e vie şi încă ţine minte:
când ochiul străluceşte salin până se înmoaie şi lutul
îşi apără puiul cu gheara, cu gândul, cu inima şi cu trupul.
(2013)

Muza mea n-a vrut să vină la timp, intrase în carantină,
bolnavă de cotidian sau din altă pricină.
Pe cele trei harnice şi inspirate
le găsiţi în tabel înmulţite şi adunate.

Naivă

O frumoasă domnişoară, tânără şi cam naivă
admirându-se-n oglindă şi gândind: "Ooo, sunt o divă!"
a ieşit la discotecă prima dată-n viaţa ei,
iubitoare şi de dans, şi de ritm, şi de scântei.

Un flăcău cu ochii verzi şi cu punga durdulie
a poftit-o la o bere, ea primind cu bucurie.
Ameţită, cât de bere, cât de noutatea serii
a dansat mai cu pasiune, luând motiv arşiţa verii.

Tânărul, văzând că fata e tentată de-aventură,
a strâns-o mai tare-n braţe, a pupat-o şi pe gură,
şi pe unde-ngăduia rochia ei decoltată
şi în joacă, şi fierbinte, înc-o dată şi-nc-o dată...

A condus-o, cavaler, pe alee-n faţa uşii.
Ea l-ar fi poftit în casă, dar era casa mătuşii.
El, având în minte-un plan şi grăbit ca să nu piardă
i-a cerut ca ea orbeşte şi definitiv să-l creadă

şi să fugă împreună undeva în lumea mare.
El i-aduce dansatori, ea dansează. Visătoare,
într-o fulgerare scurtă, se întreabă cu ce oare
or să-şi cumpere şi bere, şi o ţâră de mâncare.

El i-a explicat frumos, dând dovadă de răbdare,
că din dans vor câştiga o avere uimitoare.
El va strânge sfanţ cu sfanţ tot ce lumea îi plăteşte
şi îi va purta de grijă cum ar face orice peşte.

Fetişcana cea naivă, la propunerea obscură,
şi-a pus cizme, pălărie, o eşarfă peste gură
ca să n-o muşte ţânţarii, şi-a fugit până-n cămară.
Şi-a luat undiţa şi nada şi-a ieşit pe uşă-afară

ca să-l prindă în cârlig şi să-l vândă dimineaţă
pe un ludovic de aur la taraba ei din piaţă.
A rămas cu-nvăţătura, bonus la afacere,
când i-e sete-n discotecă are numai o speranţă:
să găsească un alt peşte să-l dea la desfacere.
(2013)

dialog cu Scorpio