Lacrimi de lumină

Când din nori trandafirii
curg petale de lumină
peste iarba de rugină
aş cutreiera câmpii,

aş lăsa valuri de vânt
peste glezne să încline
frunze ce foşnesc bătrâne
şi şoptesc al toamnei cânt.

Aş culege din văzduh
stropii tainici de lumină
scurşi pe zarea cea senină
de pe pleoape roz de duh.

Şi i-aş strânge într-o palmă,
şi i-aş picura uşor
pe trăiri frânte ce dor
când din suflet se destramă.

Lacrimi de lumină blândă,
plânse când se-arată zorii,
spală de tristeţe norii
de pe zarea sângerândă.

spală şi îneacă munţii
de iubire sfărâmată,
umbra veche şi uitată
într-un rid pe zarea frunţii.
(2010)

Încă o iluzie

O iluzie ce creşte
sau grădina unui vis,
se deschide, înfloreşte,
te ridică din abis.

Teamă de singurătate
sau că vrei să strigi ce eşti,
ori că eşti tu şi că, poate,
vrei să ştie ce gândeşti

şi ce inima îţi face
să alerge ori să stea
împietrită-n carapace
lângă tine...cineva.

O speranţă de iubire
pare că s-a împlinit;
sau a fost iar amăgire,
înc-un vis fără sfârşit?

Şi târziu priveşti în urmă
şi alegi dintre iubiri
ca baloanele de spumă
curcubee amintiri.

Ştii ce eşti şi nu mai strigi,
dar în inimă ţi-e vie
spaima că ai să te frângi
de nu dărui o vecie

dintr-a ta prea scurtă vreme
iubirii adevărate
când din nou or să te cheme
doruri şi visări deşarte.

Iar ai să te pleci iubirii
sau, poate, într-un târziu
fi-vei umbra răzvrătirii
şi singur, dar nu pustiu,

ai să laşi oarbe iluzii
să moară neîntâmplate,
şi te scuturi de confuzii,
şi găseşti pace în toate.
(2010)

Scrum

Trec, se duc pe cărări
Neştiute de cei vii,
Lasă-n urmă întâmplări,
Vorbe, gânduri şi copii.

Se destramă ca un fum,
Amintirea lor cea dragă;
Ştiu c-au ars până la scrum,
Răsuflarea făr’să-şi tragă.

Au iubit, au râs, au plâns,
Şi frumoşi şi-atunci au fost,
Şi târziu, când s-au desprins,
Pas cu pas, de-al lumii rost

Şi s-au dus pe cărări
Neştiute, neumblate;
Ne-au lăsat întrebări,
Dacă, totuşi, se mai poate

Să găsim ceva, şi sfânt,
Şi frumos, şi-adevărat,
Să cârpim golul adânc
Care-n inimi s-a căscat?
(2010)

Străzi

Străzi aglomerate
Unde se ating
Haine , umeri, coate,
Nicicând ochi ce plâng,
Inimi nepătrunse
Sau iubiri ascunse.

Suflete, destine
Pierdute, străine
Aleargă, se zbat,
Trec neîncetat
Atât de zbuciumate.

Le înghite toate
Oraşul flămând
Şi rămân curând
Umbre cenuşii
În ceasuri târzii…

Dar pe străzi uitate,
Scufundate-n noapte
Şi-n tăcere deasă
Se-ntâmplă să iasă
Ochi cu lacrimi vii,
Inimi străvezii,
Şi în ritmul lor,
Paşi purtaţi de dor.
(2010)

Trandafir albastru

S-a deschis trandafirul albastru
sub penelul măiastru
al visului, al iubirii
printre trandafirii
roşii ca rugina
care-mi luminează grădina.

S-a deschis trandafirul albastru
cu umbre de nor, cu urme de cer,
cu străluciri de astru.
Mi s-a înfipt în inimă floarea,
prin sângele meu şi-a întins culoarea
şi aburi de eter
m-au trimis pe ţărmul visării,
la marginea zării,
unde nu se mai ştie
care mi-e inima, trandafirul sau cerul,
unde veşnicia şi efemerul
par totuna să fie.
(2010)

Inconştienţă

Câteodată vreau să plâng
ca streşinile la moartea zăpezii
pentru iubirea trecută,
dar, speriaţi, ochii rămân secetoşi
şi crud mă brăzdează arşiţa cu uscate nelinişti.
Atunci doresc în ploile primăvăratice
să mă rotesc bezmetică,
tălăzuind despletită între şiroaie,
aşteptând sărutul răcoros al ploii pe pleoape
şi vreau să sorb apa vie a cerului,
altui pârjol, cu linişte dăruindu-mă.
(1988)

Durerea

Sunt zile care-atârnă
De-o umbră de speranţă,
Şi pare să rămână
Doar un crâmpei de viaţă
De care să te prinzi
Cu încăpăţânare.
Sunt clipe lungi în care
Nu vrei să te deprinzi
Cu trista disperare,
Scrâşneşti din dinţi
Ca să nu plângi
Şi cauţi, şi aduni, şi strângi
Şoapte uitate şi cuminţi
Ce povesteau de fericire,
Le înţelegi, le creşti, le strigi târziu
Şi prin nimicul cel pustiu
Ce vrea să pună stăpânire
Pe blânda ta, ascunsă fire
Îţi aminteşti ce-au vrut să spună,
Le-auzi cum din trecut răsună
Ca un ecou, ca o părere,
Şi-apoi te scuturi de durere,
Şi te ridici să cauţi iar,
Chiar dacă ştii că, poate, e-n zadar…

Sunt zile când mai ai
O umbră de speranţă
Când ştii doar că erai,
Odată, plin de viaţă…
Şi în trecut te-ai mai mirat
C-atâta suferinţă şi durere
Suportă inima să poarte,
Şi cu obrazul mai ridat,
Pricepi că încă ai putere
Să suferi mai departe.
Apoi, şi mai uimit de-atât,
Parcă desprins de tine,
Priveşti cum sufletul sfărmat
Se-adună din bucăţi de lut,
Se leagă tot, întreg se ţine.
Încet se stinge focul viu,
Mocnit mai arde sub cenuşă
Durerea cu al ei pustiu.
Apoi pui lacăt peste înc-o uşă
Şi cheia o arunci în urmă,
Fumul uitării te alină
Îţi face inima senină
Şi suferinţa grea o curmă...
(2010)