Ai apărut în lumea asta mare
cu ochi miraţi şi-atât de plini de soare
şi primul strigăt, prima luptă ce ai dat
a fost pentru un strop de aer minunat.
În braţe blânde ai fost cuibărit
şi ai crezut că greul s-a sfârşit.
Şi-apoi când ai ţipat a doua oară
nici nu ştiai că poate să te doară.
Şi nu ştiai nici ce era ce doare,
şi nici dacă în lumea asta mare
există leacul pentru-aşa o boală...
Şi sânul mamei te-a hrănit întâia oară.
Când ai crescut, să mergi ai învăţat,
şi ai căzut, apoi te-ai ridicat,
şi ai văzut o jucărie care
era tot ce doreai din lumea mare.
Ca să n-o ai era de ne-nţeles
şi pentru ea ai plâns şi te-ai ales
cu lecţia că nu-i de-ajuns să vrei
ca să primeşti şi că nu poţi să iei.
Ai mers la şcoală să-ţi fie mai uşor
poate, vreodată, într-un viitor
pe care încă nu ştii să-l dezlegi
fiindcă nu-i cunoşti acele legi.
Şi toate au rămas fără vreun rost
când o iubire cum nicicând n-a fost
te-a prins în dulce gheara ei
şi-n suflet ţi-a aprins scântei.
Poate o clipă ai fost fericit
şi-n multe altele ai suferit,
dar numai pentru clipa cea divină
ai vrut să faci din Ea regină.
Şi ai luptat pentru iubirea Ei,
ai risipit flori, vorbe şi idei,
în palma mică sufletul ţi-ai pus
să-l ţină vremea toată şi ceva în plus.
Apoi când ai crezut că zbori
pe cerul vieţii s-au iscat din nori
furtuni cu fulgere ce-au secerat
aripi întinse, zborul cel înalt.
Şi au venit apoi în valuri
lucruri mărunte printre idealuri
şi-atâtea piedici câte ai găsit
tu le-ai învins, de nu, le-ai ocolit.
Te zbaţi mereu, alergi încă un ceas
că-s numărate cele ce-au rămas
şi multe mai sunt încă de-mplinit
până ce vremea ta ajunge la sfârşit.
Cu pumnul strâns în care-ascunzi pastile,
tot ce mai vrei sunt doar vreo două zile,
să stai tihnit şi să priveşti la soare
ca să te bucuri, să uiţi că te doare.
Te mai întrebi de a avut vreun rost
zbuciumul pentru vise care-au fost,
şi-ai vrea să ştii câtă însemnătate are
viaţa ta scurtă-n lumea asta mare.
(2010)
